După planul lui Dumnezeu, Căsătoria este fundamentul celei mai ample comunităţi a familiei, pentru că instituţia însăşi a Căsătoriei şi iubirea conjugală sunt rânduite pentru procrearea şi educarea copiilor, care sunt cununa Căsătoriei³⁴.

În realitatea ei cea mai profundă, iubirea este în chip esenţial dar şi iubire conjugală, în timp ce îi conduce pe soţi la „cunoaşterea” reciprocă, aceea care îi face „un singur trup”³⁵, nu se epuizează în interiorul perechii conjugale, pentru că îi face apţi pentru maxima dăruire posibilă, prin care devin cooperatorii lui Dumnezeu la darul vieţii unei noi persoane umane. În felul acesta, soţii, în timp ce se dăruiesc unul altuia, dincolo de ei înşişi, dăruiesc realitatea fiilor lor, reflexie vie a iubirii lor, semn permanent al unităţii conjugale şi sinteza vie şi indisolubilă a faptului lor de a fi tată şi mamă.

Devenind părinţi, soţii primesc de la Dumnezeu darul unei noi responsabilităţi. Iubirea lor părintească este chemată să devină pentru copii semnul vizibil al iubirii însăşi a lui Dumnezeu „de la care primeşte nume orice paternitate în cer şi pe pământ”³⁶.

Cu toate acestea, nu trebuie să uităm că şi atunci când nu e posibilă procrearea, viaţa conjugală nu-şi pierde prin aceasta valoarea. De fapt, sterilitatea fizică poate fi ocazie pentru soţi să întreprindă alte slujiri importante pentru viaţa persoanei umane, cum ar fi adopţia, diferitele forme de opere educative, ajutorarea altor familii, a copiilor săraci sau cu handicap. (Familiaris consortio, nr. 14).