Comuniunea conjugală se caracterizează nu numai prin unitate, ci şi prin indisolubilitatea sa: „Această unire intimă, dăruire reciprocă dintre două persoane, precum şi binele copiilor pretind fidelitatea deplină a soţilor şi unitatea indisolubilă dintre ei”⁴⁹.

Este datoria fundamentală a Bisericii să reafirme cu tărie – aşa cum au făcut părinţii sinodali – doctrina despre indisolubilitatea Căsătoriei: tuturor celor care în zilele noastre susţin că e dificil sau de-a dreptul imposibil a te uni cu o persoană pentru toată viaţa, precum şi tuturor care sunt conduşi de o cultură care respinge indisolubilitatea Căsătoriei şi care ia în derâdere făţiş angajamentele soţilor pentru păstrarea fidelităţii conjugale. E necesar de a le reaminti vestea cea bună a caracterului definitiv al acelei iubiri conjugale care îşi are baza şi forţa în Isus Cristos⁵⁰.

Înrădăcinată în dăruirea personală şi totală a soţilor şi recerută de binele fiilor, indisolubilitatea Căsătoriei îşi are adevărul său ultim în planul pe care Dumnezeu l-a manifestat în revelaţia sa: el vrea şi dăruieşte indisolubilitatea matrimonială ca rod, semn şi exigenţă a iubirii fidele în mod absolut pe care o are Dumnezeu pentru om şi pe care Domnul Isus o trăieşte faţă de Biserica sa.

Cristos reînnoieşte planul de la început pe care Creatorul l-a înscris în inima bărbatului şi a femeii, iar în celebrarea sacramentului Căsătoriei le dă „inimă nouă”. În felul acesta soţii pot învinge „duritatea inimii”⁵¹, dar mai ales pot împărţi împreună iubirea deplină şi definitivă a lui Cristos, noua şi veşnica alianţă, făcută trup. Aşa cum Cristos Domnul este „martorul fidel”⁵², este acel „da” al promisiunilor lui Dumnezeu⁵³ şi deci realizarea supremă a fidelităţii necondiţionate cu care Dumnezeu iubeşte pe poporul său, tot aşa soţii creştini sunt chemaţi să participe în mod real la indisolubilitatea irevocabilă care leagă pe Cristos de Biserică, mireasa sa, pe care el o iubeşte până la sfârşit⁵⁴.

Darul sacramentului este în acelaşi timp vocaţie şi poruncă pentru soţii creştini, ca ei să rămână mereu fideli unul faţă de altul, împotriva tuturor încercărilor şi greutăţilor, în generoasă supunere la sfânta voinţă a lui Dumnezeu: „Ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă”⁵⁵.

Una dintre îndatoririle cele mai preţioase şi urgente ale cuplurilor creştine din zilele noastre este trăirea valorii inestimabile a indisolubilităţii şi fidelităţii matrimoniale. Pentru aceasta, împreună cu toţi confraţii care au luat parte la lucrările sinodului episcopilor, laud şi încurajez toate acele numeroase cupluri care, cu toate că au greutăţi deloc uşoare, păstrează şi dezvoltă binele indisolubilităţii: împlinesc în felul acesta, într-un mod umil şi curajos, misiunea încredinţată lor de a fi în lume un „semn” – un semn mic şi preţios, uneori supus la ispite, dar totdeauna reînnoit – al fidelităţii neobosite cu care Dumnezeu şi Isus Cristos îi iubesc pe toţi şi pe fiecare dintre oameni. E de datoria noastră să recunoaştem valoarea mărturisirii faptice pe care o dau şi acei soţi care, cu toate că au fost părăsiţi de partener, cu puterea credinţei şi a speranţei creştine s-au abţinut de a trece la o altă unire: şi aceştia dau mărturie autentică a fidelităţii, de care are atâta nevoie lumea de astăzi. Pentru aceasta trebuie încurajaţi şi ajutaţi de păstorii şi credincioşii Bisericii.

(din Familiaris consortio, nr. 20)