Comuniunea conjugală formează temelia pe care se clădeşte cea mai amplă comuniune a familiei: părinţii şi copiii, fraţii şi surorile între ei, rudele şi alte persoane apropiate familiei.

O asemenea comuniune se bazează pe legăturile naturale ale trupului şi ale sângelui şi se dezvoltă până la perfecţionarea propriu-zis umană prin procesul de începere şi maturizare a legăturilor celor mai profunde şi mai bogate ale spiritului: iubirea care însufleţeşte raporturile interpersonale ale diferiţilor membri ai familiei constituie forţa interioară care modelează şi dă viaţă comuniunii şi comunităţii familiale.

Familia creştină este apoi chemată să experimenteze o nouă şi originală comuniune, care o confirmă şi o perfecţionează pe cea naturală şi umană. În realitate, harul lui Isus Cristos, „cel dintâi născut dintre mulţi fraţi”⁵⁶, este prin natura şi dinamismul său interior un „har de fraternitate”, cum îl numeşte sfântul Toma de Aquino⁵⁷. Duhul Sfânt, revărsat în celebrarea sacramentelor, este izvorul viu şi hrana nesecată a comuniunii supranaturale care îi adună şi-i uneşte pe credincioşi cu Cristos şi între ei în unitatea Bisericii lui Dumnezeu. O descoperire şi realizare specifică a comuniunii ecleziale o constituie familia creştină, care şi pentru aceasta poate şi trebuie să se numească „Biserica domestică”⁵⁸.

Toţi membrii familiei, fiecare după darul propriu, au harul şi responsabilitatea de a construi, zi după zi, comuniunea persoanelor, făcând din familie „cea mai completă şi mai bogată şcoală de umanitate”⁵⁹, ceea ce se traduce în fapte prin grija şi dragostea faţă de cei mici, faţă de cei bolnavi şi bătrâni, prin serviciile reciproce zilnice, prin împărţirea bunurilor, a bucuriilor şi suferinţelor.

Un moment fundamental pentru a construi o asemenea comuniune familială este schimbul educativ dintre părinţi şi fii⁶⁰, în care fiecare dă şi primeşte. Iubirea, respectul şi ascultarea faţă de părinţi constituie contribuţia specifică şi de neînlocuit a copiilor la formarea unei familii autentic umane şi creştine⁶¹. Pentru a se ajunge la acest lucru, copiii vor fi ajutaţi dacă părinţii vor folosi autoritatea lor, la care nu se poate renunţa, ca o adevărată şi proprie slujire; ca pe un serviciu îndreptat spre binele uman şi creştin al copiilor; mai ales pentru a-i face să dobândească o libertate cu adevărat responsabilă, precum şi dacă părinţii vor menţine vie conştiinţa „darului” pe care îl primesc mereu de la copiii lor.

Comuniunea familială poate fi păstrată şi perfecţionată numai cu un mare spirit de sacrificiu. Ea cere, într-adevăr, de la toţi şi de la fiecare în parte, să fie dispuşi, prompt şi generos, la înţelegere, toleranţă, iertare şi împăcare. Orice familie ştie că egoismul, dezacordul, tensiunile şi neînţelegerile rănesc în mod violent şi adesea vatămă mortal propria-i comuniune. De aici decurg diferitele forme ale diviziunii în viaţa familială. Dar în acelaşi timp, fiecare familie este întotdeauna chemată de Dumnezeul păcii să facă experienţa plăcuta şi reînnoitoare a „reîmpăcării”, adică a comuniunii reconstituite, a unităţii regăsite. În particular, participarea la sacramentul mărturisirii şi la masa sfântă a unicului trup al lui Cristos oferă familiei creştine harul şi responsabilitatea de a trece peste orice diviziune şi de a merge spre adevărul deplin al comuniunii voite de Dumnezeu, răspunzând la dorinţa puternică a Domnului ca „toţi să fie una”⁶².

(din Familiaris consortio, nr. 21)