Lumea de azi apare, în același timp, puternică și slabă, în stare să înfăptuiască cele mai bune sau cele mai rele lucruri, iar în față i se deschide calea libertății sau a servituții, calea progresului sau a regresului, calea fraternității sau a urii. Pe de altă parte, omul devine conștient că de el depinde buna orientare a forțelor pe care le-a pus în mișcare el însuși, și care pot să-l stri­vească sau să-l slujească. De aceea, își pune întrebări.
Dezechilibrele de care suferă lumea de astăzi sunt, de fapt, legate de un dezechilibru fundamental, înrădă­cinat în inima omului.
Într-adevăr, în însuși interiorul ființei omului, mai multe elemente se luptă între ele. Pe de o parte, în calitate de creatură, își experimentează în nenumărate feluri limitele, iar pe de altă parte, se simte nelimitat în dorințele sale și chemat la o viață superioară.
Solicitat de multe atracții, el este necontenit con­strâns să aleagă și să renunțe la unele dintre ele. Mai mult, slab și păcătos, adesea face ceea ce nu vrea și ceea ce ar vrea să facă nu face (cf. Rom 7,14 ș.u.). De aceea, este divizat înlăuntrul său și, de aici, se nasc atât de multe și de mari dezbinări în societate.
Desigur, foarte mulți dintre aceia a căror viață este impregnată de un materialism practic sunt prin aceasta împiedicați să perceapă clar această stare dramatică sau, copleșiți de mizerie, nu reușesc să reflecteze asu­pra ei.
Mulți socotesc că își pot găsi liniștea în diferitele în­cercări de a interpreta lumea.
Unii așteaptă numai de la efortul omului adevărata și deplina eliberare a neamului omenesc și sunt convinși că viitoarea dominație a omului asupra pământului le va împlini toate dorințele inimii.
Sunt unii care, socotind că existența umană este în sine lipsită de orice semnificație, se străduiesc să-i dea o semnificație completă, în mod subiectiv.
Totuși, în fața evoluției actuale a lumii, crește din zi în zi numărul acelora care își pun întrebările cele mai fundamentale sau le resimt cu o nouă acuitate. Ce este omul? Care este sensul durerii, al răului, al morții, care, în ciuda oricărui progres, nu încetează să existe? La ce bun aceste victorii plătite atât de scump? Ce poate aduce omul societății? Ce poate aștepta de la ea? Ce va urma după această viață pământească?
Biserica, însă, crede că Isus Cristos, mort și înviat pentru toți, oferă omului lumină și puteri prin Duhul său, ca omul să poată răspunde vocației sale supreme; și că nu a fost dat alt nume sub cer oamenilor, în care ei să se poată mântui (cf. Fap 4,12).
De asemenea, ea crede că în Domnul și Învățătorul ei se află cheia, centrul și scopul întregii istorii umane.
Pe lângă aceasta, Biserica afirmă că mai adânc decât toate schimbările există multe lucruri care nu se schim­bă și care își au temeiul ultim în Cristos, care este același, ieri, astăzi și în veac (cf. Evr 13,8).

(Din constituția pastorală despre Biserica în lumea contemporană Gaudium et spes a Conciliului al II-lea din Vatican, nr. 9-10)