Fecioria şi celibatul pentru împărăţia lui Dumnezeu nu numai că nu contrazic demnitatea Căsătoriei, ci o presupun şi o întăresc. Căsătoria şi fecioria sunt cele două moduri de exprimare şi trăire a unicului mister al legământului lui Dumnezeu cu poporul său. Când nu este preţuită Căsătoria, nu poate exista nici fecioria consacrată; când sexualitatea umană nu este considerată ca o mare comoară dată de Dumnezeu, îşi pierde semnificaţia şi renunţarea la ea pentru împărăţia cerurilor.

De fapt, pe bună dreptate spune sfântul Ioan Gură de Aur: „Cine condamnă Căsătoria, ştirbeşte şi gloria fecioriei; şi invers, cine o laudă, face mai admirabilă şi mai strălucitoare fecioria. Ceea ce apare bine, numai în comparaţie cu un rău, nu este un mare bine; dar ceea ce este încă mai bine dintre toate lucrurile bune recunoscute în mod universal, este sigur un bine în cel mai mare grad”³⁸.

În starea de feciorie, omul este în aşteptarea – chiar şi cu trupul – nunţii escatologice a lui Cristos cu Biserica, dăruindu-se integral Bisericii în speranţa că Cristos i se va dărui în plinătatea adevărului vieţii veşnice. Persoana care trăieşte în feciorie anticipă în felul acesta în trupul său lumea cea nouă a învierii viitoare³⁹.

Prin forţa acestei mărturisiri, fecioria menţine vie conştiinţa misterului Căsătoriei în Biserică şi o apără de orice micşorare şi sărăcire.

În special, făcând liberă inima omului⁴⁰, „aşa încât să se aprindă mai mult de iubirea către Dumnezeu şi către toţi oamenii”⁴¹, fecioria dă mărturie de faptul că împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea lui sunt acea perlă preţioasă care trebuie preferată oricărei alte valori, oricât de mare ar fi ea, şi că trebuie căutată ca unica valoare definitivă. Pentru aceasta, Biserica, în tot cursul istoriei ei, a apărat mereu superioritatea acestei carisme în comparaţie cu Căsătoria, datorită legăturii cu totul speciale pe care o are cu împărăţia lui Dumnezeu⁴².

Deşi a renunţat la fecunditatea fizică, persoana feciorelnică devine în chip spiritual fecundă, tată şi mamă a multora, cooperând la realizarea familiei după planul lui Dumnezeu.

Soţii creştini au pentru aceasta dreptul de a aştepta de la persoanele feciorelnice exemplul bun şi mărturia fidelităţii faţă de vocaţia lor până la moarte. Aşa cum pentru soţi fidelitatea devine uneori dificilă şi cere sacrificii, mortificare şi renunţare la sine, aşa se poate întâmpla şi cu persoanele feciorelnice. Fidelitatea acestora, chiar şi în eventualele încercări, trebuie să întărească fidelitatea celorlalţi⁴³.

Aceste reflecţii despre feciorie pot ilumina şi ajuta pe aceia care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să se căsătorească şi apoi au acceptat situaţia lor în spirit de slujire.

(Familiaris consortio, nr. 16) Textul integral poate fi citit aici: http://www.ercis.ro/magisteriu/ioanpaul2exo.asp?doc=fc