Prea târziu te-am iubit…

(Unul singur este învăţătorul nostru, Cristos, iar noi toţi suntem fraţi!)

Archive for Februarie 2016

Moara minţii noastre

Posted by Paxlaur pe 29/02/2016

Biblia_sfanta_Scriptura_OglindaContinuăm reflecţia noastră despre principalele documente ale Conciliului al II-lea din Vatican. Dintre cele patru „constituţii” aprobate de el, cel despre Cuvântul lui Dumnezeu, Dei Verbum, este singura, împreună cu aceea despre Biserică, Lumen gentium, care are calificativul de „dogmatică”. Asta se explică prin faptul că prin acest text Conciliul intenţiona să reafirme dogma inspiraţiei divine a Scripturii şi să precizeze, în acelaşi timp, raportul său cu tradiţia. Fidel faţă de intenţia de a scoate în evidenţă aspectele mai strict spirituale şi edificatoare ale textelor conciliare, mă voi limita, şi aici, la câteva reflecţii îndreptate spre practica şi spre meditaţia personală.

1. Un Dumnezeu care vorbeşte

Dumnezeul biblic este un Dumnezeu care vorbeşte. „Domnul, Dumnezeul dumnezeilor, vorbeşte…”, spune psalmul (Ps 50,1-3). Însuşi Dumnezeu repetă de infinite ori în Biblie: „Ascultă, poporul meu, vreau să vorbesc” (Ps 50,7). În asta, Biblia vede diferenţa cea clară faţă de idolii care „au gură, dar nu vorbesc” (Ps 115,5). Dumnezeu s-a folosit de cuvânt pentru a comunica faţă de creaturile umane.

Dar ce semnificaţie trebuie să dăm expresiilor aşa de antropomorfe precum: „Dumnezeu i-a zis lui Adam”, „aşa vorbeşte Domnul”, „spune Domnul”, „oracolul Domnului” şi altele asemănătoare? Este vorba desigur despre o vorbire diferită de cea umană, o vorbire la urechile inimii. Dumnezeu vorbeşte cum scrie! „Voi pune legea mea înlăuntrul lor şi în inima lor o voi scrie”, spune în profetul Ieremia (Ier 31,33).

Dumnezeu nu are gură şi respiraţie umane: gura sa este profetul, respiraţia sa este Duhul Sfânt. „Tu voi fi gura mea” spune El însuşi profeţilor săi, sau şi „voi pune cuvântul meu pe buzele tale”. Este sensul frazei celebre: „ci oamenii, conduşi de Duhul Sfânt, au vorbit de la Dumnezeu” (2Pt1,21). Expresia „locuţiuni interioare”, cu care se exprimă vorbirea directă a lui Dumnezeu anumitor suflete mistice, se aplică, într-un sens calitativ diferit şi superior, şi vorbirii lui Dumnezeu în Biblie. Totuşi nu se poate exclude că în anumite cazuri, ca la botez şi la schimbarea la faţă a lui Isus, a fost vorba de un glas răsunat în mod miraculos şi în exterior.

În orice caz, este vorba despre o vorbire în sens adevărat; creatura primeşte un mesaj pe care-l poate traduce în cuvinte umane. Aşa de vie şi reală este vorbirea lui Dumnezeu încât profetul îşi aminteşte cu precizie locul şi timpul în care un anumit cuvânt „a venit” asupra lui: „În anul în care a murit regele Ozia” (Is 6,1), „În anul a treizecilea, în ziua a patra a lunii a cincea, eu eram în mijlocul deportaţilor, lângă răul Chebar” (Ez 1,1), „În anul al doilea al lui Darius, regele, în luna a şasea, în ziua întâi a lunii” (Ag 1,1). Aşa de concret este cuvântul lui Dumnezeu încât despre el se spune că el „cade” asupra Israelului, ca şi cum ar fi o piatră: „Domnul a trimis un cuvânt împotriva lui Iacob şi a căzut în Israel” (Is 9,7). Alteori aceeaşi concreteţe şi materialitate nu este exprimată cu simbolul pietrei care loveşte, ci al pâinii care se mănâncă cu gust: „Cuvintele tale au fost găsite, iar eu le-am devorat. Cuvintele tale au fost spre bucuria mea şi spre veselia inimii mele” (Ier 15,16; cf. şi Ez 3,1-3).

Niciun glas uman nu ajunge la om la profunzimea în care ajunge la el cuvântul lui Dumnezeu. El „pătrunde până la despărţitura sufletului şi a duhului, a încheieturilor şi a măduvei şi judecă sentimentele şi gândurile inimii” (Evr 4,12). Uneori vorbirea lui Dumnezeu este „un tunet puternic care zdrobeşte cedrii Libanului” (Ps 29,5), alteori se aseamănă cu „un sunet de linişte adâncă” (1Re 19,12). Cunoaşte toate tonalităţile vorbirii umane.

Discursul despre natura vorbirii lui Dumnezeu se schimbă radical în momentul în care se citeşte în Scriptură fraza: „Cuvântul s-a făcut trup” (In 1,14). Cu venirea lui Cristos, Dumnezeu vorbeşte şi cu glas omenesc, care poate fi auzit şi cu urechile trupului. „Ceea ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mâinile noastre au pipăit, cu privire la Cuvântul vieţii […] vă vestim şi vouă” (1In 1,1).

Cuvântul a fost văzut şi auzit! Şi totuşi ceea ce se aude nu este cuvânt al omului, ci cuvânt al lui Dumnezeu pentru că acela care vorbeşte nu este natura ci persoana, iar persoana lui Cristos este însăşi persoana divină a Fiului lui Dumnezeu. În El Dumnezeu nu ne mai vorbeşte prin persoană interpusă, „prin profeţi”, ci personal, deoarece Cristos este „strălucirea gloriei Tatălui şi chipul fiinţei sale” (cf. Evr 1,2). Discursul indirect, în terţă persoană, este înlocuit cu discursul direct, în primă persoană. Nu mai este „Aşa spune Domnul!”, sau „Oracolul Domnului!”, ci „Eu vă spun!”.

Vorbirea lui Dumnezeu, fie cea mediată de profeţii din Vechiul Testament, fie cea nouă şi directă a lui Cristos, după ce a fost transmisă oral, a fost la sfârşit pusă în scris şi astfel avem „Scripturile” divine.

Sfântul Augustin defineşte sacramentul „un cuvânt care se vede” (verbum visibile)1; noi putem defini cuvântul „un sacrament care se aude”. În fiecare sacrament se distinge un semn vizibil şi realitatea invizibilă care este harul. Cuvântul pe care-l citim în Biblie, în el însuşi, nu este decât un semn material, ca apa la Botez şi pâinea la Euharistie, un cuvânt din vocabularul uman care nu este diferite de altele. Însă intervenind credinţa şi iluminarea Duhului Sfânt, prin acest semn, noi intrăm în mod misterios în contact cu adevărul viu şi cu voinţa lui Dumnezeu şi ascultăm însuşi glasul lui Cristos. „Trupul lui Cristos – scrie Bossuet – nu este mai realmente prezent în sacramentul adorabil decât este prezent adevărul lui Cristos în predica evanghelică. În misterul Euharistiei speciile pe care le vedeţi sunt semne, dar ceea ce este cuprins în ele este însuşi trupul lui Cristos; în Scriptură, cuvintele pe care le ascultaţi sunt semne, dar gândul pe care vi-l aduc este însuşi adevărul Fiului lui Dumnezeu”2.

Sacramentalitatea cuvântului lui Dumnezeu se revelează în faptul că uneori el acţionează în mod deschis dincolo de înţelegerea persoanei care poate să fie limitată şi imperfectă; acţionează aproape prin el însuşi, ex opere operato, cum se spune, întocmai, despre sacramente. În Biserică au existat şi există cărţi mai edificatoare decât unele cărţi ale Bibliei (e suficient să ne gândim la Imitaţiunea lui Cristos); şi totuşi niciuna dintre ele nu acţionează cum acţionează cea mai modestă dintre cărţile inspirate.

Am auzit o persoană dând această mărturie într-un program de televiziune la care luam parte şi eu. Era un alcoolizat în ultimul stadiu; nu rezista mai mult de două ore fără să bea; familia era pe marginea disperării. L-au invitat cu soţia la o întâlnire despre cuvântul lui Dumnezeu. Acolo cineva a citit un text din Scriptură. O frază l-a străbătut ca o flacără de foc şi i-a dat certitudinea că este vindecat. După aceea, de fiecare dată când era tentat să bea, alerga să redeschidă Biblia în acel punct şi numai când recitea cuvintele simţea cum se întoarce în el forţa, până când de acum era complet vindecat. Când a voit să spună care era acea vestită frază, glasul i s-a blocat de emoţie. Era cuvântul din Cântarea Cântărilor: „Dezmierdările tale sunt mai bune decât vinul” (Ct 1,2). Studioşii au strâmbat din nas în faţa acestei aplicaţii, dar omul acela putea să spună: „Eu eram mort şi acum m-am întors în viaţă”, aşa cum orbul din naştere le spunea criticilor săi: „Eu eram orb şi acum văd” (cf. In 9,10 şu).

Un fapt asemănător i s-a întâmplat şi sfântului Augustin. La apogeul luptei sale pentru castitate, a auzit un glas care repeta: „Tolle, lege!„, ia şi citeşte. Având cu sine scrisorile sfântului Paul, a deschis cartea hotărât să ia ca voinţă a lui Dumnezeu primul text asupra căruia va cădea. Era Rom 13,13 şu: „Să ne purtăm cuviincios, ca în timpul zilei: nu în chefuri şi beţii, nu în necuraţii şi desfrâuri, nu în certuri şi invidii…”. „N-am voit să citesc mai departe, scrie el în Confesiuni, nici nu-mi trebuia. De fapt, imediat ce am terminat lectura acestei fraze, o lumină, aproape de certitudine, a pătruns în inima mea şi tot întunericul îndoielii s-a risipit”3.

2. Lectio divina

După aceste observaţii despre cuvântul lui Dumnezeu în general, aş vrea să mă concentrez asupra cuvântului lui Dumnezeu ca drum de sfinţire personală. „În cuvântul lui Dumnezeu – spune Dei Verbum – se află atâta putere şi tărie încât el constituie pentru Biserică sprijin şi forţă iar pentru fiii Bisericii tăria credinţei, hrană a sufletului, izvor curat şi nesecat al vieţii spirituale”4.

Începând de la certozinul Guigo al II-lea5, diferite metode şi scheme au fost propuse pentru lectio divina. Însă ele au dezavantajul de a fi gândite aproape întotdeauna pentru viaţa monastică şi contemplativă şi de aceea sunt mai puţin potrivite timpului nostru, în care lectura personală a cuvântului lui Dumnezeu este recomandată tuturor credincioşilor, călugări şi laici.

Spre norocul nostru, Scriptura ne propune, ea însăşi, o metodă de lectură a Bibliei accesibilă tuturor. În Scrisoarea sfântului Iacob (Iac 1,18-25) citim un vestit text despre cuvântul lui Dumnezeu. Din el scoatem o schemă de lectio divina formată din trei etape sau operaţiuni succesive: primirea cuvântului, meditarea cuvântului, punerea în practică a cuvântului. Să reflectăm asupra fiecăreia dintre ele.

a. Primirea Cuvântului

Prima etapă este ascultarea cuvântului: „Primiţi cu umilinţă cuvântul care a fost sădit în voi”. Această primă etapă cuprinde toate formele şi modurile prin care creştinul vine în contact cu cuvântul lui Dumnezeu: ascultarea cuvântului în liturgie, şcoli biblice, materiale ajutătoare scrise şi – de neînlocuit – lectura personală a Bibliei.

„Conciliul – se citeşte în Dei Verbum – îndeamnă foarte stăruitor pe toţi credincioşii, şi mai ales pe călugări, ca prin citirea deasă a dumnezeieştilor Scripturi să-şi însuşească «înalta cunoaştere a lui Isus Cristos» (Fil 3,8). […] Să se apropie, aşadar, din toată inima de textul sacru, fie prin liturgie, atât de bogată în cuvinte divine, fie prin lectură spirituală, fie prin iniţiative organizate sau prin alte metode”6.

În această frază trebuie să ne ferim de două pericole. Primul este acela de a ne opri la primul stadiu şi de a transforma lectura personală a cuvântului lui Dumnezeu într-o lectură impersonală. Acest pericol este foarte puternic, mai ales în locurile de formare academică. Dacă unul aşteaptă să se lase interpelat persona de Cuvânt – afirmă Kierkegaard – până când n-a rezolvat toate problemele legate cu textul, variantele şi divergenţele de opinie ale studioşilor, nu va încheia niciodată nimic. Cuvântul lui Dumnezeu a fost dat pentru ca tu să-l pui în practică şi nu pentru ca tu să te exerciţi în exegeza obscurităţilor sale7. Nu punctele obscure ale Bibliei îmi provoacă frică, spunea acelaşi filozof; sunt punctele sale clare!

Sfântul Iacob compară lectura cuvântului lui Dumnezeu cu o privire în oglindă; dar cel care se limitează să studieze izvoarele, variantele, genurile literare ale Bibliei, fără a face altceva, se aseamănă cu unul care petrece tot timpul privind oglinda – examinându-i forma, materialul, stilul, epoca – fără a se privi niciodată în oglindă. Pentru el oglinda nu îndeplineşte propria funcţie. Studiul critic al cuvântului lui Dumnezeu este indispensabil şi nu suntem niciodată suficient de recunoscători celor care-şi dedică viaţa pentru a netezi drumul spre o înţelegere tot mai bună a textului sacru, dar el nu epuizează singur sensul Scripturilor; este necesar, dar nu suficient.

Celălalt pericol este fundamentalismul: a lua tot ceea ce se citeşte în Biblie la literă, fără nicio mediere hermeneutică. Numai aparent cele două excese, al hipercriticismului şi al fundamentalismului, sunt opuse: ele au în comun faptul de a se opri la literă, neglijându-l pe Duhul.

Cu parabola seminţei şi a semănătorului (Lc 8,5-15), Isus ne oferă un ajutor pentru a descoperi la ce punct suntem, fiecare dintre noi, în ce priveşte primirea cuvântului lui Dumnezeu. El distinge patru tipuri de teren: drumul, terenul pietros, spinii şi terenul bun. Apoi explică ce simbolizează diferitele terenuri: drumul cei asupra cărora cuvântul lui Dumnezeu nu ajunge nici măcar să se aşeze; terenul pietros, cei superficiali şi cei nestatornici care ascultă eventual cu bucurie, dar nu dau cuvântului posibilitatea de a forma rădăcini; terenul plin de spini, cei care se lasă învinşi de preocupările şi de plăcerile vieţii; terenul bun cei care ascultă şi aducă rod cu perseverenţă.

Citind, noi am putea fi tentaţi să survolăm în grabă peste primele trei categorii, aşteptând să ajungem la a patra care, chiar cu toate limitele, credem că este cazul nostru. În realitate – şi aici se află surpriza – terenul bun sunt cei care, fără efort, se recunosc în fiecare dintre cele trei categorii precedente! Aceia care cu umilinţă recunosc de câte ori au ascultat fără atenţie, de câte ori au fost nestatornici în propunerile trezite în ei de ascultarea unui cuvânt al Evangheliei, de câte ori s-au lăsat învinşi de activism şi de preocupările materiale. Iată, aceştia, fără să ştie, devin adevăratul teren bun. Fie ca Domnul să ne dea să fim şi noi din numărul lor!

Cu privire la îndatorirea de a primi cuvântul lui Dumnezeu şi de a nu lăsa să cadă niciunul în gol, să ascultăm îndemnul pe care-l dădea creştinilor din timpul său unul dintre cei mai mari susţinători ai cuvântului lui Dumnezeu, scriitorul Origene: „Voi care sunteţi obişnuiţi să luaţi parte la tainele divine, când primiţi trupul Domnului îl păstraţi cu toată atenţia şi toată veneraţie pentru ca nici măcar o firimitură să nu cadă pe pământ, pentru ca nimic să nu se piardă din darul consacrat. Sunteţi convinşi, pe bună dreptate, că este un păcat a lăsa să cadă fragmente din neglijenţă. Dacă pentru a păstra trupul său sunteţi atât de atenţi – este corect ca să fiţi aşa – să ştiţi că a neglija cuvântul lui Dumnezeu nu este păcat mai mic ca neglijarea trupului său”8.

b. Contemplarea cuvântului

A doua etapă sugerată de sfântul Iacob constă în „a privi cu atenţie” cuvântul, sau în a sta îndelung în faţa oglinzii, aşadar în meditarea sau contemplarea cuvântului. Părinţii foloseau în această privinţă imaginile mestecării şi rumegării. „Lectura – scria Guigo al II-lea – oferă gurii o hrană substanţială, meditaţia, o mestecă şi o sfărâmă”9. „Când unul îşi aminteşte de lucrurile auzite şi le regândeşte cu dulceaţă în inima sa, devine asemenea rumegătorului”, spune sfântul Augustin10.

Sufletul care se priveşte în oglinda cuvântului învaţă să cunoască „aşa cum este”, învaţă să se cunoască pe sine însuşi, descoperă diformitatea sa de imaginea lui Dumnezeu şi de imaginea lui Cristos. „Eu nu caut gloria mea”, spune Isus (In 8,50): iată, oglinda este în faţa ta şi imediat vezi cât de departe eşti de Isus dacă tu cauţi gloria ta; „fericiţi cei săraci în duh”: oglinda este din nou în faţa ta şi imediat te descoperi plin încă de alipiri şi plin de lucruri superflue, plin mai ales de tine însuţi; „dragostea este răbdătoare…” şi îţi dai seama cât eşti tu de nerăbdător, invidios, interesat. Mai mult decât „a cerceta Scriptura” (cf. In 5,39) e vorba de a ne lăsa cercetaţi de Scriptură.

„Căci cuvântul lui Dumnezeu – spune Scrisoarea către Evrei – este viu, plin de putere şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri; el pătrunde până la despărţitura sufletului şi a duhului, a încheieturilor şi a măduvei şi judecă sentimentele şi gândurile inimii. Şi nu este nici o creatură ascunsă înaintea lui, ci toate sunt goale şi descoperite pentru ochii aceluia în faţa căruia vom da cont” (Evr 4,12-13).

În oglinda cuvântului, din fericire, nu ne vedem numai pe noi înşine şi diformitatea noastră; vedem înainte de toate faţa lui Dumnezeu; mai bine zis, vedem inima lui Dumnezeu. Scriptura, spune sfântul Grigore cel Mare, este „o scrisoare a lui Dumnezeu atotputernică adresată creaturii sale; în ea se învaţă să se cunoască inima lui Dumnezeu în cuvintele lui Dumnezeu”11. Şi pentru Dumnezeu este valabilă vorba lui Isus: „Gura vorbeşte din plinătatea inimii” (Mt 12,34); Dumnezeu ne-a vorbit, în Scriptură, despre ceea ce umple inima sa, adică iubirea. Toate Scripturile au fost scrise pentru acest scop: ca omul să poată înţelege cât de mult îl iubeşte Dumnezeu şi să înţeleagă asta pentru a se înflăcăra de iubire faţă de El12. Anul jubiliar al milostivirii este o ocazie magnifică pentru a reciti toată Scriptura din această perspectivă, ca istoria milostivirilor lui Dumnezeu.

c. Punerea în practică a cuvântului

Ajungem astfel la a treia fază a drumului propus de apostolul Iacob: „Căutaţi să împliniţi cuvântul… cine o pune în practică va fi fericit în lucrarea… dacă cineva ascultă cuvântul şi nu-l împlineşte, se aseamănă cu omul care îşi priveşte propria faţă în oglindă: s-a privit pe sine, a plecat şi a uitat îndată cum era”.

Acesta este şi lucrul care-i stă mai mult la inimă lui Isus: „Mama mea şi fraţii mei sunt cei care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l împlinesc” (Lc 8,21). Fără această „punere în practică a cuvântului” totul rămâne iluzie, construcţie pe nisip (Mt 7,26). Nici nu se poate spune că s-a înţeles cuvântul pentru că, aşa cum scrie sfântul Grigore cel Mare, cuvântul lui Dumnezeu se înţelege cu adevărat numai atunci când se începe să se pună în practică13.

Această a treia etapă constă, în practică, în supunerea faţă de cuvânt. Cuvintele lui Dumnezeu, sub acţiunea actuală a Duhului, devin expresie a voinţei vii a lui Dumnezeu pentru mine, într-un moment dat. Dacă ascultăm cu atenţie, ne vom da seama cu uimire că nu există zi în care, în liturgie, în recitarea unui psalm, sau în alte momente, să nu descoperim un cuvânt despre care trebuie să spunem: „Acesta este pentru mine! Asta e ceea ce astăzi trebuie să fac!”.

Ascultarea faţă de cuvântul lui Dumnezeu este ascultarea pe care o putem face mereu. Ascultări de porunci şi autorităţi vizibile ni se întâmplă numai câteodată, de trei sau patru ori în viaţă, dacă e vorba de ascultări serioase; dar ascultări faţă de cuvântul lui Dumnezeu pot să existe una în fiecare moment. Este şi ascultarea pe care o putem face toţi, supuşi şi superiori. Sfântul Ignaţiu de Antiohia dădea acest sfat minunat unui coleg de-al său de episcopat: „Nimic să nu se facă fără consimţământul tău, dar tu nu face nimic fără consimţământul lui Dumnezeu”14.

A asculta de cuvântul lui Dumnezeu înseamnă, în practică, a urma bunele inspiraţii. Progresul nostru spiritual depinde în mare parte de sensibilitatea faţă de inspiraţiile bune şi de promptitudinea cu care le corespundem. Un cuvânt al lui Dumnezeu ţi-a sugerat o propunere, ţi-a pus în inimă dorinţa unei spovezi bune, a unei reconcilieri, a unui act de caritate; te invită să întrerupi un moment munca şi să îndrepţi către Dumnezeu un act de iubire. Nu pune amânare; nu fă ca să treacă. „Timeo Iesum transeuntem„, spunea sfântul Augustin15; ca şi cum ar spune: „Mi-e frică de inspiraţia sa bună care trece şi nu se întoarce”.

Terminăm cu gândul unui vechi părinte al deşertului16. Mintea noastră, spunea el, este ca o moară; primul grâu care este pus acolo dimineaţa, aceea continuă să-l macine toată ziua. De aceea să ne grăbim să punem în această moară, încă dis-de-dimineaţă, grâul bun al cuvântului lui Dumnezeu, altminteri vine diavolul şi pune în ea neghina sa şi toată ziua mintea nu va face altceva decât să macine neghină. Cuvântul special pe care am putea să-l punem astăzi în moara minţii noastre este cel propus ca moto al anului jubiliar: „Fiţi milostivi precum Tatăl vostru ceresc este milostiv”.

A doua predică de Postul Mare 2016 a părintelui Raniero Cantalamessa

Primiţi cuvântul semănat în voi – reflecţie despre Constituţia dogmatică Dei Verbum

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe http://www.ercis.ro

Note

1 Sf. Augustin, Tratate despre Evanghelia lui Ioan, 80, 3.

2 J.B. Bossuet, Sur la parole de Dieu, în: ?uvres oratoires de Bossuet, III, Desclée de Brouwer, Paris 1927, pag. 627.

3 Sf. Augustin, Confesiuni, VIII, 29.

4 Dei Verbum, nr. 21.

5 Guigo al II-lea, Lettera sulla vita contemplativa (Scala claustralium), 3, în: Un itinerario di contemplazione. Antologia di autori certosini, Edizioni Paoline, Milano 1986, pag. 22.

6 Dei Verbum, nr. 25.

7 S. Kierkegaard, Per l’esame di se stessi. La Lettera di Giacomo, 1, 22, în: Opere, a cura di C. Fabro, cit., pag. 909 şu.

8 Origene, In Exod. hom., XIII, 3.

9 Guigo al II-lea, Lettera sulla vita contemplativa (Scala claustralium), 3, în: Un itinerario di contemplazione. Antologia di autori certosini, Edizioni Paoline, Milano 1986, pag. 22.

10 Sf. Augustin, Enarr. in Ps., 46, 1 (CCL 38, 529).

11 Sf. Grigore cel Mare, Registr. Epist., IV, 31 (PL 77, 706).

12 Sf. Augustin, De catech. rud., I, 8.

13 Sf. Grigore cel Mare, Despre Ezechiel, I, 10, 31 (CCL 142, pag. 159).

14 Sf. Ignaţiu din Antiohia, Scrisoare către Policarp, 4, 1.

15 Sf. Augustin, Discursuri, 88, 14, 13.

16 Cf. Ioan Cassian, Conferinţe, I, 18.

Anunțuri

Posted in Diverse | Etichetat: , , | Leave a Comment »

Viziunea integrală despre om şi vocaţia lui

Posted by Paxlaur pe 29/02/2016

child & family

În contextul unei culturi care deformează grav sau chiar a pierdut adevărata semnificaţie a sexualităţii umane, pentru că o smulge din raportul ei esenţial cu persoana umană, Biserica simte acum mai urgentă şi de neînlocuit misiunea sa de a prezenta sexualitatea ca valoare şi îndatorire a întregii persoane create, bărbat şi femeie, după imaginea lui Dumnezeu.

În această perspectivă Conciliul Vatican II a afirmat clar: „Atunci când este vorba de a pune de acord dragostea conjugală cu transmiterea responsabilă a vieţii, moralitatea comportamentului nu depinde, aşadar, numai de sinceritatea intenţiei şi de aprecierea motivelor, ci ea trebuie determinată după criterii obiective ce decurg din natura persoanei umane şi a actelor ei, criterii ce respectă semnificaţia totală a dăruirii reciproce şi a procreării umane în contextul adevăratei iubiri; acest lucru nu este posibil decât dacă este cultivată cu sinceritate virtutea castităţii conjugale”86.

Plecând de la „viziunea integrală asupra omului şi a vocaţiei sale nu numai naturale şi pământeşti, ci şi supranaturale şi veşnice”87, papa Paul al VI-lea a afirmat că doctrina Bisericii „e bazată pe legătura de nedespărţit dintre cele două semnificaţii (unitate şi procreaţie) ale actului conjugal, legătură pe care a voit-o Dumnezeu şi pe care omul nu o poate despărţi din proprie iniţiativă”88. Şi a încheiat confirmând că trebuie exclusă, fiind intrinsec lipsită de onestitate, „orice acţiune care, fie ca pregătire la actul conjugal, în împlinirea lui, fie în dezvoltarea urmărilor lui naturale, are ca scop sau mijloc de a face imposibilă procrearea”89.

Când soţii, recurgând la anticoncepţionale, scindează aceste două semnificaţii pe care Dumnezeu creatorul le-a înscris în fiinţa bărbatului şi a femeii şi în evoluţia comuniunii lor sexuale, devin „arbitrii” planului divin, „manipulând” şi înjosind sexualitatea umană, cu aceasta înjosindu-se pe ei înşişi şi alterând valoarea dăruirii totale. Astfel, limbajului genuin care exprimă dăruirea totală, reciprocă a soţilor, anticoncepţia îi impune un limbaj obiectiv contradictoriu, acela de nedăruire totală unul altuia. De aici derivă nu numai refuzul pozitiv pentru o nouă viaţă, ci chiar falsificarea interioară a adevăratei iubiri conjugale, care e chemată a se dărui în totalitatea personală.

În schimb, când soţii recurg la perioadele de infecunditate, respectând legătura de nedespărţit a semnificaţiei unitare şi procreative a sexualităţii umane, se comportă ca „miniştri” ai planului lui Dumnezeu şi „folosesc” sexualitatea conform dinamismului genuin al dăruirii „totale”, fără manevre şi alterări90.

În lumina experienţei mai multor perechi de căsătoriţi şi a datelor diferitelor ştiinţe umane, reflecţia teologică poate culege şi este chemată să aprofundeze diferenţa antropologică şi în acelaşi timp morală care există între contracepţie şi recurgerea la perioadele de infecunditate: este vorba de o deosebire foarte vastă de care în mod obişnuit nu se ţine seama şi care antrenează, în ultimă analiză, două concepţii inconciliabile despre persoana şi sexualitatea umană. Alegerea perioadelor de infecunditate comportă acceptarea timpului persoanei, adică al femeii, şi împreună cu aceasta acceptarea dialogului, a respectului reciproc, a responsabilităţii comune şi a stăpânirii de sine. Apoi, a accepta timpul şi dialogul înseamnă a recunoaşte caracterul spiritual şi corporal al comuniunii conjugale, precum şi a trăi iubirea personală în exigenţa sa de fidelitate. În acest context, perechea conjugală experimentează comuniunea conjugală îmbogăţită cu acele valori de dragoste şi afectivitate, elemente ce constituie sensul adânc al sexualităţii umane chiar şi în dimensiunea ei fizică. În felul acesta, sexualitatea umană este respectată şi promovată în dimensiunea ei adevărată şi deplin umană, nu „folosită” vreodată ca un „obiect”, care, distrugând unitatea personală dintre suflet şi trup, răneşte însăşi creaţia lui Dumnezeu în legătura intimă dintre natură şi persoană.

(din Familiaris consortio, nr. 32)

Documentul poate fi citit în întregime pe: http://www.ercis.ro/magisteriu/ioanpaul2exo.asp?doc=fc

Posted in Familia, Ioan Paul al II-lea, Lecturi | Etichetat: , , , , , , | Leave a Comment »

Fragmente din nemuritoarea înțelepciune a trecutului

Posted by Paxlaur pe 28/02/2016

securedownload-7Cât de liniștită ne-ar fi viața dacă am da și astăzi ascultare acestor „îndemnuri” din cartea Exodului:

Aşa spune Domnul: „Să nu vă purtaţi nemilos cu străinul care locuieşte între voi şi să nu-l asupriţi, căci şi voi aţi fost străini în Egipt.

Să nu nedreptăţiţi pe văduvă şi pe orfan; dacă îi veţi nedreptăţi şi ei vor striga către mine, eu voi asculta strigătul lor, mânia mea se va aprinde şi voi face să pieriţi de sabie, iar femeile voastre vor rămâne văduve şi fiii voştri orfani.

Dacă împrumuţi bani unuia din poporul meu, unui sărac care locuieşte lângă tine, să nu te porţi cu el ca un cămătar şi să nu-i ceri nici o dobândă.

Dacă i-ai luat ca zălog mantia aproapelui tău, să i o dai înapoi înainte de apusul soarelui, căci mantia cu care îşi acoperă trupul este singura lui învelitoare şi nu are alta în care să doarmă; iar dacă strigă către mine, îl voi asculta, căci eu sunt îndurător.

Să nu-l blestemi pe Dumnezeu şi să nu vorbeşti de rău vreun conducător al poporului tău.

Să nu întârzii să-mi aduci pârga secerişului tău şi a culesului viei tale.

Să mi-l oferi pe întâiul-născut dintre fiii tăi.

Tot aşa să faci cu boul şi cu oaia ta; şapte zile să fie cu mama lor, iar în ziua a opta să mi-l oferi mie.

Să fiţi oameni sfinţi pentru mine; să nu mâncaţi carnea animalului sfâşiat pe câmp, să o aruncaţi la câini.

Să nu răspândeşti zvonuri neadevărate. Să nu dai mâna cu cel rău ca să fiţi împreună martori mincinoşi.

Să nu te iei după mulţime ca să faci rău; şi la judecată să nu mărturiseşti trecând de partea celor mulţi, ca să abaţi dreptatea.

Să nu fii părtinitor nici cu săracul la judecată.

Dacă întâlneşti boul vrăjmaşului tău sau măgarul lui rătăcit, să i-l duci acasă.

Dacă vezi măgarul vrăjmaşului tău căzut sub povara lui, să nu treci pe lângă el, ci să-l ajuţi să ia povara de pe măgar.

La judecată, să nu te atingi de dreptul săracului.

Fereşte-te de o învinuire nedreaptă şi să nu omori pe cel nevinovat şi pe cel drept, căci nu-l voi ierta pe cel vinovat.

Să nu primeşti daruri căci darurile îi orbesc pe cei ce văd bine şi răstălmăcesc cuvintele celor drepţi.

Să nu asupreşti pe străin; voi cunoaşteţi viaţa străinului, căci şi voi aţi fost străini în ţara Egiptului” (Cartea Exodului   22,20–23,9).

Cât de însetați de Dumnezeu, de simplitate, de bunătate am trăi dacă am vrea cu adevărat să gustăm din Izvorul vieții și al înțelepciunii, după exemplul sfântului Augustin:

 

A venit o femeie din Samaria ca să ia apă

A venit o femeie (In 4,7): figură a Bisericii, care încă nu este îndreptăţită, dar pe punctul de a fi îndreptăţită. Aceasta este tema conversaţiei. Vine fără să ştie, îl găseşte pe Isus care începe conversaţia cu ea. Să vedem despre ce, să vedem de ce a venit o femeie din Samaria ca să scoată apă. Samaritenii nu aparţineau poporului iudeu: erau străini. Este semnificativ faptul că această femeie, care era figură a Bisericii, provenea dintr-un popor străin, străin de neamul iudeilor. Într-adevăr, Biserica va veni dintre păgâni, care, pentru iudei, erau străini.

Să ne recunoaştem în ea şi în ea să mulţumim lui Dumnezeu pentru noi. Ea era o figură, nu adevărul, pen­tru că şi ea a reprezentat înainte figura pentru a deveni mai apoi adevăr. De fapt, a crezut în el, care voia să facă din ea figura noastră. A venit deci ca să scoată apă. Venise doar ca să scoată apă, aşa cum obiş­nuiesc să facă bărbaţii şi femeile.

Isus i-a spus: Dă-mi să beau! Discipolii lui plecaseră în cetate ca să cumpere de mâncare. Aşadar, femeia samariteană i-a zis: Cum, tu, care eşti iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt o femeie samariteană? De fapt, iudeii nu aveau legături cu samaritenii (In 4,7-9).

Vedeţi cât erau de străini între ei: iudeii nu foloseau nici măcar vasele samaritenilor. De vreme ce femeia avea cu sine găleata cu care să scoată apă, a rămas uimită că un iudeu îi cere să bea, lucru pe care iudeii nu obişnuiau niciodată să-l facă. Însă celui care cerea de băut îi era sete de credinţa femeii samaritene.

Ascultă acum cine este cel care cere de băut. Isus a răspuns şi i-a zis: Dacă ai fi cunoscut darul lui Dum­nezeu şi cine este acela care îţi spune: „Dă-mi să beau”, tu ai fi cerut de la el şi el ţi-ar fi dat apă vie (In 4,10).

Cere de băut şi promite că dă de băut. Este nevoiaş ca unul care aşteaptă să primească şi abundă ca acela care este în stare să sature. Dacă ai fi cunoscut, spune el,darul lui Dumnezeu! Darul lui Dumnezeu este Duhul Sfânt. Însă Isus îi vorbeşte femeii într-un mod încă învăluit şi, treptat, se deschide o cale spre inima ei. Poate că deja o instruieşte. Ce anume este mai delicat şi mai afectuos decât acest îndemn: Dacă ai fi cunoscut darul lui Dumnezeu şi cine este acela care îţi spune: „Dă-mi să beau”, tu ai fi cerut de la el şi el ţi-ar fi dat apă vie!

Deci, ce apă vrea să-i dea, dacă nu aceea despre care este scris: La tine este izvorul vieţii? (Ps 35,10). Într ade­văr, cum ar putea să le fie sete celor care se satură din belşugul casei tale? (Ps 35,9).

El promitea un anumit belşug şi săturare de Duh Sfânt, însă aceea încă nu înţelegea şi, neînţelegând, ce anume răspunde? Femeia îi spune: Doamne, dă-mi această apă, ca să nu-mi mai fie sete şi să nu mai vin aici să scot (In 4,15). Necesitatea o constrângea la trudă, dar slăbiciunea sa nu se adapta de bunăvoie. O, dacă ar fi auzit: Veniţi la mine, voi, cei trudiţi şi împo­văraţi, şi eu vă voi da odihnă! (Mt 11,28). De fapt, acest lucru i-l spunea Isus, ca să nu mai fie nevoie să trudească, dar femeia încă nu înţelegea.

Din Tratatele asupra Evangheliei după Ioan ale sfântului Augustin, episcop

(Trat. 15, 10-12.16-17: CCL 36, 154-156)

Poate în noua săptămână vom reuși mai mult!
Sus inimile!
Zile de har și de înțelepciune!

Posted in E bine de ştiut, Lecturi | Etichetat: , , , , , | Leave a Comment »

Pentru ca planul lui Dumnezeu să fie mereu şi mai deplin actualizat

Posted by Paxlaur pe 28/02/2016

Wesley Newborn 021wmBiserica este conştientă, desigur, şi de multiplele şi complicatele probleme pe care le întâlnesc astăzi în multe ţări soţii în a-şi împlini rolul lor de transmiţători responsabili ai vieţii. Biserica recunoaşte şi problema gravă a exploziei demografice, aşa cum se prezintă în diferitele părţi ale lumii, împreună cu implicaţiile morale ce le comportă.

Cu toate acestea, Biserica reţine că o considerare aprofundată a tuturor aspectelor acestei probleme ne oferă o confirmare nouă şi mai puternică a importanţei doctrinei autentice despre reglementarea natalităţii, repropusă de Conciliul Vatican II şi de enciclica Humanae vitae.

Pentru aceasta, împreună cu părinţii sinodali, simt datoria de a îndrepta un stăruitor îndemn teologilor pentru ca, unindu-şi forţele în colaborare cu magisteriul ierarhic, să se străduiască să pună din ce în ce mai bine în lumină bazele scripturistice, motivaţiile etice şi raţiunile personale ale acestei doctrine. Astfel va fi posibil ca în contextul unei expuneri organice să devină accesibilă tuturor oamenilor de bunăvoinţă doctrina Bisericii asupra acestei probleme, făcând-o zi de zi mai luminoasă şi mai profundă. În acest fel, planul divin va putea fi actualizat mai deplin, pentru mântuirea omului şi spre lauda Creatorului.

Sub acest aspect, aportul coordonat şi unit al teologilor, inspirat de adeziunea convinsă a teologilor la magister, care este unicul ghid autentic al poporului lui Dumnezeu, este de specială urgenţă şi pentru motivul legăturii intime care există între doctrina catolică asupra acestei probleme şi viziunea pe care Biserica o propune despre om: dubiile sau greşelile ce se fac în domeniul vieţii conjugale şi familiale întunecă grav adevărul total despre om, într-o situaţie culturală adesea confuză şi contradictorie. Aportul de lumină şi adâncire a problemei, pe care teologii sunt chemaţi să-l dea în domeniul specific al activităţii lor, are valoare incomparabilă şi reprezintă serviciul special, de mare merit, pentru familie şi omenire.

(din Familiaris consortio, nr. 31)

Documentul poate fi citit în întregime pe: http://www.ercis.ro/magisteriu/ioanpaul2exo.asp?doc=fc

Posted in Familia, Ioan Paul al II-lea, Lecturi | Etichetat: , , , , | Leave a Comment »

Invitație la o „relație personală”…

Posted by Paxlaur pe 28/02/2016

Fetita in adoratieSe spune că nu este atât de important să înveți să citești, pe cât de important este să înveți să înțelegi ce citești. Ca și în muzică: mulți ascultă sunetele și cuvintele, dar puțin sunt cei care pătrund în armonia cântării, care înțeleg sensul și arta de dincolo de sunete.

Tocmai cuvintele lecturilor din această duminică m-au trimis cu gândul la muzică. Mai exact, m-au trimis cu gândul la un cântec care spune: „Iubirea ta, Doamne, pentru noi, este o invitație de a ne întoarce la tine”. O invitație se poate întrezări în fiecare lectură din această duminică, o invitație de a ne întoarce la Domnul, de a ne converti, de a veghea. Dar mai presus de toate este invitația de a crea o legătură personală cu Dumnezeu, de a intra într-un dialog „față către față”, de la inimă la inimă cu Domnul. Mereu am fost convins că adorația euharistică, acel moment de intimă tăcere cu Domnul din Preasfântul Sacrament, este unitatea de măsură a credinței noastre. Atât credem cât suntem capabili să stăm și să ne privim unul pe celălalt, să vorbim unul cu celălalt, să ne lăsăm binecuvântați, îndrumați, îmbrățișați de celălalt. Acesta este singurul rod, restul sunt doar frunze care ajută, ajută chiar mult, dar nu sunt roade!

Există pericolul ca trăind mereu sprijiniți de o comunitate (parohială, seminarială, familială, monastică) relația noastră cu Domnul să fie doar una „de grup”: ne rugăm împreună sau nu ne rugăm deloc; „citim” cele impuse de reguli și regulamente, dar nimic mai mult. Dacă suntem lăsați singuri, fără comunitate, există riscul să nu-l mai găsim pe Domnul, riscul să nu mai știm ce să facem, pentru că între noi și Domnul, pe lângă rapostul comunitar, nu a existat sau nu există un raport personal. Acestea două trebuie să se completeze reciproc, nu să se excludă!

Moise era în afara comunității când l-a întâlnit pe Domnul „într-o flacără de foc din mijlocul rugului”. Era „dincolo de pustiu”, era „la muntele lui Dumnezeu”. Acolo l-a văzut pe Domnul. Acolo i-a vorbit. Acolo în acel rug care ardea, dar nu se mistuia. Ardea continuu și cu toate acestea nu se consuma. „Muntele lui Dumnezeu” și „rugul care arde continuu fără să se mistuie” mă trimit cu gândul la Biserica și tabernacolul în care Cristos arde continuu pentru noi fără să se mistuie. Este mereu acolo. Este! „Eu sunt cel care sunt” pentru totdeauna. Mereu acolo. Mereu gata să ne primească. Mereu primul. Inițiativa, chemarea sunt ale lui: „Moise, Moise!”…

Câtă gingășie în cuvintele și cunoașterea pe care o are despre noi. Ne știe necazurile. Ne ascultă strigătele. Ne cunoaște durerea. Vine să ne salveze: „Am văzut necazul poporului meu, care este în Egipt, şi am auzit strigătele lor din cauza asupritorilor. Îi cunosc durerea. Am coborât ca să-l scot din mâna egiptenilor şi să-l fac să urce din ţara aceea într-o ţară bună şi întinsă, într-o ţară în care curge lapte şi miere”. Acesta este Domnul care ne invită astăzi să-l ascultăm și să intrăm într-o relație personală cu el, să începem un dialog de credință, de încredere, de speranță. El, Domnul „îţi iartă toate nelegiuirile şi te vindecă de orice boală, îţi răscumpără viaţa din adânc şi te încununează cu îndurare şi dragoste”. El, Domnul intervine pentru tine în fața fragilității vieții, în fața nimicirii neprevăzute și te apără: „Stăpâne, mai lasă-l şi anul acesta pentru ca să-l sap de jur împrejur şi să-i pun gunoi la rădăcină! Poate va face fructe la anul”. Poate! Nu era prima dată când nu am rodit. De trei ani aștepta un semn, un fruct. Și totuși, chiar dacă evanghelistul nu ne spune decizia stăpânului, prudența și grija cu care a intervenit „viticultorul” ne îndeamnă să credem că am mai primit un an. Poate acesta va fi anul în care vom rodi. Și toate acestea pentru că a intervenit „El”. Însă ce roade așteaptă „stăpânul”?

Nu cred că trebuie să cădem în moralisme și formule consacrate dedicate faptelor bune. Nu cred că trebuie să ne limităm la ceea ce se vede, la faptele exterioare. Cred că trebuie să trecem de la „simplul” a fi mai buni – într-o lume în care e atât de greu să fii bun – la o relație „mai bună” cu „stăpânul și viticultorul”, la o relație mai bună cu pământul în care ne-am înfipt rădăcinile. Sterilitatea noastră din acești ani nu este legată doar de observarea poruncilor sau de moralitatea vieții noastre. Au și acestea rolul și rostul lor. Însă aici pare să fie vorba de mult mai mult: primirea lui Isus din Nazaret ca Mesia. Altfel spus, realizarea unei relații personale între noi și Isus, o legătură personală cu acel Isus care nu este doar simplul om din Nazaret, care nu este doar fiul tâmplarului de acum 2000 de ani, care nu este doar un înțelept și un vindecător, ci este Dumnezeu, este cel care și astăzi ca și acum 3000-4000 de ani se adresează omului, ție și mie, spunând: „Eu sunt cel care sunt”. Dumnezeu veșnic, același ieri, astăzi și întotdeauna. Pe acest Dumnezeu trebuie să-l primim în viața noastră. Cu acest Dumnezeu trebuie să avem un raport personal, nu doar comunitar. Acest Dumnezeu este cel care vine în viața noastră să caute rodul cel mai important: locul pe care Cristos, Isus din Nazaret îl are în viața noastră.

Nu este întâmplător avertismentul apostolului Paul în acest context: „cel care crede că se ţine pe picioare să vadă să nu cadă”. Nu sunt întâmplătoare cuvintele atât de dure și triste: „ cei mai mulţi dintre ei nu i-au plăcut lui Dumnezeu, de aceea au pierit în pustiu”. Cei mai mulți, spune Apostolul, și cred că-i cuprinde aici chiar și pe cei care fac parte din „comunități celebre”, mai mult sau mai puțin ierarhice, care se simt siguri pe ei ca și cum ar trăi într-un clan de care nimeni nu se poate atinge, nu sunt plăcuți lui Dumnezeu, nu sunt găsiți rodnici. Rodnic este doar cel care are și o relație personală cu Dumnezeu. „Cel care crede că se ţine pe picioare să vadă să nu cadă”…

Când ai simțit ultima dată chemarea lui Dumnezeu și i-ai răspuns asemenea lui Moise: „Iată-mă”. Când ai stat în tăcere să-l asculți? Când te-ai apropiat de el în adorație euharistică pentru a contempla bunătatea și răbdarea cu care ne-a „îngăduit și anul acesta”?

28 februarie 2016 

† DUMINICA a 3-a din Post
Sf. Roman, abate; Fer. Antonia, călug.
Ex 3,1-8a.10.13-15; Ps 102; 1Cor 10,1-6.10-12; Lc 13,1-9

LECTURA I
Cel Care Este m-a trimis la voi.
Citire din cartea Exodului 3,1-8a.13-15
În zilele acelea, Moise păştea turma lui Ietro, socrul său, preotul din Madian. A condus turma dincolo de pustiu şi a ajuns la muntele lui Dumnezeu, la Horeb. 2 Îngerul Domnului i s-a arătat într-o flacără de foc din mijlocul rugului. El s-a uitat şi, iată, rugul ardea cu foc, dar rugul nu se mistuia. 3 Moise a zis: „Ia să merg şi să văd această mare arătare: de ce nu se mistuie rugul!” 4 Când Domnul a văzut că el a mers să vadă, Dumnezeu l-a strigat din mijlocul rugului şi a zis: „Moise! Moise!” Iar el a răspuns: „Iată-mă!” 5 El i-a zis: „Nu te apropia aici! Scoate-ţi încălţămintea din picioare, căci locul pe care stai este pământ sfânt!” 6 Şi a zis: „Eu sunt Dumnezeul tatălui tău, Dumnezeul lui Abraham, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacob”. Moise şi-a ascuns faţa, căci se temea să-l privească pe Dumnezeu. 7 Domnul a zis: „Am văzut necazul poporului meu, care este în Egipt, şi am auzit strigătele lor din cauza asupritorilor. Îi cunosc durerea. 8a Am coborât ca să-l scot din mâna egiptenilor şi să-l fac să urce din ţara aceea într-o ţară bună şi întinsă, într-o ţară în care curge lapte şi miere. 13 Moise i-a zis lui Dumnezeu: „Iată, eu voi merge la fiii lui Israel şi le voi spune: «Dumnezeul părinţilor voştri m-a trimis la voi»; şi dacă mă vor întreba: «Care este numele lui?», ce să le spun?” 14 Dumnezeu i-a zis lui Moise: „EU SUNT CEL CARE SUNT”. Şi a adăugat: „Aşa să le spui fiilor lui Israel: «EU SUNT m-a trimis la voi»”. 15Dumnezeu i-a mai zis lui Moise: „Aşa să le spui fiilor lui Israel: «Domnul Dumnezeul părinţilor voştri, Dumnezeul lui Abraham, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacob, m-a trimis la voi. Acesta este numele meu pentru veşnicie, aceasta este amintirea mea din generaţie în generaţie»”.

Cuvântul Domnului

PSALMUL RESPONSORIAL
Ps 102(103),1-2.3-4.6-7.8 şi 11 (R.: 8a)
R.Îndurător şi milostiv este Domnul.
1 Binecuvântează-l, suflete al meu, pe Domnul
şi tot ce este în mine să binecuvânteze numele său cel sfânt!
2 Binecuvântează-l, suflete al meu, pe Domnul
şi nu uita nicicând de binefacerile sale! R.

3 El îţi iartă toate nelegiuirile
şi te vindecă de orice boală.
4 El îţi răscumpără viaţa din adânc
şi te încununează cu îndurare şi dragoste. R.

6 Domnul face dreptate şi judecată dreaptă
tuturor celor care trăiesc în asuprire.
7 El a făcut cunoscute lui Moise căile sale
şi faptele sale minunate, fiilor lui Israel. R.

8 Domnul este îndurător şi milostiv,
el este îndelung răbdător şi plin de îndurare.
11 Cât sunt de sus cerurile faţă de pământ,
tot atât de mare este îndurarea sa faţă de cei care se tem de el. R.

LECTURA A II-A
Aceste lucruri li s-au întâmplat ca să fie un exemplu şi au fost scrise ca avertizare pentru noi.
Citire din Scrisoarea întâi a sfântului apostol Paul către Corinteni 10,1-6.10-12
Fraţilor, nu vreau ca voi să rămâneţi în ignoranţă: părinţii noştri au fost cu toţii sub nor şi toţi au trecut prin mare 2 şi toţi, întru Moise, au fost botezaţi în nor şi în mare. 3 Toţi au mâncat aceeaşi hrană spirituală 4 şi toţi au băut aceeaşi băutură spirituală pentru că ei beau din stânca spirituală care îi urma, iar stânca era Cristos. 5 Totuşi cei mai mulţi dintre ei nu i-au plăcut lui Dumnezeu, de aceea au pierit în pustiu. 6 De fapt, acestea au devenit pentru noi exemple, ca să nu dorim cele rele aşa cum au dorit ei. 10 Nici să nu murmuraţi aşa cum au murmurat unii dintre ei şi au fost nimiciţi de îngerul nimicitor. 11 Aceste lucruri li s-au întâmplat ca să fie un exemplu şi au fost scrise ca avertizare pentru noi, cei la care a ajuns sfârşitul veacurilor, 12 aşa încât cel care crede că se ţine pe picioare să vadă să nu cadă!

Cuvântul Domnului

ACLAMAŢIE LA EVANGHELIE Mt 4,17b
„Convertiţi-vă, spune Domnul, pentru că împărăţia cerurilor s-a apropiat!”

EVANGHELIA
Dacă nu vă convertiţi, cu toţii veţi pieri.
Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Luca 13,1-9
În acel timp, au venit la Isus unii care i-au povestit despre galileenii al căror sânge Pilat îl amestecase cu cel al jertfelor lor. 2 El, răspunzând, le-a zis: „Vi se pare că aceşti galileeni au fost mai păcătoşi decât toţi ceilalţi galileeni pentru că au suferit aceasta? 3 Vă spun: nicidecum! Dar dacă nu vă convertiţi, cu toţii veţi pieri la fel. 4 Sau vi se pare că cei optsprezece peste care a căzut turnul din Siloe şi i-a ucis erau mai vinovaţi decât toţi ceilalţi oameni care locuiau în Ierusalim? 5 Vă spun: nicidecum! Dar dacă nu vă convertiţi, cu toţii veţi pieri la fel”. 6 Apoi le-a spus această parabolă: „Un om a plantat un smochin în via sa şi a venit să caute fructe în el, dar nu a găsit 7 şi i-a spus viticultorului: «Iată, sunt trei ani de când vin să caut fructe în smochinul acesta, dar nu găsesc. Taie-l! De ce să mai secătuiască pământul?» 8 Acesta, răspunzând, i-a zis: «Stăpâne, mai lasă-l şi anul acesta pentru ca să-l sap de jur împrejur şi să-i pun gunoi la rădăcină! 9 Poate va face fructe la anul. Dacă nu, îl vei tăia»”.

Cuvântul Domnului

Posted in Diverse, Predici si meditatii | Etichetat: , , , , , | 1 Comment »

 
%d blogeri au apreciat asta: