Arhiva pentru iunie 12th, 2015

„Unde-i lege, nu-i tocmeală”: o obligație cu totul specială…

preotPutem spune că într-o traducere mai mult decât adaptată, cunoscuta sintagmă „Dura lex, sed lex!” poate fi echivalată cu vorba din popor: „Unde-i lege, nu-i tocmeală”. Oricât de dură ar fi legea, oricât de greu ne-ar fi să o îndeplinim, legea rămâne lege și trebuie observată, îndeplinită în toate detaliile și cerințele ei. Legea rămâne obligatorie chiar și atunci când unii au un comportament contrar ei, chiar și atunci când unii o nesocotesc. Ba chiar, rămâne în vigoare, chiar  și atunci când mai mulți sau aproape toți o consideră abrogată și trăiesc ca și cum legea nu ar exista sau ca și cum ei ar fi mai presus de lege, indiferenți față de obligațiile lor și față de cei din jur. Încălcarea legii, nesocotirea ei, nu atacă doar legislația și legislatorul, doar persoanele direct implicate, ci întreaga comunitate căreia îi este încredințată această lege, comunitate care este ocrotită tocmai prin acea lege. După cum orice păcat (chiar și cel mai solitar!) are și o dimensiune comunitară, la fel și nerespectarea legilor are consecințe asupra întregii comunități.

Există prevederi legale care vin din timpurile în care „legea era sfântă”, atât pentru că sfânt era legislatorul, cât și pentru că sfânt trebuia să fie și poporul cu legi atât de înțelepte. Iată mărturia dreptului Moise: „Voi, care v-ați alipit de Domnul Dumnezeul vostru, sunteți toți vii astăzi. Iată, vă învăț hotărâri și judecăți după cum mi-a poruncit Domnul Dumnezeul meu ca să le împliniți astfel în țara în care intrați ca s-o luați în stăpânire. Să le păziți și să le împliniți; căci aceasta va fi înțelepciunea și priceperea voastră înaintea popoarelor cari vor auzi aceste hotărâri și vor spune: «Numai acest popor este înțelept și priceput. Este un neam mare». Care este neamul acela atât de mare încât care să aibă dumnezeii lui cât de aproape îl avem noi pe Domnul Dumnezeul nostru ori de câte ori îl chemăm? Și care este neamul acela atât de mare încât să aibă hotărâri și judecăți atât de drepte cum este toată legea aceasta pe care v-o pun astăzi înainte?” (Dt 4,4-8).

Iată, tocmai din acele timpuri, o lege care a străbătut istoria și a ajuns până la noi: „Fiți sfinți!”. La început legea era cuprinsă în aceste cuvinte: „Să fiți oameni sfinți pentru mine” (Ex 22,30) sau „Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru; sfințiți-vă și fiți sfinți, căci eu sunt sfânt” (Lev 11,44; cf. Lev 19,2). Apoi, prin profeți, Domnul a amintit omului această lege și i-a cerut să o respecte, asigurându-l de fidelitatea și iubirea sa: „Ascultați glasul meu și faceți tot ceea ce v-am poruncit și veți fi poporul meu, iar eu voi fi Dumnezeul vostru!” (Ier 11,4). Iar la împlinirea timpului, de pe colinele Țării sfinte au răsunat cuvintele lui Isus: „Fiți desăvârșiți precum Tatăl vostru ceresc este desăvârșit” (Mt 5,48). Această lege desăvârșită de Mântuitorul – Domnul care a spus despre sine: „Să nu socotiți că am venit să desființez Legea sau Profeții. Nu am venit să desființez, ci să împlinesc” (Mt 5,17) – și-a găsit ecoul în viața apostolilor și în cuvintele sfântului Petru, apostolul care vorbește omului de astăzi: „Fiți cu mintea clară, cumpătați în toate; puneți-vă toată speranța în harul care va fi dat când se va revela Isus Cristos. Ca niște copii ascultători, nu vă lăsați duși de poftele de mai înainte, când erați în ignoranță, ci, așa cum este sfânt cel care v-a chemat, deveniți și voi sfinți în toată purtarea voastră, pentru că este scris: Fiți sfinți, pentru că eu sunt sfânt” (1Pt 1,13-15).

„Fiți sfinți!” este legea care continuă să răsune și în zilele noastre. Părinții Conciliului al II-lea din Vatican ne învață: „Divinul învăţător şi exemplu al oricărei desăvârşiri, Domnul Isus, a propovăduit tuturor şi fiecăruia din ucenicii săi, de orice condiţie, sfinţenia vieţii al cărei autor şi înfăptuitor este el însuşi: „Fiți desăvârșiți precum Tatăl vostru ceresc este desăvârșit” (Mt 5,48). Căci tuturora le-a trimis pe Duhul Sfânt care să-i îndemne dinlăuntru să-l iubească pe Dumnezeu din toată inima, din tot sufletul, din tot cugetul şi din toate puterile (cf. Mc 12, 30) şi să se iubească unii pe alţii aşa cum Cristos i-a iubit pe ei (cf. In 13,34; 15,12). Cei care îl urmează pe Cristos, chemaţi de Dumnezeu şi îndreptăţiţi în Isus Domnul nu după faptele lor, ci după hotărârea şi harul lui, au devenit, în botezul credinţei, cu adevărat fii ai lui Dumnezeu şi părtaşi la natura divină şi, prin aceasta, realmente sfinţi. Ei trebuie, aşadar, să păstreze şi să desăvârşească în viaţa lor, cu ajutorul lui Dumnezeu, sfinţenia pe care au primit-o. Apostolul îi îndeamnă să trăiască „după cum se cuvine unor sfinţi” (Ef 5,3), să se îmbrace „ca nişte aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi preaiubiţi, cu simţăminte de îndurare, cu bunătate, cu smerenie, blândeţe, cu îndelungă răbdare” (Col 3,12) şi să aibă roadele Duhului în sfinţenie (cf. Gal 5, 22; Rom 6,22). Şi pentru că toţi greşim în multe (cf. Iac 3, 2), avem mereu nevoie de îndurarea lui Dumnezeu şi trebuie să ne rugăm zilnic: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre” (Mt 6,12).

Este limpede, aşadar, pentru oricine că toţi credincioşii, de orice stare sau condiţie, sunt chemaţi la plinătatea vieţii creştine şi la desăvârşirea iubirii: prin această sfinţenie se va ajunge la un mod de viaţă mai uman şi în societatea pământească(Lumen gentium, nr. 40).

Și Codul de Drept Canonic a preluat această lege și cheamă la sfințenie prin legile sale. Iată ce îndeamnă prin canonul 210: „Toți credincioșii, fiecare conform propriei condiții, trebuie să-și adune forțele pentru a duce o viață sfântă și pentru a promova creșterea Bisericii și sfințenia ei continuă”. Cât de puternic este îndemnul Bisericii: să ne adunăm forțele pentru a duce o viață sfântă! Toți! Sfințenia necesită adunarea forțelor, necesită pregătirea pentru bătălie: cine vrea să fie sfânt trebuie să fie mereu pregătit să-și adune forțele pentru a da piept cu dușmanul sfințeniei, Diavolul. Viața cu adevărat sfântă este cea care promovează creșterea Bisericii și sfințenia ei. De aceea, dacă iubim Biserica, mireasa lui Cristos, trebuie să o promovăm printr-o viață sfântă, printr-o atitudine interioară și exterioară de sfințenie, printr-o viață desăvârșită.

Astăzi, fiind ziua dedicată Preasfintei Inimii a lui Isus și totodată Ziua Mondială de rugăciune pentru sfințirea preoților, dincolo de rugăciunile pe care toți trebuie să le facem pentru preoți (și cât de bine ar fi să fim toți conștienți de câtă nevoie au preoții de rugăciunile noastre și câtă nevoie are Biserică de preoți sfinți!) aș vrea să ne oprim și să vedem cum anume transmite Biserica această lege preoților. Iată ce citim în același cod de legi, la canonul 276:

§ 1 În modul lor de viață, clericii au obligaţia cu totul specială de a tinde la sfinţenie, deoarece, fiind consacraţi lui Dumnezeu cu un titlu nou prin hirotonire, sunt împărţitorii tainelor lui Dumnezeu în slujba poporului său.

§ 2 Pentru ca să poată dobândi această perfecțiune:

10 în primul rând, să îndeplinească în mod fidel și neobosit îndatoririle slujirii pastorale;

20 să-și alimenteze propria viață spirituală la masa Sfintei Scripturi şi a sfintei Euharistii; prin urmare, preoții sunt invitați din toate puterile să ofere zilnic Jertfa euharistică, iar diaconii să participe la ea, de asemenea,  zilnic;

30 preoţii, precum și  diaconii care aspiră la prezbiterat, au obligaţia de a celebra zilnic Liturgia Orelor în conformitate cu propriile cărţi liturgice aprobate; diaconii permanenţi sunt obligaţi să celebreze partea stabilită pentru ei de Conferinţa Episcopilor;

40 de asemenea, sunt ținuți să facă retrageri spirituale (recessus spirituales) după dispoziţia dreptului particular (termenul recessus cuprinde atât exerciţiile spirituale anuale, cât şi reculegerile lunare (cf. Tamaș I., Compendiu de drept canonic, Sapientia, Iași 2013, 149).

50 sunt îndemnați să se dedice cu regularitate meditației, să se apropie des de sacramentul Pocăinţei, să aibă o evlavie deosebită faţă de Preasfânta Fecioară, Maica lui Dumnezeu, și să se folosească și de celelalte mijloace de sfinţire comunitare şi particulare.

De precizat că „majoritatea acestor mijloace de sfinţire sunt îndemnuri stăruitoare din partea Bisericii, şi nu obligaţii juridice. Celebrarea zilnică a Liturgiei Orelor şi participarea la exerciţiile spirituale iuxta iuris particularis praescripta sunt obligaţii juridice sau canonice” (Tamaș I., Compendiu de drept canonic, Sapientia, Iași 2013, 149).

Realizarea acestor „îndemnuri stăruitoare„ în viața noastră, de fapt, trăirea unei vieți de sfințenie are nevoie de sprijinul întregii comunități, de susținerea întregii Biserici. Să ne rugăm împreună ca preoții să reușească să-și îndeplinească obligațiile lor și să fie sfinți. Să ne rugăm și să-i mulțumim Domnului pentru preoții care zi de zi poartă în viață lor semnele prezenței lui Cristos, autorul sfințeniei, singurul Domn, Sfântul neamului nostru, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt”.

Dar, în special, să nu-i uităm în această zi de rugăciune pe preoții care au pierdut „steaua călăuzitoare” sau pe cei care rătăcesc departe de calea care poartă la sfințenie. Să nu uităm că „nu au nevoie de medic cei sănătoși, ci bolnavii” (Mc 2,17). Să ne rugăm pentru toți preoții împreună cu preotul Zaharia, tatăl sfântului Ioan Botezătorul, și să spunem: „Părinte atotputernic, eliberează-i pe preoții tăi din mâna dușmanilor vieții sfinte și a celor care-i țin departe de calea sfințeniei, pentru ca în libertate să-ți slujească fără teamă, în sfințenie și dreptate, sub privirea ta, în toate zilele vieții lor. Amin” (cf. Lc 1,74-75).


Cei care vor să aprofundeze această temă a obligației speciale la viața de sfințenie și să onoreze această zi de rugăciune pentru sfințirea preoților pot citi două texte deosebite:

– unul din Presbyterorum ordinis, decretul conciliar privind slujirea şi viaţa preoţească, dat la 7 decembrie 1965 (în special capitolul al III-lea: viața preoților, nr. 12-21); (textul poate fi citit AICI)

– cel de-al doilea text este din Magisteriul sfântului părinte papa Ioan Paul al II-lea, exortaţia apostolică postsinodală Pastores dabo vobis (nr.19-20), dată la 25 martie 1992, pe care-l și pun mai jos, preluat de pe www.ercis.ro:

O chemare „specifică” la sfinţenie

19. „Duhul Domnului este asupra mea” (Lc 4,18). Duhul nu se află numai „asupra” lui Mesia, ci îl „umple”, îl pătrunde, îl atinge în fiinţa şi acţiunea sa. În realitate, Duhul, este principiul „consacrării” şi al „misiunii” lui Mesia: „Pentru aceasta m-a uns şi m-a trimis să duc săracilor vestea cea bună…” (Lc 4,18). Prin puterea Duhului, Isus aparţine total şi exclusiv lui Dumnezeu, participă la sfinţenia infinită a lui Dumnezeu care-l cheamă, îl alege şi-l trimite. În felul acesta Duhul Domnului se revelează ca izvor de sfinţenie şi apel la sfinţire.

Acelaşi „Duh al Domnului” este „asupra” întregului popor al lui Dumnezeu, care este constituit ca popor „consacrat” lui Dumnezeu şi „trimis” de Dumnezeu pentru a vesti Evanghelia care mântuieşte. Membrii poporului lui Dumnezeu sunt „adăpaţi din belşug” şi „semnaţi” de Duhul Sfânt (cf. 1Cor 12,13; 2Cor 1,21 ş.u.; Ef 1,13; 4,30) şi chemaţi la sfinţenie.

Într-un chip special, Duhul este cel care ne descoperă şi ne comunică chemarea fundamentalăpe care Tatăl, din veşnicie, o adresează tuturor: chemarea de a fi „sfinţi şi neprihăniţi înaintea sa în iubire”, în virtutea predestinării „de a fi fiii săi adoptivi prin Isus Cristos” (Ef 1,4-5). Şi nu numai atât. Revelându-ne şi comunicându-ne această chemare, Duhul devine în noi principiul şi sursa realizării ei: el, Duhul Fiului (cf. Gal 4,6), ne face asemenea lui Isus Cristos şi părtaşi ai vieţii sale de fiu, adică ai dragostei sale faţă de Tatăl şi faţă de fraţi. „Dacă trăim prin Duhul, să ne şi purtăm conform Duhului” (Gal 5,25). Prin aceste cuvinte, apostolul Paul, ne aminteşte că existenţa creştină este „viaţă spirituală”, adică viaţă animată şi călăuzită de Duhul spre sfinţenie sau desăvârşirea iubirii.

Afirmaţia Conciliului: „Toţi creştinii, de orice stare sau condiţie, sunt chemaţi la plinătatea vieţii creştine şi la desăvârşirea iubirii” (40) îşi găseşte o aplicare deosebită a sa prin preoţi: ei sunt chemaţi nu numai întrucât sunt botezaţi, dar mai ales şi în mod specific întrucât sunt preoţi, adică pe baza unui titlu nou şi cu modalităţi originale, care provin din sacramentul Ordinului.

20. Referitor la „viaţa spirituală” a preoţilor şi la darul şi responsabilitatea de a deveni „sfinţi”, decretul conciliar privind slujirea şi viaţa preoţească, ne oferă o sinteză bogată şi provocatoare: „Prin sacramentul Ordinului, preoţii sunt făcuţi asemenea lui Cristos, preotul, ca slujitori ai capului, pentru a face să crească şi a zidi întreg trupul lui care este Biserica, în calitate de colaboratori ai Ordinului episcopatului. Încă de la consacrarea primită prin Botez, şi ei, ca şi toţi creştinii, au primit semnul şi darul unei chemări şi al unui har atât de mari încât, cu toată slăbiciunea omenească, să poată şi să fie obligaţi să tindă la perfecţiune, după cuvântul Domnului: «Fiţi, aşadar, desăvârşiţi precum Tatăl vostru din ceruri este desăvârşit» (Mt 5,48). Însă ca preoţi, ei sunt obligaţi cu un titlu deosebit să tindă la desăvârşire deoarece, primind o nouă consacrare prin hirotonire, au devenit instrumente vii în mâna lui Cristos, preotul veşnic, pentru a continua prin timp lucrarea lui minunată care cu puterea de sus a reînnoit întregul neam omenesc. Aşadar, întrucât orice preot, în felul său propriu, acţionează în numele lui Cristos reprezentându-l, el este înzestrat cu un har deosebit pentru ca, slujind pe cei încredinţaţi lui şi întregul popor al lui Dumnezeu, să poată tinde mai eficient la desăvârşirea aceluia pe care îl reprezintă, iar slăbiciunea omenească a trupului e vindecată de sfinţenia lui, care s-a făcut pentru noi mare preot, «sfânt, nevinovat, nepătat, deosebit de cei păcătoşi» (Evr 7,26)”. (41)

Conciliul afirmă, înainte de toate, chemarea „comună” la sfinţenie. Această chemare se înrădăcinează în Botez, şi-l caracterizează pe preot ca un „credincios” (Christifideles), ca „frate între fraţi”, inserat şi unit cu poporul lui Dumnezeu, în bucuria împărtăşirii darurilor mântuirii (cf. Ef4,4-6) şi în angajarea comună de a umbla „conform Duhului”, urmându-l pe unicul Învăţător şi Domn. Să ne amintim de spusa celebră a sfântului Augustin: „Pentru voi sunt episcop, împreună cu voi sunt creştin. Acela este numele unei misiuni primite, acesta este un har; acela este un nume plin de pericole, acesta este de mântuire”. (42)

Cu aceeaşi claritate, textul conciliar vorbeşte şi despre o chemare „specifică” la sfinţenie, mai exact despre o chemare care are la bază sacramentul Ordinului, ca sacrament propriu şi specific preotului, şi deci în virtutea unei noi consacrări lui Dumnezeu prin hirotonire. La această chemare specifică face aluzie tot sfântul Augustin, care afirmaţiei „pentru voi sunt episcop, împreună cu voi sunt creştin”, face să-i urmeze aceste cuvinte: „Dacă, aşadar, pentru mine este un motiv mai mare de bucurie faptul de a fi fost răscumpărat împreună cu voi decât de a fi aşezat în fruntea voastră, urmând porunca Domnului, mă voi dedica printr-o maximă angajare în a vă sluji, pentru a nu fi nerecunoscător faţă de acela care m-a răscumpărat cu acel preţ care m-a făcut slujitorul vostru”. (43)

Textul Conciliului continuă apoi semnalând unele elemente necesare în definirea conţinutului „specificităţii” vieţii spirituale a preoţilor. Sunt elemente care se unesc strâns cu „consacrarea” proprie preoţilor, care-i face asemenea lui Isus Cristos, cap şi păstor al Bisericii; cu „misiunea” sau slujirea specifică preoţilor înşişi, care-i abilitează şi-i angajează să fie instrumente vii ale lui Cristos, preotul veşnic, şi să acţioneze „în numele şi în persoana lui Cristos însuşi”; cu întreaga lor „viaţă” chemată să exprime şi să mărturisească într-un mod original „radicalismul evanghelic”. (44)


Bibliografie:

Arroba Conde M. J. (ed.), Manuale di diritto canonico, Lateran University Press, Città del Vaticano 2014.

Chiappetta L., Il codice di Diritto Canonico. Commento giuridico-pastorale, Roma 20123.

Tamaș I. (trad.),Codul de drept canonic: textul oficial și traducerea în limba română, Sapientia, Iasi 2012.

Tamaș I., Compendiu de drept canonic, Sapientia, Iași 2013.

Presbyterorum ordinis: Decret privind slujirea şi viaţa preoţească

http://www.ercis.ro/magisteriu/ioanpaul2exo.asp?doc=pdv

Familia şi boala: eroismul ascuns al familiilor!

Familia si suferinta_boalaIubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Continuăm catehezele despre familie şi în această cateheză aş vrea să ating un aspect foarte obişnuit în viaţa familiilor noastre, cel al bolii. Este o experienţă a fragilităţii noastre, care trăim cei mai mulţi în familie, încă de copii şi apoi mai ales ca bătrâni, când vin slăbiciunile. În cadrul legăturilor familiale, boala persoanelor pe care le iubim este îndurată cu un „mai mult” de suferinţă şi de angoasă. Iubirea este cea care ne face să simţi acest „mai mult”. De atâtea ori pentru un tată şi o mamă este mai greu să suporte durerea unui fiu, al unei fiice decât durerea proprie. Familia, putem spune, a fost din totdeauna „spitalul” cel mai apropiat. Şi astăzi, în atâtea părţi ale lumii, spitalul este un privilegiu pentru puţini şi adesea este departe. Mama, tata, fraţii, surorile, bunicele sunt cei care garantează îngrijirile şi ajută la vindecare.

În Evanghelii, multe pagini relatează întâlnirile lui Isus cu bolnavii şi angajarea sa de a-i vindeca. El se prezintă public ca unul care luptă împotriva bolii şi care a venit pentru a vindeca omul de orice rău: răul spiritului şi răul trupului. Este cu adevărat înduioşătoare scena evanghelică tocmai amintită din Evanghelia lui Marcu. Spune aşa: „Când s-a înserat, după ce a apus soarele, i-au adus la el pe toţi bolnavii şi posedaţii de diavol” (1,32). Dacă mă gândesc la marile oraşe contemporane, mă întreb unde sunt porţile în faţa cărora să fie aduşi bolnavii sperând să fie vindecaţi! Isus nu s-a dat înapoi niciodată de la îngrijirea lor. Niciodată nu a trecut mai departe, niciodată nu şi-a întors faţa în altă parte. Şi atunci când un tată sau o mamă, sau chiar pur şi simplu persoane prietene îi aduceau în faţă un bolnav pentru ca să-l atingă şi să-l vindece, nu amâna; vindecarea venea înainte de lege, chiar şi de legea aşa de sacră cum era odihna de sâmbătă (cf. Mc 3,1-6). Învăţătorii legii îi reproşau lui Isus pentru că vindeca în zi de sâmbătă, făcea bine în zi de sâmbătă. Însă iubirea lui Isus era să dea sănătatea, să facă binele: şi acest lucru este mereu pe primul loc!

Isus îi trimite pe discipoli să îndeplinească aceeaşi lucrare a sa şi le dă puterea de a vindeca, adică de a se apropia de bolnavi şi de a se îngriji de ei până la capăt (cf. Mt 10,1). Trebuie să ţinem bine minte ceea ce le-a spus discipolilor în episodul orbului din naştere (In 9,1-5). Discipolii – cu orbul în faţa lor! – discutau despre cine a păcătuit pentru că s-a născut orb, el sau părinţii lui, pentru a provoca orbirea sa. Domnul a spus clar: nici el, nici părinţii săi; este aşa ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu. Şi l-a vindecat. Iată gloria lui Dumnezeu! Iată misiunea Bisericii! A-i ajuta pe bolnavi, a nu se pierde în bârfe, a ajuta mereu, a consola, a alina, a fi aproape de bolnavi; aceasta este misiunea.

Biserica invită la rugăciunea continuă pentru cei dragi loviţi de durere. Rugăciunea pentru bolnavi nu trebuie să lipsească niciodată. Ba chiar trebuie să ne rugăm mai mult, fie personal fie în comunitate. Să ne gândim la episodul evanghelic al femeii canaaneene (cf. Mt 15,21-28). Este o femeie păgână, nu este din poporul lui Israel, ci o păgână care-l imploră pe Isus să-i vindece fiica. Isus, pentru a pune la încercare credinţa sa, mai întâi răspunde dur: „Nu pot, trebuie să mă gândesc mai întâi la oile lui Israel”. Femeia nu renunţă – o mamă, când cere ajutor pentru creatura sa, nu cedează niciodată; toţi ştim că mamele luptă pentru copii – şi răspunde: „Şi căţeilor, atunci când stăpânii s-au săturat, se dă ceva!”, ca şi cum ar spune: „Cel puţin tratează-mă ca pe o căţeluşă!”. Atunci Isus îi spune: „Femeie, mare este credinţa ta! Să fie cum vrei tu!” (v. 28).

În faţa bolii, apar dificultăţi şi în familie din cauza slăbiciunii umane. Însă, în general, timpul bolii face să crească forţa legăturilor familiale. Şi mă gândesc cât de important este a-i educa pe copii încă de mici la solidaritate în timpul bolii. O educaţie care ţine departe de sensibilitatea faţă de boala umană usucă inima. Şi face în aşa fel încât copiii să fie „anesteziaţi” faţă de suferinţa celuilalt, incapabili să se confrunte cu suferinţa şi să trăiască experienţa limitei. De câte ori vedem ajungând la muncă un bărbat, o femeie cu faţa obosită, cu o atitudine obosită şi când este întrebat „Ce se întâmplă?”, răspunde: „Am dormit numai două ore pentru că acasă facem cu rândul pentru a fi aproape de băieţel, de fetiţă, de bolnav, de bunicul, de bunica”. Şi ziua continuă cu munca. Aceste lucruri sunt eroice, sunt eroismul familiilor! Aceste eroisme ascunse care se fac cu duioşie şi cu curaj când în casă este cineva bolnav.

Slăbiciunea şi suferinţa afectelor noastre cele mai dragi şi mai sacre pot să fie, pentru copiii noştri şi nepoţii noştri, o şcoală de viaţă – este important a-i educa pe copii, pe nepoţi să înţeleagă această apropiere în boală în familie – şi devin astfel atunci când momentele bolii sunt însoţite de rugăciunea şi de apropierea afectuoasă şi grijulie a rudelor. Comunitatea creştină ştie bine că familia, în încercarea bolii, nu trebuie lăsată singură. Şi trebuie să spunem mulţumesc Domnului pentru acele frumoase experienţe de fraternitate eclezială care ajută familiile să treacă prin momentul dificil al durerii şi al suferinţei. Această apropiere creştină, de la familie la familie, este o adevărată comoară pentru parohie; o comoară de înţelepciune, care ajută familiile în momentele dificile şi le face să înţeleagă Împărăţia lui Dumnezeu mai bine decât atâtea discursuri! Sunt mângâierile lui Dumnezeu!

Franciscus

Audienţa generală de miercuri, 10 iunie 2015

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe http://www.ercis.ro

%d blogeri au apreciat: