Partea a doua a exortației Familiaris consortio ne prezintă planul lui Dumnezeu despre căsătorie și familie. La numărul 11 ni se amintește valoarea omului creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, creat pentru a iubi:

Dumnezeu l-a creat pe om după chipul şi asemănarea sa²⁰: chemându-l la existenţă din iubire, l-a chemat, în acelaşi timp, la iubire.

Dumnezeu este iubire²¹ şi trăieşte în sine însuşi un mister de comuniune personală de iubire. Creându-l pe om după chipul său şi conservându-i existenţa, Dumnezeu înscrie în umanitatea bărbatului şi a femeii vocaţia, cu alte cuvinte capacitatea şi responsabilitatea iubirii şi a comuniunii²². Pentru aceasta, iubirea este vocaţia fundamentală şi înnăscută a fiecărei fiinţe umane.

Întrucât este spirit întrupat, adică suflet care se exprimă în trup şi trup însufleţit de un spirit nemuritor, omul este chemat la iubire în totalitatea sa unificată. Iubirea îmbrăţişează chiar şi trupul uman, iar trupul este făcut părtaş de iubirea spirituală.

Revelaţia creştină cunoaşte două moduri specifice de realizare a vocaţiei persoanei umane, în întregime, către iubire: Căsătoria şi fecioria. Fiecare dintre aceste două forme reprezintă o concretizare a adevărului cel mai profund al omului, a „fiinţei lui după asemănarea lui Dumnezeu”.

Prin urmare, sexualitatea umană, prin care bărbatul şi femeia se dăruiesc unul altuia cu toate actele proprii şi exclusive ale soţilor, nu este deloc ceva pur biologic, ci priveşte nucleul intim al persoanei umane ca atare. Ea se realizează în mod uman, numai dacă este parte integrală din iubirea cu care bărbatul se dăruieşte femeii cu toată fiinţa sa, şi invers, până la moarte. Dăruirea fizică totală ar fi o minciună dacă n-ar fi semnul şi rodul dăruirii personale totale, în care este prezentă întreaga persoană, chiar şi în dimensiunea ei temporară; căci dacă persoana umană şi-ar rezerva ceva sau posibilitatea de a decide altfel în viitor, deja prin acest fapt dăruirea n-ar mai fi totală.

Această dăruire totală cerută de iubirea conjugală corespunde exigenţelor unei fecundităţi responsabile care, îndreptată aşa cum este către a da fiinţă unei vieţi omeneşti, depăşeşte prin natura sa ordinea pur şi simplu biologică şi o investeşte cu un complex de valori personale în virtutea cărora creşterea armonioasă a fiinţei este aportul durabil şi unit al ambilor părinţi.

„Locul” unic care face posibilă o astfel de dăruire, după adevărul integral, este Căsătoria sau pactul de dragoste conjugală ori alegerea conştientă şi liberă cu care bărbatul şi femeia se unesc într-o comunitate intimă de viaţă şi de dragoste voită de însuşi Dumnezeu²³ şi care numai în această lumină îşi află adevărata semnificaţie. Instituţia matrimonială nu este o ingerinţă nepermisă a societăţii ori a autorităţii, nici impunerea extrinsecă a unei forme, ci este o exigenţă interioară a pactului de iubire conjugală care, public, se afirmă ca unic şi exclusiv, pentru ca în felul acesta să fie trăită pe deplin fidelitatea voită de planul lui Dumnezeu Creator. Această fidelitate conjugală, departe de a fi o mortificare a libertăţii persoanei, o pune la adăpost împotriva oricărei forme de subiectivism sau relativism şi o face părtaşă de înţelepciunea creatoare.