Prea târziu te-am iubit…

(Unul singur este învăţătorul nostru, Cristos, iar noi toţi suntem fraţi!)

Archive for Mai 2015

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh!

Posted by Paxlaur pe 31/05/2015

Sfanta Treime”Eu, fraților, când am venit la voi, am venit să vă vestesc misterul lui Dumnezeu nu prin măiestria cuvân­tului sau prin înțelepciune. Într-adevăr, n-am voit să știu nimic altceva decât pe Isus Cristos, și pe acesta răstignit. Eu însumi am venit la voi în slăbiciune, cu frică și cuprins de neliniște, iar cuvântul meu și predica mea n-au constat în discursuri convingătoare ale înțelep­ciunii omenești, ci în adeverirea Duhului și a puterii, astfel încât credința voastră să fie bazată nu pe înțelep­ciunea oamenilor, ci pe puterea lui Dumnezeu.

Totuși, noi vorbim de înțelepciune printre cei desă­vârșiți, dar nu de înțelepciunea lumii acesteia, nici a stă­pânitorilor acestui veac, care sunt pieritori. Însă noi vorbim de înțelepciunea tainică a lui Dumnezeu, care a fost ținută ascunsă, și pe care Dumnezeu o hotărâse îna­intea veacurilor spre mărirea noastră, pe care nici unul dintre stăpânitorii lumii acesteia n-a cunoscut-o, căci dacă ar fi cunoscut-o, nu l-ar fi răstignit pe Domnul gloriei. Însă, după cum este scris:
Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut
și urechea nu le-a auzit
și la inima omului nu s-au suit,
pe acestea le-a pregătit Dumnezeu
celor care îl iubesc pe el.
Dar nouă ni le-a descoperit Dumnezeu prin Duhul, căci Duhul cercetează toate, chiar și profunzimile lui Dumnezeu. De fapt, cine dintre oameni cunoaște ceea ce este în om, în afară de duhul omului care este în om? Tot la fel, nimeni nu a cunoscut cele ale lui Dumnezeu în afară de Duhul lui Dumnezeu. Iar noi nu am primit duhul lumii, ci am primit Duhul care este din Dumnezeu, ca să cunoaștem darurile care ne-au fost date de Dum­nezeu. Despre acestea vorbim, nu în cuvinte învățate de la înțelepciunea omenească, ci în cuvinte învățate de la Duh, demonstrând prin cuvintele spirituale realitățile spirituale. Omul numai cu firea lui nu acceptă cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt o nebunie, și nu le poate cunoaște, pentru că acestea trebuie să fie judecate în mod spiritual. Dimpotrivă, omul spiritual judecă toate, iar el nu este judecat de nimeni.
Într-adevăr, cine a cunoscut gândirea Domnului,
ca să-i poată da învățătură?
Însă noi avem gândirea lui Cristos”
(Din Scrisoarea întâi a sfântului apostol Paul către Corinteni    2,1-1).
Din Scrisorile sfântului Atanasiu, episcop

(Scris. 1, către Serapion, 28-30: PG 26, 594-595. 599)

Lumina, strălucirea și harul în Sfânta Treime și din Sfânta Treime

Nu ar fi zadarnic dacă am cerceta tradiția veche, doc­trina și credința Bisericii catolice, adică cea pe care Domnul ne-a învățat-o, pe care apostolii au predicat-o și pe care sfinții părinți au păstrat-o. Căci pe ea a fost întemeiată Biserica și, dacă cineva se îndepărtează de ea, nu mai poate fi creștin și nici nu mai poate să poarte acest nume.
Există, așadar, o Treime sfântă și perfectă, cunoscută ca Tatăl și Fiul și Sfântul Duh; ea nu are nimic străin sau adăugat din afară; ea nu este constituită din Creator și realități create, ci este în întregime putere creatoare și eficientă. Ea este asemenea sieși și indivizibilă prin natura ei, iar lucrarea ei este unică. Într-adevăr, Tatăl le face toate prin Cuvânt, în Duhul Sfânt, și astfel, uni­tatea Sfintei Treimi este păstrată. De aceea, în Biserică este vestit un singur Dumnezeu care este peste toate, prin toți și în toți (cf. Ef 4,6). Desigur, el este peste toate ca Tată, ca principiu și ca origine; prin toți, adică prin Cuvânt; în sfârșit, în toți, în Duhul Sfânt.
Sfântul Paul, când le scrie corintenilor despre reali­tățile spirituale, conduce toate lucrurile la un singur Dumnezeu, Tatăl, ca la capul lor: Există diferite daruri, dar este același Duh. Sunt diferite slujiri, dar este ace­lași Domn. Sunt diferite lucrări, dar este același Dum­nezeu care lucrează toate în toți (1Cor 12,4-6).
Căci darurile pe care Duhul le împarte fiecăruia sunt date de Tatăl prin Cuvânt. Într-adevăr, tot ce este al Tatălui este și al Fiului. Prin urmare, bunurile date de Fiul în Duhul Sfânt sunt adevărate daruri ale Tatălui. De asemenea, când Duhul este în noi, în noi este și Cuvântul de la care îl primim, iar în Cuvânt este și Tatăl. Astfel, se împlinește cuvântul: Eu și Tatăl vom veni la el și ne vom face locuință la el (In 14,23). Căci acolo unde este lumina, acolo este și strălucirea ei; unde este strălucirea ei, acolo este, de asemenea, și eficacitatea ei și harul ei strălucitor.
Același lucru ni-l învață Paul în Scrisoarea a doua către Corinteni, cu aceste cuvinte: Harul Domnului nos­tru Isus Cristos și iubirea lui Dumnezeu Tatăl și împăr­tășirea Sfântului Duh să fie cu voi toți (2Cor 13,13). Într-adevăr, harul și darul, care sunt date în Sfânta Treime, sunt date de Tatăl prin Fiul în Duhul Sfânt. După cum harul este dat de Tatăl prin Fiul, tot așa, noi nu putem fi părtași la dar decât în Duhul Sfânt. Fiind părtași la el, avem iubirea Tatălui, harul Fiului și împărtășirea Duhu­lui său.

Responsoriul

 R. Să-l binecuvântăm pe Tatăl, și pe Fiul, și pe Duhul Sfânt. * Să-l lăudăm și să-l preaînălțăm în veci.
 V. Binecuvântat este Dumnezeu în tăria cerului și vrednic de laudă și de mărire în veci. * Să-l lăudăm.

IMNUL TE DEUM

Pe tine, Dumnezeule, te lăudăm, *
Pe tine, Doamne, te mărturisim.
Pe tine, veşnicul Părinte, *
Tot pământul te cinsteşte.
Ţie toţi îngerii, * cerurile şi toate puterile,
Heruvimii şi serafimii * îţi cântă fără încetare:
Sfânt, * sfânt, * sfânt * e Domnul, Dumnezeul Sabaot!
Plin e cerul şi pământul * de mărirea slavei tale!
Pe tine te măreşte * corul preaslăvit al apostolilor;
Pe tine te slăveşte *
Numărul vrednic de laudă al profeţilor;
Pe tine te laudă * ceata strălucită a martirilor;
Pe tine te mărturiseşte sfânta Biserică *
Pe toată faţa pământului:
Pe tine, Tatăl, * a cărui slavă este fără de sfârşit,
Şi pe Fiul tău, * unic, adevărat şi vrednic de închinare,
Şi pe Duhul Sfânt, * Mângâietorul. —
Tu eşti * regele măririi, Cristoase,
Tu eşti * Fiul cel veşnic al Tatălui.
Pentru mântuirea noastră *
Tu nu te-ai sfiit să te cobori în sânul Fecioarei.
Tu ai biruit ghimpele morţii *
Şi ai deschis celor ce cred împărăţia cerurilor.
Tu stai de-a dreapta lui Dumnezeu *
Întru mărirea Tatălui.
Noi credem * că vei veni ca judecător,
Deci, pe tine te rugăm să vii în ajutorul slugilor tale *
Pe care le-ai răscumpărat cu sângele tău scump.
Învredniceşte-ne să fim număraţi printre sfinţii tăi *
În slava ta cerească.

Mântuieşte, Doamne, poporul tău *
Şi binecuvântează moştenirea ta.

Călăuzeşte-i * şi înalţă-i pe ei până în veac.
În toate zilele * te binecuvântăm
Şi lăudăm numele tău în veci * şi în vecii vecilor.
Binevoieşte, Doamne, în ziua aceasta *
Să ne fereşti de păcat.
Miluieşte-ne, * Doamne, miluieşte-ne.
Fie, Doamne, mila ta asupra noastră *
Precum am nădăjduit şi noi în tine.
În tine, Doamne, am nădăjduit *
Şi nu voi regreta în veci.

Rugăciunea de încheiere

Dumnezeule, Părinte ceresc, tu l-ai trimis în lume pe Fiul tău, Cuvântul adevărului, și pe Duhul tău, izvorul sfințeniei, pentru a descoperi oamenilor misterul minu­nat al vieții dumnezeiești. Dă-ne, te rugăm, harul ca, mărturisind adevărata credință, să recunoaștem slava veșnicei Treimi și să adorăm unitatea celor trei persoane în mărirea puterii sale.
Prin Domnul nostru Isus Cristos, Fiul tău, care, fiind Dumnezeu, împreună cu tine vieţuieşte şi domneşte în unire cu Duhul Sfânt, în toţi vecii vecilor. Amin.

Să-l binecuvântăm pe Domnul.
R. Mulțumim lui Dumnezeu.

Anunțuri

Posted in Lecturi, Rugăciuni | Etichetat: , , , , , , | 2 Comments »

Pentru sufletul celor dragi…

Posted by Paxlaur pe 30/05/2015

Cu gândul la cei plecați departe, în lumea celor drepți:

Verano_Roma_cimitir_raposati

Posted in Muzica | Etichetat: , , , , , | 4 Comments »

Mai multă plăcere în a fi numit fericit decât în a fi fericit cu adevărat?!

Posted by Paxlaur pe 29/05/2015

Pasii celui drept_fericit omul care umbla pe caile DomnuluiMartorul interior

Cine este luat în derâdere de prietenul său, așa cum sunt eu, îl va chema pe Dumnezeu și el îl va asculta (Iob 12,4 Vg). Adesea, sufletul slab, atunci când este lăudat și aplaudat de oameni pentru acțiunile sale bune, se lasă purtat spre bucuriile exterioare, neglijând aspi­rațiile interioare și complăcându-se în laudele ce-i vin din afară. Astfel, el își găsește mai multă plăcere în a fi numit fericit decât în a fi fericit cu adevărat. Căutând cuvintele care îl laudă, el părăsește ceea ce începuse să fie. Se depărtează de Dumnezeu, așadar, tocmai prin acele laude care păreau să-l unească cu Dumnezeu.

Se întâmplă însă, uneori, să se comporte corect și totuși este chinuit de derâderea oamenilor. Face lucruri minunate și primește insulte. Atunci, cel pe care laudele l-ar fi putut scoate afară din sine însuși este răpus de batjocuri și reintră în sine. Se alipește de Dumnezeu cu atât mai mult cu cât în exterior nu găsește nimic unde să se odihnească. Atunci, își îndreaptă toată speranța către Creator și, în mijlocul batjocurilor și al derâde­rilor, îl invocă numai pe martorul său interior. Astfel, sufletul chinuit se apropie de Dumnezeu cu atât mai mult cu cât se îndepărtează mai mult de stima și favo­rurile omenești. Se refugiază imediat în rugăciune și, sub presiunea exterioară, devine mai curat și mai limpede, pentru a pătrunde mai ușor în lumea interioară.

Deci, pe bună dreptate, se spune acum: Cine este luat în derâdere de prietenul său, așa cum sunt eu, îl va chema pe Dumnezeu și el îl va asculta; fiindcă cei răi, reproșând conștiința celor buni, arată ce fel de martor caută ei pentru acțiunile lor. În felul acesta, cei buni sunt stimulați să se reculeagă în rugăciune și să-și procure favoarea divină în interior chiar atunci când sunt lipsiți de lauda omenească în exterior.

Mai trebuie notat cât de înțelept se adaugă: așa cum sunt eu, deoarece sunt unii pe care derâderile omenești îi deprimă și totuși nu află ascultare la urechile lui Dum­nezeu. Atunci când derâderea este îndreptată împotriva unei vinovății, este clar că nu se dobândește nici un merit de virtute din derâdere.

Dar este luată în derâdere simplitatea celui drept (Iob 12,4 Vg). Înțelepciunea acestei lumi constă în a acoperi cu viclenie sentimentele proprii, în a învălui gândirea prin cuvinte, în a arăta ca adevărat ceea ce este fals și ca fals ceea ce este adevărat.

Dimpotrivă, înțelepciunea celor drepți constă în a alunga orice fățărnicie, în a manifesta prin cuvinte propria gândire, în a iubi binele așa cum este, în a evita falsitatea, în a da gratuit bunurile proprii, în a suporta mai degrabă răul decât de a-l săvârși, în a nu căuta răz­bunare pentru insultele primite, în a considera un câștig ofensa primită din cauza adevărului. Dar această simpli­tate a celor drepți este luată în derâdere, deoarece curăția intențiilor este considerată nebunie de către înțelepții acestei lumi. Tot ceea ce se face cu nevinovăție este con­siderat de aceștia ca ceva nesăbuit; și tot ceea ce ade­vărul aprobă în modul de a acționa sună ca o nebunie pentru înțelepciunea trupească.

Din Comentariu asupra cărții lui Iob, de sfântul Grigore cel Mare, papă
(Cartea 10, 47-48; PL 75, 946-947)

Posted in Lecturi | Etichetat: , , , , , , , | 2 Comments »

Interviu cu o minune de om pasionat de oameni, un simplu om mare

Posted by Paxlaur pe 29/05/2015

Papa francisc in Brazilia inconjurat de tineriÎmi lipseşte mersul pe străzi

De Juan Barretta

Publicăm interviul acordat de papa la 21 mai 2015 şi apărut în cotidianul argentinian „La Voz del Pueblo” din Tres Arroyos (Buenos Aires) din 24 mai.

Singur cu papa Francisc în reşedinţa sa de la „Sfânta Marta” din Vatican. O întâlnire faţă în faţă istorică, în care una dintre personalităţile cele mai importante din lume a vorbit despre viaţa sa personală. „Vreau ca să fiu amintit ca o persoană bună”, şi din adâncul inimii admite: „Oamenii îmi fac bine”. Într-o simplă sală din reşedinţa de la „Sfânta Marta”, în Vatican, papa Francisc a primit „La Voz del Pueblo”, fără prezenţa a terţe persoane şi cu o singură condiţie: „Singurul lucru pe care ţi-l cer este să joci curat”, a spus înainte de a porni reportofonul. Apoi, în cele patruzeci şi cinci de minute cât a durat întâlnirea noastră, mi-a mărturisit că în alte timpuri a simţit „panică în faţa jurnaliştilor”. Este clar că e vorba despre o traumă depăşit. Jorge Bergoglio a avut curajul de a parcurge din nou viaţa sa personală, răspunzând cu plăcere şi însoţind cuvintele cu gesturi atunci când întrebarea îl entuziasma, dar şi în mod sec şi tăios în faţa unei întrebări al cărei răspuns ar fi putut să trezească mult zgomot în afara zidurilor vaticane. Singurătatea, pizza, frica de durerea fizică, magisteriul său, lucrurile care-l facă să plângă, presiunile, televiziunea, valoarea utopiilor… Acestea au fost câteva dintre temele tratate în timpul discuţiei noastre, care a avut ca punct de plecare numirea sa.

Visaţi să fiţi papă?

Nu! Şi nici să fiu preşedinte al Republicii sau general al armatei. Există din aceia care visează asta. Eu nu.

Nici în timp ce făceaţi carieră în slujirea episcopală nu v-aţi imaginata această posibilitate?

După ce am ocupat timp de cincisprezece ani posturile de conducere în care m-au pus, mă întorsesem jos, să fiu duhovnic, paroh. Viaţa unui călugăr, a unui iezuit, se schimbă în funcţie de necesităţi. Şi cu privire la posibilitate, eram în lista papabililor în celălalt conclav. Dar de data asta, a doua oară, dată fiind vârsta mea, 76 de ani, şi dat fiind faptul că erau cu siguranţă persoane mai valoroase… Astfel… nimeni nu amintea de numele meu, nimeni. În afară de asta, spuneau că sunt un kingmaker (un mare alegător, aşa cum sunt numiţi acei cardinali care datorită experienţei lor şi a autorităţii lor au mai mare influenţă decât alţii asupra rezultatului electoral) şi puteam să influenţez asupra votului cardinalilor latinoamericani. Până acolo încât în ziare nu ieşise nicio fotografie de-a mea, nimeni nu se gândea la mine. Boogmakers din Londra îmi dădeau locul al 46-lea (râde cu poftă). Nici măcar eu nu mă gândeam la mine, chiar nu-mi trecea prin minte.

Cu toate că în 2005 aţi fost al doilea cel mai votat după Ratzinger…

Acestea sunt lucruri care se spun. Faptul sigur este că măcar în cealaltă alegere eram în ziare, apăream printre papabili. Înăuntru era clar că trebuia să fie Benedict, care a fost votat aproape în unanimitate, şi acest lucru mi-a plăcut mult. Candidatura sa era clară, în a doua alegere nu era niciun candidat clar. Existau diferiţi posibili, dar niciunul puternic. De aceea am venit la Roma cu ceea ce aveam pe mine şi cu un bilet de întoarcere pentru sâmbătă seara, pentru a putea fi la Buenos Aires în duminica Floriilor. Chiar lăsasem omilia mea pregătită pe birou. Nu mă gândeam niciodată că se va întâmpla.

Şi când aţi fost ales ce aţi simţit?

Înainte de alegerea definitivă am simţit multă pace. „Dacă Dumnezeu vrea asta…”, m-am gândit. Şi am rămas în pace. În timp ce se numărau voturile, care sunt veşnice, recitam rozariul, liniştit. Aveam alături pe prietenul meu, cardinalul Claudio Humes, care într-o votare precedentă celei definitive mi-a spus: „Eh, nu te îngrijora, că aşa lucrează Duhul Sfânt” (râde din nou).

Aţi acceptat imediat?

M-au dus în sacristie, mi-au schimbat reverenda, şi tot aşa, pe teren. Şi acolo am spus ceea ce mi-a venit în minte.

A fost ceva natural atunci.

Da, am simţit multă pace şi am spus ceea ce-mi venea din inimă.

Recunoaşteţi magnetismul pe care-l generează oamenii? Spun asta pentru acel ceva în plus pe care figura dumneavoastră îl dă investiturii papale.

Da… ştiu că oamenii (ezită, tace). Înainte nu înţelegeam de ce se întâmpla. Unii cardinali mi-au spus că oamenii spun „îl înţelegem”. Clar, eu încerc să dau exemple la audienţe, în lucrurile pe care le spun, ca astăzi (în audienţa generală de miercuri) când am povestit anecdota de când eram în clasa a patra elementară. Atunci aşa oamenii înţeleg ceea ce eu vreau să spun. Ca atunci când am vorbit despre cazul părinţilor despărţiţi, care îi folosesc pe copii ca ostatici, un lucru foarte trist, îi fac să devină victime, tata vorbeşte rău despre mama sau viceversa, şi în capul copilului se creează multă învălmăşeală. Încerc să fiu concret şi ceea ce tu numeşti magnetism unii cardinali îmi spun că are de-a face cu faptul că oamenii mă înţeleg.

Vă place audienţa generală?

Da, îmi place în sens uman şi spiritual, în ambele sensuri. Oamenii îmi fac bine, îmi transmit energie pozitivă, aşa cum se spune. Este ca şi cum viaţa mea s-ar amesteca cu mulţimea. Eu, psihologic, nu pot să trăiesc fără oameni, nu sunt făcut să fiu monah, de aceea am rămas să trăiesc aici, în această casă (în reşedinţa „Sfânta Marta”). Aceasta este o pensiune, sunt 210 camere, noi care trăim şi lucrăm în Sfântul Scaun suntem patruzeci, ceilalţi sunt oaspeţi, episcopi, parohi, laici, care trec şi se cazează aici. Şi acest lucru îmi face foarte bine. A veni aici, a mânca în sala de mese, unde sunt atâţia oameni, a celebra Liturghia de patru ori pe săptămână unde vin oameni din afară, din parohii… Îmi plac mult toate acestea. Eu m-am făcut preot pentru a fi cu oamenii. Îi aduc mulţumire lui Dumnezeu pentru că acest lucru mi-a rămas.

Ce vă lipseşte din viaţa dumneavoastră de dinaintea alegerii ca papă?

Să ies în stradă. Acest lucru, da, îmi lipseşte, liniştea de a merge pe străzi. Sau de a merge într-o pizzerie ca să mănânc o pizza bună (râde).

Puteţi cere ca să v-o aducă în Vatican.

Da, dar nu este acelaşi lucru, problema este de a merge acolo. Eu am mers mereu pe jos. Când eram cardinal îmi plăcea mult să merg pe străzi, să merg în autobuz, în metrou. Oraşul îmi place mult, sunt citadin înăuntru. N-aş putea trăi într-un oraş ca al tău, de exemplu, ar fi foarte greu… Nu, apoi Tres Arroyos nu este aşa de mic, da, aş putea trăi. La ţară n-aş putea trăi.

Aici mergeţi prin oraş?

Nu (iarăşi râde cu poftă). Merg în parohii… Dar nu pot să ies. Imaginează-ţi dacă ies ce se dezlănţuie. Într-o zi am ieşit cu maşina singur cu şoferul şi am uitat să închid geamul, era deschis şi nu mi-am dat seama. Şi s-a întâmplat sfârşitul lumii… Eu eram aşezat lângă şofer, trebuia să mergem înainte, însă oamenii nu ne lăsau să trecem. Clar, a-l întâlni pe papa pe stradă…

Acest lucru are de-a face cu modul dumneavoastră de a fi.

Este adevărat că aici am faima de indisciplinat, protocolul nu-l respect mult. Protocolul este foarte rece, deşi există lucruri oficiale pe care le respect complet.

Seara puteţi să vă odihniţi, scoateţi ştecherul din priză?

Eu nu am un somn foarte profund, dar mă aşez în pat şi adorm imediat. Dorm şase ore. În mod normal la nouă sunt în pat şi citesc până aproape la zece, când începe să-mi lăcrimeze un ochi, atunci sting lumina şi aşa rămân până la patru, când mă trezesc singur, este deşteptătorul biologic. Este adevărat, apoi, am nevoie de siestă. Trebuie să dorm de la patruzeci de minute la o oră, astfel îmi scot pantofii şi mă întind în pat. Şi în acest caz dorm profund şi mă trezesc singur. Când nu fac siesta, simt acest lucru.

Ce citiţi înainte de a adormi?

Acum citesc un text despre sfântul Silvan de la Muntele Athos, un mare maestru spiritual.

În vizita la Manila din vara trecută aţi vorbit despre importanţa lacrimilor. Dumneavoastră plângeţi?

Când văd drame umane. Ca alaltăieri, când am văzut ceea ce se întâmplă oamenilor din poporulrohingya care ajung pe şlepuri în ape thailandeze; când se apropie de uscat le dau ceva de mâncare, apă şi apoi îi aruncă din nou în mare. Acest lucru mă înduioşează profund, acest tip de dramă. Apoi copiii bolnavi. Când văd ceea ce aici numesc „boli rare”, produse de neatenţia faţă de ambient, mi se strânge inima. Când văd acele creaturi îi spun Domnului: „De ce ei şi nu eu?”. Şi atunci când merg în puşcării mă înduioşez. Din cele trei Joi Sfinte pe care le-am celebrat, în două a fost într-o închisoare, o dată într-una pentru minori şi altă dată în cea de la Rebibbia. Şi apoi în alte oraşe din Italia pe care le-am vizitat am fost în închisoare, am mâncat cu deţinuţii şi în timp ce discutam cu ei mi-a venit în minte: „Şi imaginează-ţi că şi eu aş putea să fiu aici!”. Adică, niciunul dintre noi nu este sigur că nu va comite niciodată un delict, ceva pentru care să fie pus în închisoare. Atunci mă întreb pentru ce Dumnezeu a permis ca eu să nu fiu aici. Şi simt durere pentru ei şi îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru că nu sunt aici, dar în acelaşi timp simt că acea mulţumire este de convenienţă, pentru că ei n-au avut oportunitatea pe care am avut-o eu de a nu face o prostie aşa încât să ajung în puşcărie. Acest lucru mă face să plâng interior. Mă atinge profund.

Dar ajungeţi să plângeţi cu lacrimi?

Public nu plâng. Mi s-a întâmplat de două ori mai-mai să fac asta, dar am reuşit să mă stăpânesc la timp. Eram prea înduioşat, ceva lacrimi mi-au scăpat, dar n-am dat importanţă şi după un pic de timp mi-am dat cu mâna pe faţă.

De ce nu voiaţi ca să fiţi văzut plângând?

Nu ştiu, mi se părea că trebuia să merg înainte.

În ce ocazii s-a întâmplat?

Îmi amintesc una, cealaltă nu. Aceea pe care mi-o amintesc avea de-a face cu persecuţia creştinilor din Irak. Vorbeam despre asta şi m-am înduioşat profund. Mă gândeam la copii.

Ce anume vă provoacă frică?

În general nu-mi este frică. Sunt destul de temerar, acţionez fără să mă gândesc la consecinţe. Acest lucru uneori îmi provoacă mari dureri de cap pentru că îmi mai scapă câte un cuvânt în plus (iarăşi râde cu poftă). Cu privire la atentate, sunt în mâinile lui Dumnezeu şi când mă rog îi vorbesc Domnului şi îi spun: „Uite, dacă trebuie să se întâmple, atunci să se întâmple, îţi cer numai un har, ca să nu-mi faci rău (râde), pentru că sunt un fricos faţă de durerea fizică. Durerea morală o suport, dar cea fizică nu. Sunt foarte fricos în această privinţă, nu înseamnă că mi-e frică de o injecţie, dar prefer să nu am probleme cu durerea fizică. Sunt foarte intolerant, cred că este un lucru care mi-a rămas de la operaţia la plămân pe care am avut-o când aveam 19 ani.

Vă simţiţi sub presiune?

Presiunile există. Fiecare persoană din conducere simte presiuni. În acest moment ceea ce mă apasă mai mult este marea cantitate de lucru care există. Urmez un ritm de muncă foarte puternic, este sindromul sfârşitului anului şcolar, care aici se termină la sfârşitul lui iunie. Şi atunci se acumulează mii de lucruri şi sunt probleme… Şi apoi sunt problemele pe care ţi le creează, ce anume am spus, sau ce nu am spus… Şi mijloacele de comunicare iau un cuvânt şi îl scot din context. Alaltăieri în parohia Ostia, aproape de Roma, salutam oameni, îi puseseră pe bătrâni şi pe bolnavi în sala de sport. Erau aşezaţi şi eu treceam şi îi salutam. Atunci am spus: „Uitaţi ce comic, aici unde se joacă copiii sunt bătrânii şi bolnavii. Vă înţeleg, pentru că şi eu sunt bătrân şi am şi eu bolile mele, sunt un pic bolnav”. Ziua următoare au scris în ziare: „Papa a mărturisit că este bolnav”. Împotriva acestui duşman nu poţi nimic.

Sunteţi la curent cu tot ceea ce se publică?

Nu, nu. Citesc numai un ziar, „La Repubblica”, care este un ziar pentru gruparea medie. Fac asta dimineaţa şi nu trec mai mult de zece minute ca să dau o raită prin el. La televizor nu mă uit din 1990 (îşi ia timp ca să răspundă). Este o promisiune pe care am făcut-o Fecioarei de pe Carmel în noaptea de 15 iulie 1990.

Pentru un motiv deosebit?

Nu, nu, mi-am spus „nu e pentru mine”.

Nu vă uitaţi la meciurile lui San Lorenzo?

Nu, nu mă uit la nimic.

Cum ajungeţi să aflaţi rezultatele?

Este un gardian elveţian care în fiecare săptămână îmi transmite rezultatele şi clasamentul.

Dumneavoastră, printre papi, aţi fi un Messi sau un Mascherano?

N-aş şti să-ţi spun, pentru că nu ştiu să disting cele două stiluri ale lor, nu mă uit la meciuri. Messi a venit aici de două ori dar nimic mai mult, dar nu l-am văzut niciodată jucând.

Navigaţi pe internet?

Nu. Şi a da interviuri, niciodată şi chiar niciodată. Acum am reuşit, este starea de har. Înainte simţeam panică în faţa ideii de a înfrunta un jurnalist.

Cum vedeţi Argentina din Vatican?

Ca o ţară cu multe posibilităţi şi atâtea oportunităţi pierdute. Aşa cum spunea cardinalul Quarracino. Şi este adevărat. Suntem o ţară care a pierdut multe oportunităţi în cursul istoriei sale. Ceva nu merge, cu toată bogăţia pe care o avem. Ca relatarea despre ambasadorii ţărilor care au mers să se plângă lui Dumnezeu pentru că argentinienilor le-a dat atâtea bogăţii şi lor numai una, ori agricultura ori minele. Dumnezeu i-a ascultat şi apoi a răspuns: „Nu, scuzaţi, pentru a compensa lor i-am dat pe argentinieni”.

Urmăriţi politica argentiniană?

Nu, deloc, am încetat să primesc politicieni pentru că mi-am dat seama că unii au folosit acest fapt şi fotografia cu mine, deşi este la fel de adevărat că alţii nici măcar n-au spus că au fost la mine şi nu au făcut fotografie. Dar pentru a evita toate acestea, pe politicieni nu-i primesc în audienţă privată. Dacă vin, merg la audienţa generală, îi salut acolo. Însă nu ştiu cum merg alegerile şi nici nu ştiu cine sunt candidaţii. Îmi imaginez care sunt principalii, dar nici măcar nu ştiu cum sunt tensiunile. Ştiu că în PASO (Primare deschise simultane obligatorii) din Buenos Aires a învins PRO (Propunerea republicană), pentru că am văzut în ziar, chiar a apărut în „La Repubblica”.

Vă place că vă definesc papa cel sărac?

Dacă după aceea pun un alt cuvânt, atunci da. „Săracu’ om”, de exemplu (râde din nou cu poftă). Sărăcia este centrul Evangheliei. Isus a venit pentru a predica săracilor, dacă elimini sărăcia din Evanghelie nu înţelegi nimic, îi elimini măduva spinării.

Nu este o utopie ca crede că se poate dezrădăcina sărăcia?

Da, dar utopiile ne fac să mergem înainte. Ar fi trist dacă un tânăr sau o tânără nu le-ar urma. Există trei lucruri pe care trebuie să le avem cu toţii în viaţă: amintire, capacitate de a vedea prezentul şi utopie pentru viitor. Amintirea nu trebuie pierdută. Când popoarele îşi pierd amintirea, există marea dramă de a-i neglija pe bătrâni. Capacitate de hermeneutică în faţa prezentului, a-l interpreta şi de a şti unde trebuie mers cu acea amintire, cu rădăcinile pe care le am, cum să o joc în prezent, în asta se află viaţa tinerilor şi a adulţilor. Şi viitorul, acolo se află cea a tinerilor mai ales şi cea a copiilor. Cu amintirea, cu capacitatea de gestionare în prezent, de discernământ şi utopie spre viitor, pentru că acolo se inserează tinerii. De aceea, viitorul unui popor se manifestă în îngrijirea bătrânilor, care sunt amintirea, şi a copiilor şi a tinerilor, care sunt cei care o vor duce înainte. Noi adulţii trebuie să primim această amintire, să o lucrăm în viitor şi să o dăm copiilor. Odată am citit un lucru foarte frumos: „Prezentul, lumea pe care am primit-o, nu este numai o moştenire a bătrânilor ci este mai degrabă un împrumut pe care ni-l dau copiii noştri pentru ca să-l restituim lor mai bun”. Dacă tai rădăcinile mele şi pierd amintirea, mi se va întâmpla ceea ce se întâmplă oricărei plante, voi muri; dacă trăiesc numai un prezent fără a privi în previziune spre viitor, mi se va întâmpla ceea ce i se întâmplă oricărui administrator rău, care nu ştie să facă proiecte. Poluarea ambientală este un fenomen de acest tip. Cele trei lucruri trebuie să meargă împreună; când unul lipseşte, un popor începe să decadă.

Care sunt relele cele mai mari care chinuiesc lumea astăzi?

Sărăcia, corupţia, traficul de persoane. Dar pot să greşesc în statistică, însă ce-mi răspunzi dacă te întreb ce cuvânt vine în cheltuielile lumii după alimentaţie, haine şi medicamente? Pe al patrulea loc sunt cosmeticele şi pe al cincilea sunt animalele de casă. Şi acest lucru este grav. Îngrijirea animalelor de casă este ca o iubire un pic programată, adică pot să programez răspunsul iubitor al unui câne sau al unei pisici, şi n-am nevoie să am experienţa unei iubiri de reciprocitate umană. Exagerez, nu trebuie luat la literă, dar trebuie să ne îngrijorăm de acest lucru.

De ce repetaţi mereu „rugaţi-vă pentru mine”?

Pentru că am nevoie de asta. Am nevoie ca să mă susţină rugăciunea poporului. Este o exigenţă interioară, trebuie să fiu susţinut de rugăciunea poporului.

Cum v-ar plăcea să fiţi amintit?

Ca o persoană bună. Ca să spună: „Era o persoană bună care a încercat să facă binele”. Nu cer altceva.

(După L’Osservatore Romano, 26 mai 2015)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe http://www.ercis.ro

Posted in Lecturi, Papa Francisc | Etichetat: , , , , , , , , , , | 2 Comments »

Logodna: bărbatul „învață” femeia… și femeia „învață” bărbatul. Iubirea nu se improvizează!

Posted by Paxlaur pe 27/05/2015

LogodnaIubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Continuând aceste cateheze despre familie, astăzi aş vrea să vorbesc despre logodnă. Logodna – se simte în cuvânt – are de-a face cu încrederea, confidenţa, credibilitatea. Confidenţă cu vocaţia pe care Dumnezeu o dăruieşte, deoarece căsătoria este înainte de toate descoperirea unei chemări a lui Dumnezeu. Desigur este un lucru frumos că astăzi tinerii pot alege să se căsătorească pe baza unei iubiri reciproce. Dar tocmai libertatea legăturii cere o conştientă armonie a deciziei, nu numai o simplă înţelegere a atracţiei sau a sentimentului, de un moment, de un timp scurt… cere un drum.

Logodna, cu alte cuvinte, este timpul în care cei doi sunt chemaţi să facă o muncă frumoasă asupra iubirii, o muncă părtaşă şi împărtăşită, care merge în profunzime. Adică se descoperă treptat reciproc, bărbatul „învaţă” femeia învăţând această femeie, logodnica sa; şi femeia „învaţă” bărbatul învăţând acest bărbat, logodnicul său. Să nu subevaluăm importanţa acestei învăţări: este o angajare frumoasă şi iubirea însăşi o cere, pentru că nu este numai o fericire nepăsătoare, o emoţie vrăjită… Relatarea biblică vorbeşte despre întreaga creaţie ca despre o frumoasă lucrare a iubirii lui Dumnezeu; cartea Genezei spune că „Dumnezeu a văzut ceea ce a făcut şi, iată, erau foarte bune” (Gen 1,31). Numai la sfârşit, Dumnezeu „s-a odihnit”. Din această imagine înţelegem că iubirea lui Dumnezeu, care a dat origine lumii, nu a fost o decizie improvizată. Nu! A fost o lucrare frumoasă. Iubirea lui Dumnezeu a creat condiţiile concrete ale unei alianţe irevocabile, solide, destinate să dureze.

Alianţa de iubire dintre bărbat şi femeie, alianţă pentru viaţă, nu se improvizează, nu se face de la o zi la alta. Nu există căsătorie express: trebuie lucrat asupra iubirii, trebuie mers. Alianţa iubirii bărbatului şi a femeii se învaţă şi se perfecţionează. Îmi permit să spun că este o alianţă artizanală. A face din două vieţi o singură viaţă, este aproape ca și o minune, o minune a libertăţii şi a inimii, încredinţată credinţei. Va trebui probabil să ne angajăm mai mult asupra acestui punct, deoarece „coordonatele noastre sentimentale” au ajuns un pic în învălmăşeală. Cine pretinde că vrea totul şi imediat, apoi cedează şi cu privire la tot – şi imediat – la prima dificultate (sau la prima ocazie). Nu există speranţă pentru încrederea şi fidelitatea dăruire de sine dacă prevalează obişnuinţa de a consuma iubirea ca pe un soi de „integrator” al bunăstării psihofizice. Iubirea nu este asta! Logodna concentrează voinţa să păstreze împreună ceva ce niciodată nu va trebui să fie cumpărat sau vândut, trădat sau abandonat, oricât de atrăgătoare poate să fie oferta. Dar şi Dumnezeu, când vorbeşte despre alianţa cu poporul său, o face uneori în termeni de logodnă. În cartea lui Ieremia, vorbind poporului care s-a îndepărtat de El, îi aminteşte când poporul era „logodnica” lui Dumnezeu şi spune aşa: „Îmi amintesc de tine, de gingăşia tinereţii tale, de iubirea de când erai logodită” (2,2). Şi Dumnezeu a parcurs acest drum de logodnă; apoi face şi o promisiune: „Te voi logodi cu mine pentru totdeauna. Te voi logodi cu mine în dreptate, în judecată, în milostivire şi îndurare. Te voi logodi cu mine în fidelitate şi-i vei cunoaşte pe Domnul” (2,21-22). Este un drum lung cel pe care Domnul îl parcurge cu poporul său în Isus Cristos: se căsătoreşte în Isus cu Biserica. Poporul lui Dumnezeu este mireasa lui Isus. Dar cât drum! Şi voi italienii, în literatura voastră aveţi o capodoperă despre logodnă [Logodnicii]. Este necesar ca tinerii s-o cunoască, s-o citească; este o capodoperă în care se povesteşte istoria logodnicilor care au îndurat atâta durere, au parcurs un drum plin de atâtea dificultăţi până să ajungă la sfârşit, la căsătorie. Nu lăsaţi deoparte această capodoperă despre logodnă pe care literatura italiană vi l-a oferit chiar vouă. Mergeţi înainte, citiţi-o şi veţi vedea frumuseţea, suferinţa, dar şi fidelitatea logodnicilor.

Biserica, în înţelepciunea sa, păstrează distincţia între a fi logodnici şi a fi soţi – nu este acelaşi lucru – tocmai în vederea delicateţii şi profunzimii acestei verificări. Să fim atenţi să nu dispreţuim cu uşurătate această învăţătură înţeleaptă, care se hrăneşte şi din experienţa iubirii conjugale trăite în mod fericit. Simbolurile puternice ale trupului deţin cheile sufletului: nu putem trata legăturile trupului cu lejeritate, fără a deschide vreo rană durabilă în spirit (1Cor 6,15-20).

Desigur, cultura şi societatea de astăzi au devenit destul de indiferente faţă de delicateţea şi seriozitatea acestei treceri. Şi pe de altă parte, nu se poate spune că sunt generoase cu tinerii care au intenţia serioasă de a întemeia o familie şi de a aduce copii pe lume! Dimpotrivă, adesea pun mii de piedici, mentale şi practice. Logodna este un parcurs de viaţă care trebuie să se maturizeze ca rodul, este un drum de maturizare în iubire, până în momentul în care devine căsătorie.

Cursurile prematrimoniale sunt o exprimare specială a pregătirii. Şi noi vedem atâtea perechi, care eventual ajung la curs cam împotriva voinţei, „Dar preoţii aceştia ne obligă să facem un curs! Dar de ce? Noi ştim!”… şi merg împotriva voinţei. Dar după aceea sunt bucuroşi şi mulţumesc, pentru că de fapt au găsit acolo ocazia – adesea unica! – pentru a reflecta asupra experienţei lor în termeni nebanali. Da, multe perechi stau împreună atât timp, eventual şi în intimitate, uneori convieţuind, dar nu se cunosc cu adevărat. Pare straniu, dar experienţa demonstrează că este aşa. Pentru aceasta trebuie reevaluată logodna ca timp de cunoaştere reciprocă şi de împărtăşire a unui proiect. Drumul de pregătire la căsătorie trebuie proiectat în această perspectivă, folosindu-se şi mărturia simplă dar intensă a soţilor creştini. Şi punctând şi aici pe esenţial: Biblia, care trebuie redescoperită împreună, în manieră conştientă; rugăciunea, în dimensiunea sa liturgică, dar şi în acea „rugăciune familială”, care trebuie trăită în familie, sacramentele, viaţa sacramentală, Spovada – în care Domnul să locuiască în logodnici şi îi pregăteşte să se primească într-adevăr unul pe altul „cu harul lui Cristos”; şi fraternitatea cu săracii, cu nevoiaşii, care ne provoacă la sobrietate şi la împărtăşire. Logodnicii care se angajează în asta cresc amândoi şi toate acestea duc la pregătirea unei frumoase celebrări a Căsătoriei în mod diferit, nu lumesc ci în mod creştin! Să ne gândim la aceste cuvinte ale lui Dumnezeu pe care le-am auzit când El vorbeşte poporului său precum logodnicul către logodnică: „Te voi logodi cu mine pentru totdeauna. Te voi logodi cu mine în dreptate, în judecată, în milostivire şi îndurare. Te voi logodi cu mine în fidelitate şi-i vei cunoaşte pe Domnul” (Os 2,21-22). Fiecare pereche de logodnici să se gândească la asta şi să spună unul altuia: „Te voi logodi cu mine”. A aştepta acel moment; este un moment, este un parcurs care merge lent înainte, dar este un parcurs de maturizare. Etapele drumului nu trebuie să fie săltate. Maturizarea se face aşa, pas cu pas.

Timpul logodnei poate să devină cu adevărat un timp de iniţiere, la ce anume? La surpriză! La surpriza darurilor spirituale cu care Domnul, prin Biserică, îmbogăţeşte orizontul noii familii care se dispune să trăiască în binecuvântarea sa. Acum vă invit să rugăm (cerând mijlocirea) sfintei Familii din Nazare: Isus, Iosif şi Maria. Să ne rugăm pentru ca familia să parcurgă acest drum de pregătire; să ne rugăm pentru logodnici. S-o rugăm pe Sfânta Fecioară Maria cu toţii împreună, un Bucură-te Marie pentru toţi logodnicii, pentru ca să poată înţelege frumuseţea acestui drum spre Căsătorie. [Bucură-te Marie…]. Şi logodnicilor care sunt în piaţă: „Drum bun de logodnă!”.

Franciscus

Audienţa generală a papei Francisc de miercuri, 27 mai 2015

Familia – 16. Logodna

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe http://www.ercis.ro

Posted in Anul Familiei, casatorie, Lecturi, Papa Francisc | Etichetat: , , , , , , , , | 2 Comments »

 
%d blogeri au apreciat asta: