Continuăm reflecţia noastră despre principalele documente ale Conciliului al II-lea din Vatican. Dintre cele patru „constituţii” aprobate de el, cel despre Cuvântul lui Dumnezeu, Dei Verbum, este singura, împreună cu aceea despre Biserică, Lumen gentium, care are calificativul de „dogmatică”. Asta se explică prin faptul că prin acest text Conciliul intenţiona să reafirme dogma inspiraţiei divine a Scripturii şi să precizeze, în acelaşi timp, raportul său cu tradiţia. Fidel faţă de intenţia de a scoate în evidenţă aspectele mai strict spirituale şi edificatoare ale textelor conciliare, mă voi limita, şi aici, la câteva reflecţii îndreptate spre practica şi spre meditaţia personală.

1. Un Dumnezeu care vorbeşte

Dumnezeul biblic este un Dumnezeu care vorbeşte. „Domnul, Dumnezeul dumnezeilor, vorbeşte…”, spune psalmul (Ps 50,1-3). Însuşi Dumnezeu repetă de infinite ori în Biblie: „Ascultă, poporul meu, vreau să vorbesc” (Ps 50,7). În asta, Biblia vede diferenţa cea clară faţă de idolii care „au gură, dar nu vorbesc” (Ps 115,5). Dumnezeu s-a folosit de cuvânt pentru a comunica faţă de creaturile umane.

Dar ce semnificaţie trebuie să dăm expresiilor aşa de antropomorfe precum: „Dumnezeu i-a zis lui Adam”, „aşa vorbeşte Domnul”, „spune Domnul”, „oracolul Domnului” şi altele asemănătoare? Este vorba desigur despre o vorbire diferită de cea umană, o vorbire la urechile inimii. Dumnezeu vorbeşte cum scrie! „Voi pune legea mea înlăuntrul lor şi în inima lor o voi scrie”, spune în profetul Ieremia (Ier 31,33).

Dumnezeu nu are gură şi respiraţie umane: gura sa este profetul, respiraţia sa este Duhul Sfânt. „Tu voi fi gura mea” spune El însuşi profeţilor săi, sau şi „voi pune cuvântul meu pe buzele tale”. Este sensul frazei celebre: „ci oamenii, conduşi de Duhul Sfânt, au vorbit de la Dumnezeu” (2Pt1,21). Expresia „locuţiuni interioare”, cu care se exprimă vorbirea directă a lui Dumnezeu anumitor suflete mistice, se aplică, într-un sens calitativ diferit şi superior, şi vorbirii lui Dumnezeu în Biblie. Totuşi nu se poate exclude că în anumite cazuri, ca la botez şi la schimbarea la faţă a lui Isus, a fost vorba de un glas răsunat în mod miraculos şi în exterior.

În orice caz, este vorba despre o vorbire în sens adevărat; creatura primeşte un mesaj pe care-l poate traduce în cuvinte umane. Aşa de vie şi reală este vorbirea lui Dumnezeu încât profetul îşi aminteşte cu precizie locul şi timpul în care un anumit cuvânt „a venit” asupra lui: „În anul în care a murit regele Ozia” (Is 6,1), „În anul a treizecilea, în ziua a patra a lunii a cincea, eu eram în mijlocul deportaţilor, lângă răul Chebar” (Ez 1,1), „În anul al doilea al lui Darius, regele, în luna a şasea, în ziua întâi a lunii” (Ag 1,1). Aşa de concret este cuvântul lui Dumnezeu încât despre el se spune că el „cade” asupra Israelului, ca şi cum ar fi o piatră: „Domnul a trimis un cuvânt împotriva lui Iacob şi a căzut în Israel” (Is 9,7). Alteori aceeaşi concreteţe şi materialitate nu este exprimată cu simbolul pietrei care loveşte, ci al pâinii care se mănâncă cu gust: „Cuvintele tale au fost găsite, iar eu le-am devorat. Cuvintele tale au fost spre bucuria mea şi spre veselia inimii mele” (Ier 15,16; cf. şi Ez 3,1-3).

Niciun glas uman nu ajunge la om la profunzimea în care ajunge la el cuvântul lui Dumnezeu. El „pătrunde până la despărţitura sufletului şi a duhului, a încheieturilor şi a măduvei şi judecă sentimentele şi gândurile inimii” (Evr 4,12). Uneori vorbirea lui Dumnezeu este „un tunet puternic care zdrobeşte cedrii Libanului” (Ps 29,5), alteori se aseamănă cu „un sunet de linişte adâncă” (1Re 19,12). Cunoaşte toate tonalităţile vorbirii umane.

Discursul despre natura vorbirii lui Dumnezeu se schimbă radical în momentul în care se citeşte în Scriptură fraza: „Cuvântul s-a făcut trup” (In 1,14). Cu venirea lui Cristos, Dumnezeu vorbeşte şi cu glas omenesc, care poate fi auzit şi cu urechile trupului. „Ceea ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mâinile noastre au pipăit, cu privire la Cuvântul vieţii […] vă vestim şi vouă” (1In 1,1).

Cuvântul a fost văzut şi auzit! Şi totuşi ceea ce se aude nu este cuvânt al omului, ci cuvânt al lui Dumnezeu pentru că acela care vorbeşte nu este natura ci persoana, iar persoana lui Cristos este însăşi persoana divină a Fiului lui Dumnezeu. În El Dumnezeu nu ne mai vorbeşte prin persoană interpusă, „prin profeţi”, ci personal, deoarece Cristos este „strălucirea gloriei Tatălui şi chipul fiinţei sale” (cf. Evr 1,2). Discursul indirect, în terţă persoană, este înlocuit cu discursul direct, în primă persoană. Nu mai este „Aşa spune Domnul!”, sau „Oracolul Domnului!”, ci „Eu vă spun!”.

Vorbirea lui Dumnezeu, fie cea mediată de profeţii din Vechiul Testament, fie cea nouă şi directă a lui Cristos, după ce a fost transmisă oral, a fost la sfârşit pusă în scris şi astfel avem „Scripturile” divine.

Sfântul Augustin defineşte sacramentul „un cuvânt care se vede” (verbum visibile)¹; noi putem defini cuvântul „un sacrament care se aude”. În fiecare sacrament se distinge un semn vizibil şi realitatea invizibilă care este harul. Cuvântul pe care-l citim în Biblie, în el însuşi, nu este decât un semn material, ca apa la Botez şi pâinea la Euharistie, un cuvânt din vocabularul uman care nu este diferite de altele. Însă intervenind credinţa şi iluminarea Duhului Sfânt, prin acest semn, noi intrăm în mod misterios în contact cu adevărul viu şi cu voinţa lui Dumnezeu şi ascultăm însuşi glasul lui Cristos. „Trupul lui Cristos – scrie Bossuet – nu este mai realmente prezent în sacramentul adorabil decât este prezent adevărul lui Cristos în predica evanghelică. În misterul Euharistiei speciile pe care le vedeţi sunt semne, dar ceea ce este cuprins în ele este însuşi trupul lui Cristos; în Scriptură, cuvintele pe care le ascultaţi sunt semne, dar gândul pe care vi-l aduc este însuşi adevărul Fiului lui Dumnezeu”².

Sacramentalitatea cuvântului lui Dumnezeu se revelează în faptul că uneori el acţionează în mod deschis dincolo de înţelegerea persoanei care poate să fie limitată şi imperfectă; acţionează aproape prin el însuşi, ex opere operato, cum se spune, întocmai, despre sacramente. În Biserică au existat şi există cărţi mai edificatoare decât unele cărţi ale Bibliei (e suficient să ne gândim la Imitaţiunea lui Cristos); şi totuşi niciuna dintre ele nu acţionează cum acţionează cea mai modestă dintre cărţile inspirate.

Am auzit o persoană dând această mărturie într-un program de televiziune la care luam parte şi eu. Era un alcoolizat în ultimul stadiu; nu rezista mai mult de două ore fără să bea; familia era pe marginea disperării. L-au invitat cu soţia la o întâlnire despre cuvântul lui Dumnezeu. Acolo cineva a citit un text din Scriptură. O frază l-a străbătut ca o flacără de foc şi i-a dat certitudinea că este vindecat. După aceea, de fiecare dată când era tentat să bea, alerga să redeschidă Biblia în acel punct şi numai când recitea cuvintele simţea cum se întoarce în el forţa, până când de acum era complet vindecat. Când a voit să spună care era acea vestită frază, glasul i s-a blocat de emoţie. Era cuvântul din Cântarea Cântărilor: „Dezmierdările tale sunt mai bune decât vinul” (Ct 1,2). Studioşii au strâmbat din nas în faţa acestei aplicaţii, dar omul acela putea să spună: „Eu eram mort şi acum m-am întors în viaţă”, aşa cum orbul din naştere le spunea criticilor săi: „Eu eram orb şi acum văd” (cf. In 9,10 şu).

Un fapt asemănător i s-a întâmplat şi sfântului Augustin. La apogeul luptei sale pentru castitate, a auzit un glas care repeta: „Tolle, lege!„, ia şi citeşte. Având cu sine scrisorile sfântului Paul, a deschis cartea hotărât să ia ca voinţă a lui Dumnezeu primul text asupra căruia va cădea. Era Rom 13,13 şu: „Să ne purtăm cuviincios, ca în timpul zilei: nu în chefuri şi beţii, nu în necuraţii şi desfrâuri, nu în certuri şi invidii…”. „N-am voit să citesc mai departe, scrie el în Confesiuni, nici nu-mi trebuia. De fapt, imediat ce am terminat lectura acestei fraze, o lumină, aproape de certitudine, a pătruns în inima mea şi tot întunericul îndoielii s-a risipit”³.

2. Lectio divina

După aceste observaţii despre cuvântul lui Dumnezeu în general, aş vrea să mă concentrez asupra cuvântului lui Dumnezeu ca drum de sfinţire personală. „În cuvântul lui Dumnezeu – spune Dei Verbum – se află atâta putere şi tărie încât el constituie pentru Biserică sprijin şi forţă iar pentru fiii Bisericii tăria credinţei, hrană a sufletului, izvor curat şi nesecat al vieţii spirituale”⁴.

Începând de la certozinul Guigo al II-lea⁵, diferite metode şi scheme au fost propuse pentru lectio divina. Însă ele au dezavantajul de a fi gândite aproape întotdeauna pentru viaţa monastică şi contemplativă şi de aceea sunt mai puţin potrivite timpului nostru, în care lectura personală a cuvântului lui Dumnezeu este recomandată tuturor credincioşilor, călugări şi laici.

Spre norocul nostru, Scriptura ne propune, ea însăşi, o metodă de lectură a Bibliei accesibilă tuturor. În Scrisoarea sfântului Iacob (Iac 1,18-25) citim un vestit text despre cuvântul lui Dumnezeu. Din el scoatem o schemă de lectio divina formată din trei etape sau operaţiuni succesive: primirea cuvântului, meditarea cuvântului, punerea în practică a cuvântului. Să reflectăm asupra fiecăreia dintre ele.

a. Primirea Cuvântului

Prima etapă este ascultarea cuvântului: „Primiţi cu umilinţă cuvântul care a fost sădit în voi”. Această primă etapă cuprinde toate formele şi modurile prin care creştinul vine în contact cu cuvântul lui Dumnezeu: ascultarea cuvântului în liturgie, şcoli biblice, materiale ajutătoare scrise şi – de neînlocuit – lectura personală a Bibliei.

„Conciliul – se citeşte în Dei Verbum – îndeamnă foarte stăruitor pe toţi credincioşii, şi mai ales pe călugări, ca prin citirea deasă a dumnezeieştilor Scripturi să-şi însuşească «înalta cunoaştere a lui Isus Cristos» (Fil 3,8). […] Să se apropie, aşadar, din toată inima de textul sacru, fie prin liturgie, atât de bogată în cuvinte divine, fie prin lectură spirituală, fie prin iniţiative organizate sau prin alte metode”⁶.

În această frază trebuie să ne ferim de două pericole. Primul este acela de a ne opri la primul stadiu şi de a transforma lectura personală a cuvântului lui Dumnezeu într-o lectură impersonală. Acest pericol este foarte puternic, mai ales în locurile de formare academică. Dacă unul aşteaptă să se lase interpelat persona de Cuvânt – afirmă Kierkegaard – până când n-a rezolvat toate problemele legate cu textul, variantele şi divergenţele de opinie ale studioşilor, nu va încheia niciodată nimic. Cuvântul lui Dumnezeu a fost dat pentru ca tu să-l pui în practică şi nu pentru ca tu să te exerciţi în exegeza obscurităţilor sale⁷. Nu punctele obscure ale Bibliei îmi provoacă frică, spunea acelaşi filozof; sunt punctele sale clare!

Sfântul Iacob compară lectura cuvântului lui Dumnezeu cu o privire în oglindă; dar cel care se limitează să studieze izvoarele, variantele, genurile literare ale Bibliei, fără a face altceva, se aseamănă cu unul care petrece tot timpul privind oglinda – examinându-i forma, materialul, stilul, epoca – fără a se privi niciodată în oglindă. Pentru el oglinda nu îndeplineşte propria funcţie. Studiul critic al cuvântului lui Dumnezeu este indispensabil şi nu suntem niciodată suficient de recunoscători celor care-şi dedică viaţa pentru a netezi drumul spre o înţelegere tot mai bună a textului sacru, dar el nu epuizează singur sensul Scripturilor; este necesar, dar nu suficient.

Celălalt pericol este fundamentalismul: a lua tot ceea ce se citeşte în Biblie la literă, fără nicio mediere hermeneutică. Numai aparent cele două excese, al hipercriticismului şi al fundamentalismului, sunt opuse: ele au în comun faptul de a se opri la literă, neglijându-l pe Duhul.

Cu parabola seminţei şi a semănătorului (Lc 8,5-15), Isus ne oferă un ajutor pentru a descoperi la ce punct suntem, fiecare dintre noi, în ce priveşte primirea cuvântului lui Dumnezeu. El distinge patru tipuri de teren: drumul, terenul pietros, spinii şi terenul bun. Apoi explică ce simbolizează diferitele terenuri: drumul cei asupra cărora cuvântul lui Dumnezeu nu ajunge nici măcar să se aşeze; terenul pietros, cei superficiali şi cei nestatornici care ascultă eventual cu bucurie, dar nu dau cuvântului posibilitatea de a forma rădăcini; terenul plin de spini, cei care se lasă învinşi de preocupările şi de plăcerile vieţii; terenul bun cei care ascultă şi aducă rod cu perseverenţă.

Citind, noi am putea fi tentaţi să survolăm în grabă peste primele trei categorii, aşteptând să ajungem la a patra care, chiar cu toate limitele, credem că este cazul nostru. În realitate – şi aici se află surpriza – terenul bun sunt cei care, fără efort, se recunosc în fiecare dintre cele trei categorii precedente! Aceia care cu umilinţă recunosc de câte ori au ascultat fără atenţie, de câte ori au fost nestatornici în propunerile trezite în ei de ascultarea unui cuvânt al Evangheliei, de câte ori s-au lăsat învinşi de activism şi de preocupările materiale. Iată, aceştia, fără să ştie, devin adevăratul teren bun. Fie ca Domnul să ne dea să fim şi noi din numărul lor!

Cu privire la îndatorirea de a primi cuvântul lui Dumnezeu şi de a nu lăsa să cadă niciunul în gol, să ascultăm îndemnul pe care-l dădea creştinilor din timpul său unul dintre cei mai mari susţinători ai cuvântului lui Dumnezeu, scriitorul Origene: „Voi care sunteţi obişnuiţi să luaţi parte la tainele divine, când primiţi trupul Domnului îl păstraţi cu toată atenţia şi toată veneraţie pentru ca nici măcar o firimitură să nu cadă pe pământ, pentru ca nimic să nu se piardă din darul consacrat. Sunteţi convinşi, pe bună dreptate, că este un păcat a lăsa să cadă fragmente din neglijenţă. Dacă pentru a păstra trupul său sunteţi atât de atenţi – este corect ca să fiţi aşa – să ştiţi că a neglija cuvântul lui Dumnezeu nu este păcat mai mic ca neglijarea trupului său”⁸.

b. Contemplarea cuvântului

A doua etapă sugerată de sfântul Iacob constă în „a privi cu atenţie” cuvântul, sau în a sta îndelung în faţa oglinzii, aşadar în meditarea sau contemplarea cuvântului. Părinţii foloseau în această privinţă imaginile mestecării şi rumegării. „Lectura – scria Guigo al II-lea – oferă gurii o hrană substanţială, meditaţia, o mestecă şi o sfărâmă”⁹. „Când unul îşi aminteşte de lucrurile auzite şi le regândeşte cu dulceaţă în inima sa, devine asemenea rumegătorului”, spune sfântul Augustin¹⁰.

Sufletul care se priveşte în oglinda cuvântului învaţă să cunoască „aşa cum este”, învaţă să se cunoască pe sine însuşi, descoperă diformitatea sa de imaginea lui Dumnezeu şi de imaginea lui Cristos. „Eu nu caut gloria mea”, spune Isus (In 8,50): iată, oglinda este în faţa ta şi imediat vezi cât de departe eşti de Isus dacă tu cauţi gloria ta; „fericiţi cei săraci în duh”: oglinda este din nou în faţa ta şi imediat te descoperi plin încă de alipiri şi plin de lucruri superflue, plin mai ales de tine însuţi; „dragostea este răbdătoare…” şi îţi dai seama cât eşti tu de nerăbdător, invidios, interesat. Mai mult decât „a cerceta Scriptura” (cf. In 5,39) e vorba de a ne lăsa cercetaţi de Scriptură.

„Căci cuvântul lui Dumnezeu – spune Scrisoarea către Evrei – este viu, plin de putere şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri; el pătrunde până la despărţitura sufletului şi a duhului, a încheieturilor şi a măduvei şi judecă sentimentele şi gândurile inimii. Şi nu este nici o creatură ascunsă înaintea lui, ci toate sunt goale şi descoperite pentru ochii aceluia în faţa căruia vom da cont” (Evr 4,12-13).

În oglinda cuvântului, din fericire, nu ne vedem numai pe noi înşine şi diformitatea noastră; vedem înainte de toate faţa lui Dumnezeu; mai bine zis, vedem inima lui Dumnezeu. Scriptura, spune sfântul Grigore cel Mare, este „o scrisoare a lui Dumnezeu atotputernică adresată creaturii sale; în ea se învaţă să se cunoască inima lui Dumnezeu în cuvintele lui Dumnezeu”¹¹. Şi pentru Dumnezeu este valabilă vorba lui Isus: „Gura vorbeşte din plinătatea inimii” (Mt 12,34); Dumnezeu ne-a vorbit, în Scriptură, despre ceea ce umple inima sa, adică iubirea. Toate Scripturile au fost scrise pentru acest scop: ca omul să poată înţelege cât de mult îl iubeşte Dumnezeu şi să înţeleagă asta pentru a se înflăcăra de iubire faţă de El¹². Anul jubiliar al milostivirii este o ocazie magnifică pentru a reciti toată Scriptura din această perspectivă, ca istoria milostivirilor lui Dumnezeu.

c. Punerea în practică a cuvântului

Ajungem astfel la a treia fază a drumului propus de apostolul Iacob: „Căutaţi să împliniţi cuvântul… cine o pune în practică va fi fericit în lucrarea… dacă cineva ascultă cuvântul şi nu-l împlineşte, se aseamănă cu omul care îşi priveşte propria faţă în oglindă: s-a privit pe sine, a plecat şi a uitat îndată cum era”.

Acesta este şi lucrul care-i stă mai mult la inimă lui Isus: „Mama mea şi fraţii mei sunt cei care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l împlinesc” (Lc 8,21). Fără această „punere în practică a cuvântului” totul rămâne iluzie, construcţie pe nisip (Mt 7,26). Nici nu se poate spune că s-a înţeles cuvântul pentru că, aşa cum scrie sfântul Grigore cel Mare, cuvântul lui Dumnezeu se înţelege cu adevărat numai atunci când se începe să se pună în practică¹³.

Această a treia etapă constă, în practică, în supunerea faţă de cuvânt. Cuvintele lui Dumnezeu, sub acţiunea actuală a Duhului, devin expresie a voinţei vii a lui Dumnezeu pentru mine, într-un moment dat. Dacă ascultăm cu atenţie, ne vom da seama cu uimire că nu există zi în care, în liturgie, în recitarea unui psalm, sau în alte momente, să nu descoperim un cuvânt despre care trebuie să spunem: „Acesta este pentru mine! Asta e ceea ce astăzi trebuie să fac!”.

Ascultarea faţă de cuvântul lui Dumnezeu este ascultarea pe care o putem face mereu. Ascultări de porunci şi autorităţi vizibile ni se întâmplă numai câteodată, de trei sau patru ori în viaţă, dacă e vorba de ascultări serioase; dar ascultări faţă de cuvântul lui Dumnezeu pot să existe una în fiecare moment. Este şi ascultarea pe care o putem face toţi, supuşi şi superiori. Sfântul Ignaţiu de Antiohia dădea acest sfat minunat unui coleg de-al său de episcopat: „Nimic să nu se facă fără consimţământul tău, dar tu nu face nimic fără consimţământul lui Dumnezeu”¹⁴.

A asculta de cuvântul lui Dumnezeu înseamnă, în practică, a urma bunele inspiraţii. Progresul nostru spiritual depinde în mare parte de sensibilitatea faţă de inspiraţiile bune şi de promptitudinea cu care le corespundem. Un cuvânt al lui Dumnezeu ţi-a sugerat o propunere, ţi-a pus în inimă dorinţa unei spovezi bune, a unei reconcilieri, a unui act de caritate; te invită să întrerupi un moment munca şi să îndrepţi către Dumnezeu un act de iubire. Nu pune amânare; nu fă ca să treacă. „Timeo Iesum transeuntem„, spunea sfântul Augustin¹⁵; ca şi cum ar spune: „Mi-e frică de inspiraţia sa bună care trece şi nu se întoarce”.

Terminăm cu gândul unui vechi părinte al deşertului¹⁶. Mintea noastră, spunea el, este ca o moară; primul grâu care este pus acolo dimineaţa, aceea continuă să-l macine toată ziua. De aceea să ne grăbim să punem în această moară, încă dis-de-dimineaţă, grâul bun al cuvântului lui Dumnezeu, altminteri vine diavolul şi pune în ea neghina sa şi toată ziua mintea nu va face altceva decât să macine neghină. Cuvântul special pe care am putea să-l punem astăzi în moara minţii noastre este cel propus ca moto al anului jubiliar: „Fiţi milostivi precum Tatăl vostru ceresc este milostiv”.

A doua predică de Postul Mare 2016 a părintelui Raniero Cantalamessa

Primiţi cuvântul semănat în voi – reflecţie despre Constituţia dogmatică Dei Verbum

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu