Adoraţia în duh şi adevăr – reflecţie despre Constituţia Sacrosanctum Concilium

1. Conciliul al II-lea din Vatican: un afluent, nu fluviul

După ce am dedicat meditaţiile din Advent constituţiei Lumen gentium, în aceste întâlniri din Postul Mare aş vrea să continui reflecţia despre alte mari documente ale Conciliului al II-lea din Vatican. Însă cred că este util să fac o premisă. Conciliul al II-lea din Vatican este un afluent, nu este fluviul. În vestita sa operă despre „Dezvoltarea doctrinei creştine”, fericitul cardinal Newman a afirmat cu putere că a opri tradiţia la un punct din cursul său, fie el şi un conciliu ecumenic, ar înseamnă să se facă din ea o tradiţie moartă şi nu o „tradiţie vie”. Tradiţia este ca o muzică. Ce ar fi cu o melodie care s-ar opri pe o notă, repetând-o la infinit? Se întâmplă cu un disc care se strică şi ştim efectul neplăcut pe care-l produce.

Sfântul Ioan al XXIII-lea voia ca acest conciliu să fie pentru Biserică „precum noi Rusalii”. Într-un punct cel puţin, această rugăciune a fost ascultată. După conciliu a fost o trezire a Duhului Sfânt. Acesta nu mai este „necunoscutul” în Treime. Biserica a conştientizat mai clar prezenţa sa şi acţiunea sa. În omilia de la Liturghia crismei din Joia Sfânt 2012, Benedict al XVI-lea afirma: „Cine priveşte la istoria perioadei post-conciliare poate să recunoască dinamica adevăratei reînnoiri, care adesea a asumat forme neaşteptat în mişcări pline de viaţă şi care face aproape tangibile vivacitatea inepuizabilă a sfintei Biserici, prezenţa şi acţiunea eficace a Duhului Sfânt”.

Asta nu înseamnă că putem să nu ţinem cont de textele conciliului sau să mergem dincolo de ele; înseamnă a recitim Conciliul în lumina roadelor sale însăşi. Faptul că conciliile ecumenice pot avea efecte neintenţionate pe moment chiar de cei care au luat parte la ele, este un adevăr scos în evidenţă de acelaşi cardinal Newman cu privire la Conciliul I din Vatican¹, dar mărturisită de mai multe ori în istorie. Conciliul ecumenic din Efes din 431, de exemplu, cu definirea Mariei ca Theotokos, Născătoare de Dumnezeu, îşi propunea să afirme unitatea persoanei lui Cristos, nu să mărească cultul Fecioarei, dar de fapt rodul său cel mai evident a fost tocmai acesta din urmă.

Dacă există un domeniu în care teologia şi viaţa Bisericii catolice s-a îmbogăţit în aceşti 50 de ani de post-conciliu, el este fără îndoială cel referitor la Duhul Sfânt. În toate denominaţiunile creştine principale se afirmă ceea ce, cu o expresie creată de Karl Barth, este definită „Teologia celui de-al Treilea articol”. Teologia celui de-al treilea articol este aceea care nu se termină cu articolul despre Duhul Sfânt, ci începe cu el; care ţine cont de ordinea după care s-a format credinţa creştină şi crezul său şi nu numai redactarea sa finală. De fapt, în lumina Duhului Sfânt apostolii au descoperit cine era cu adevărat Isus şi revelaţia sa despre Tatăl. Crezul actual al Bisericii este perfect şi nimeni nu-şi visează să-l schimbe, dar el reflectă produsul final, ultimul stadiu la care a ajuns credinţa, nu drumul prin care a ajuns la el, în timp ce, în vederea unei evanghelizări reînnoite, este vital pentru noi să cunoaştem şi drumul prin care se ajunge la credinţă, nu numai codificarea sa definitivă pe care o proclamăm pe de rost în crez.

În această lumină apar clar implicaţiile anumitor afirmaţii ale conciliului, dar apar şi goluri şi lacune care trebuie umplute, îndeosebi chiar cu privire la rolului Duhului Sfânt. Lua act de această necesitate deja Ioan Paul al II-lea, când, cu ocazia celui de-al XVI-lea centenar al conciliului ecumenic din Constantinopol, în 1981, scria în Scrisoarea sa apostolică următoarea afirmaţie: „Toată lucrarea de reînnoire a Bisericii, pe care Conciliul al II-lea din Vatican l-a propus şi l-a iniţiat în mod providenţial astfel […] nu se putea realiza decât în Duhul Sfânt, adică cu ajutorul luminii sale şi al puterii sale”².

2. Locul Duhului Sfânt în liturgie

Această premisă generală se arată deosebit de utilă în tratarea temei liturgiei, adică Sacrosanctum concilium. Textul s-a născut din nevoia, simţită de mult timp şi din mai multe părţi, a unei reînnoiri a formelor şi a riturilor liturgiei catolice. Din acest punct de vedere, roadele sale au fost multe şi benefice pentru Biserică. Mai puţin simţită, în acel moment, era nevoia de a se opri asupra a ceea ce, în urma lui Romano Guardini, se obişnuieşte să se numească „spiritul liturgiei”³, şi pe care – în sensul pe care-l voi explica – eu l-am numi mai degrabă „liturgia Spiritului” (Spirit [Duh] cu majusculă!).

Fideli faţă de intenţia declarată a acestor meditaţii ale noastre de a valoriza câteva aspecte mai spirituale şi interioare ale textelor conciliare, tocmai asupra acestui punct aş vrea să reflectez. SCîi dedică lui numai un scurt text iniţial, rod al dezbaterii care a precedat redactarea finală a constituţiei⁴: „Pentru a îndeplini acestei opere atât de mari, în care se aduce lui Dumnezeu preamărirea desăvârşită şi oamenii sunt sfinţiţi, Cristos îşi asociază totdeauna Biserica, Mireasa lui preaiubită, care se roagă Domnului său şi prin el aduce cult Tatălui veşnic. Aşadar, pe bună dreptate liturgia este considerată ca exercitarea misiunii sacerdotale a lui Cristos, prin care sfinţirea omului este reprezentată prin semne văzute şi este realizată într-un mod propriu fiecăruia şi în acelaşi timp se aduce cultul public integral de către trupul mistic al lui Cristos – de către Cap şi mădularele sale. Prin urmare, orice celebrare liturgică, întrucât este opera lui Cristos-Preotul şi a trupului său, care este Biserica, este acţiune sacră prin excelenţă, a cărei eficacitate nu o poate atinge cu acelaşi titlu şi în acelaşi grad nici o altă acţiune a Bisericii”⁵.

În subiecţii sau în „actorii” liturgiei astăzi suntem în stare să observăm o lacună în această descriere. Protagoniştii evidenţiaţi aici sunt doi: Cristos şi Biserica. Lipseşte orice aluzie la locul Duhului Sfânt. Şi în restul constituţiei, Duhul Sfânt nu este niciodată obiect al unui discurs direct, numai nominalizat ici şi colo şi mereu „indirect”.

Apocalipsul ne indică ordinea şi numărul complet al actorilor liturgici atunci când rezumă cultul creştin în fraza: „Duhul şi Mireasa spun (lui Cristos Domnul): Vino!” (Ap 22,17). Dar deja Isus exprimase în mod perfect natura şi noutatea cultului din Noua Alianţă în dialogul cu samariteana: „Însă vine ceasul – şi chiar acum este – când adevăraţii adoratori îl vor adora pe Tatăl în duh şi adevăr” (In 4,23).

Expresia „duh şi adevăr”, în lumina vocabularului lui Ioan, poate să însemne numai două lucruri: ori „Duhul adevărului”, adică Duhul Sfânt (In 14,17; 16,13), ori Duhul lui Cristos care este adevărul (In 14,6). Un lucru este sigur: ea nu are nimic de-a face cu explicaţia subiectivă, îndrăgită de idealişti şi de romantici, conform căreia „duh şi adevăr” ar indica interioritatea ascunsă a omului, în opoziţie cu orice cult extern şi vizibil. Nu e vorba numai de trecerea de la extern la intern, ci de trecerea de la uman la divin.

Dacă liturgia creştină este „exercitare a funcţiei sacerdotale a lui Isus Cristos”, calea cea mai bună pentru a descoperi natura sa este de a vedea cum a exercitat Isus funcţia sa sacerdotală în viaţa sa şi în moartea sa. Misiunea preotului este să ofere „rugăciuni şi jertfe” lui Dumnezeu (cf. Evr 5,1; 8,3). Acum ştim că Duhul Sfânt era cel care punea în inima Cuvântului făcut trup strigătul „Abba!” care cuprinde în sine orice rugăciune a sa. Luca notează asta în mod explicit când scrie: „În ceasul acela a tresăltat de bucurie în Duhul Sfânt şi a spus: «Te preamăresc pe tine, Tată, Domn al cerului şi al pământului…»” (Lc 10,21). Însăşi oferirea trupului său ca jertfă pe cruce a avut loc, conform Scrisorii către Evrei, „într-un Duh veşnic” (Evr 9,14), adică printr-un impuls al Duhului Sfânt.

Sfântul Vasile are un text iluminant: „Drumul cunoaşterii lui Dumnezeu provine de la unicul Duh, prin unicul Fiu, până la unicul Tată; invers, bunătatea naturală, sfinţirea conform naturii, demnitatea regală, se răspândesc de la Tatăl, prin intermediul Unicului Născut, până la Duhul”⁶.

Cu alte cuvinte, ordinea creaţiei sau a ieşirii creaturilor de la Dumnezeu porneşte de la Tatăl, trece prin Fiul şi ajunge la noi în Duhul Sfânt. Ordinea cunoaşterii sau a întoarcerii noastre la Dumnezeu, a cărei exprimare cea mai înaltă este liturgia, urmează drumul invers: porneşte de la Duhul, trece prin Fiul şi se termină la Tatăl. Această viziune descendentă şi ascendentă a misiunii Duhului Sfânt este prezentă şi în lumea latină. Fericitul Isac de Stella (secolul al XII-lea) o exprimă în termeni destul de apropiaţi de cei ai lui Vasile: „Aşa cum lucrurile divine coboară la noi de la Tatăl, prin intermediul Fiului, în Duhul Sfânt, tot aşa lucrurile umane urcă la Tatăl prin Fiul, în Duhul Sfânt”⁷.

După cum se vede, nu e vorba de a fi, să spunem aşa, suporter al uneia sau alteia dintre cele trei persoane ale Treimii, ci de a salvgarda dinamismul trinitar al liturgiei. Tăcerea cu privire la Duhul Sfânt atenuează în mod inevitabil caracterul trinitar al liturgiei. Pentru aceasta mi se pare deosebit de oportună referinţa pe care sfântul Ioan Paul al II-lea o făcea în Novo millennio ineunte: „Realizată în noi de Duhul Sfânt, rugăciunea ne deschide, prin Cristos şi în Cristos, la contemplarea chipului Tatălui. A învăţa această logică trinitară a rugăciunii creştine, trăind-o deplin înainte de toate în liturgie – culmea şi izvorul vieţii ecleziale – dar şi în experienţa personală, acesta este secretul unui creştinism cu adevărat vital, care nu are motive să se teamă de viitor, deoarece se întoarce mereu la izvoare şi se regenerează din ele”⁸.

3. Adoraţia „în Duh”

Să încercăm să scoatem, din aceste premise, câteva indicaţii practice pentru modul nostru de a trăi liturgia şi de a face în aşa fel încât ea să-şi îndeplinească una dintre îndatoririle sale primare care este sfinţirea sufletelor. Duhul Sfânt nu autorizează să se inventeze forme de liturgie noi şi arbitrare sau să se modifice din propria iniţiativă pe cele existente (această îndatorire revine ierarhiei). Însă El este unicul care reînnoieşte şi dă viaţă tuturor exprimărilor liturgiei. Cu alte cuvinte, Duhul Sfânt nu face lucruri noi, ci face noi lucrurile! Vorba lui Isus repetată de Paul: „Duhul e cel care dă viaţa” (In 6,63; 2Cor 3,6) se aplică în primul rând liturgiei.

Apostolul îi îndemna pe credincioşii săi să se roage „în Duh” (Ef 6,18; cf. şi Iuda 20). Ce înseamnă a ne ruga în Duh? Înseamnă a-i permite lui Isus să continue să exercite propria funcţie sacerdotală în trupul său care este Biserica. Rugăciunea creştină devine prelungirea în trup a rugăciunii capului. Este cunoscută afirmaţia sfântului Augustin: „Domnul nostru Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu este cel care se roagă pentru noi, care se roagă în noi şi care este rugat de noi. Se roagă pentru noi ca preotul nostru, se roagă în noi drept capul nostru, este rugat de noi ca Dumnezeul nostru. Aşadar recunoaştem în El glasul nostru şi în noi glasul său”⁹.

În această lumină, liturgia ne apare ca „opus Dei„, lucrarea lui Dumnezeu, nu numai pentru că îl are pe Dumnezeu ca obiect, ci şi pentru că îl are pe Dumnezeu ca subiect; Dumnezeu nu este numai rugat de noi, ci se roagă în noi. Strigătul însuşi Abba! pe care Duhul, venind în noi, îl adresează Tatălui (Gal 4,6; Rom 8,15) demonstrează că acela care se roagă în noi, prin Duhul, este Isus, Fiul unic al lui Dumnezeu. De fapt, în sine însuşi, Duhul Sfânt n-ar putea să se adreseze lui Dumnezeu, numindu-l Abba, Tată, pentru că el nu este „născut”, ci numai „purcede” din Tatăl. Dacă poate face asta, este pentru că este Duhul lui Cristos care continuă în noi rugăciunea sa filială.

Mai ales când rugăciunea devine trudă şi luptă se descoperă toată importanţa Duhului Sfânt pentru viaţa noastră de rugăciune. Duhul devine, aşadar, forţa rugăciunii noastre „slabe”, lumina rugăciunii noastre stinse; într-un cuvânt, sufletul rugăciunii noastre. Într-adevăr, el „udă ceea ce este uscat”, aşa cum spunem în secvenţa în cinstea sa.

Toate acestea se întâmplă prin credinţă. E suficient ca eu să spun sau să mă gândesc: „Tată, tu mi l-ai dăruit pe Duhul lui Isus; de aceea, formând «un singur Duh» cu Isus, eu recit acest psalm, celebrez această sfântă liturghie, sau pur şi simplu stau în tăcere, aici în prezenţa ta. Vreau să-ţi dau acea glorie şi acea bucurie pe care ţi-ar da-o Isus, dacă ar fi El care să te mai roage de pe pământ”.

Duhul Sfânt însufleţeşte în mod deosebit rugăciunea de adoraţie care este inima oricărei rugăciuni liturgice. Particularitatea sa derivă din faptul că este unicul sentiment pe care-l putem nutri numai şi exclusiv faţă de persoanele divine. Este ceea ce distinge cultul de latria de cel de dulia rezervat sfinţilor şi de hiperdulia rezervat Sfintei Fecioare. Noi o venerăm pe Sfânta Fecioară Maria, nu o adorăm, contrar cu ceea ce cred despre catolici.

Adoraţia creştină este şi ea trinitară. Este trinitară în desfăşurarea sa, pentru că este adoraţie adusă „Tatălui, prin intermediul Fiului, în Duhul Sfânt” şi este trinitară în scopul său, pentru că este adoraţie adusă, împreună, „Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh”.

În spiritualitatea occidentală, cel care a dezvoltat mai profund tema adoraţiei a fost cardinalul Pierre de Bérulle (1575-1629). Pentru el, Cristos este adoratorul perfect al Tatălui, cu care trebuie să ne unim pentru a-l adora pe Dumnezeu cu o adoraţie de valoare infinită¹⁰. Scrie el: „Din toată veşnicia exista şi un Dumnezeu infinit de vrednic de adoraţie, dar nu există încă un adorator infinit; […] Tu eşti acum, o, Isuse, acest adorator, acest om, acest servitor infinit prin putere, calitate şi demnitate, pentru a satisface pe deplin această obligaţie şi a aduce acest omagiu divin”¹¹.

Dacă există o lacună în această viziune care a dat Bisericii şi roade foarte frumoase şi a plăsmuit spiritualitatea franceză timp de multe secole, ea este aceeaşi pe care am scos-o în evidenţă în constituţia Conciliului al II-lea din Vatican: atenţia insuficientă acordată rolului Duhului Sfânt. De la Cuvântul întrupat, discursul lui Bérulle trece la „curtea regală” care îl urmează şi îl însoţeşte: Sfânta Fecioară, Ioan Botezătorul, apostolii, sfinţii; lipseşte recunoaşterea rolului esenţial al Duhului Sfânt.

În fiecare mişcare de întoarcere la Dumnezeu, ne-a amintit sfântul Vasile, totul porneşte de la Duhul Sfânt, trece prin Fiul şi se termină la Tatăl. De aceea nu este suficient a aminti din când în când că există şi Duhul Sfânt; trebuie să i se recunoască rolul de verigă esenţială, atât în drumul de ieşire a creaturilor de la Dumnezeu cât şi în cel de întoarcere a creaturilor la Dumnezeu. Fără el, totul în liturgie este numai comemorare; cu el, totul este şi prezenţă.

În cartea Exodului se citeşte că, pe Sinai, Dumnezeu i-a indicat lui Moise o cavitate în stâncă, în care el ascuns avea să poată contempla gloria sa fără a muri (cf. Ex 33,21). Comentând acest text, acelaşi sfânt Vasile scrie: „Care este astăzi pentru noi creştinii acea cavitate, acel loc, în care putem să ne refugiem pentru a-l contempla şi a-l adora pe Dumnezeu? Este Duhul Sfânt! De la cine ştim asta? Chiar de la Isus care a spus: adevăraţii adoratori îl vor adora pe Tatăl în Duh şi adevăr!”¹².

Ce perspective, ce frumuseţe, ce putere, ce atracţie conferă toate acestea idealului adoraţiei creştine! Cine nu simte nevoia să se ascundă din când în când, în vârtejul volburos al lumii, în acea cavitate spirituală pentru a-l contempla pe Dumnezeu şi a-l adora ca Moise?

4. Rugăciunea de mijlocire

Alături de adoraţie, o componentă esenţială a liturgiei liturgice este mijlocirea. În toată rugăciunea sa, Biserica nu face decât să mijlocească: pentru ea însăşi şi pentru lume, pentru cei drepţi şi pentru păcătoşi, pentru cei vii şi pentru cei morţi. Şi aceasta este o rugăciune pe care Duhul Sfânt vrea s-o însufleţească şi să-i dea valoare. Despre el sfântul Paul scrie: „De asemenea, şi Duhul vine în ajutorul slăbiciunii noastre pentru că nu ştim ce să cerem în rugăciune aşa cum se cuvine, dar Duhul însuşi intervine pentru noi cu suspine negrăite. Însă cel care cercetează inimile ştie care este dorinţa Duhului; adică intervine în favoarea sfinţilor după voinţa lui Dumnezeu” (Rom 8,26-27).

Duhul Sfânt mijloceşte pentru noi şi ne învaţă să mijlocim, la rândul nostru, pentru alţii. A face rugăciune de mijlocire înseamnă a ne uni, în credinţă, cu Cristos înviat care trăieşte în veşnică stare de mijlocire pentru lume (cf. Rom 8,34; Evr 7,25; 1In 2,1). În marea rugăciune cu care a încheiat viaţa sa pământească, Isus ne oferă cel mai sublim exemplu de mijlocire. „Eu mă rog pentru ei, pentru cei pe care mi i-ai dat. […] Păstrează-i în numele tău pe care mi i-ai dat. […] Nu te rog ca să-i iei din lume, ci ca să-i păzeşti de Cel Rău. […] Consacră-i în adevăr. […] Nu mă rog numai pentru ei, ci şi pentru cei care vor crede în mine, prin cuvântul lor…” (cf. In 17,9 şu).

Despre Slujitorul suferind se spune, în Isaia, că Dumnezeu nu-i dă ca răsplată mulţimile „pentru că el purta păcatul multora şi mijlocea pentru păcătoşi” (Is 53,12): această profeţie a avut împlinirea sa perfectă în Isus care, pe cruce, mijloceşte pentru cei care-l răstigneau (cf. Lc 23,34).

Eficacitatea rugăciunii de mijlocire nu depinde de „înmulţirea cuvintelor” (cf. Mt 6,7), ci de gradul de unire pe care reuşim să-l realizăm cu dispoziţiile filiale ale lui Cristos. Mai mult decât cuvintele de mijlocire foloseşte, eventual, înmulţirea mijlocitorilor, adică invocarea ajutorului Mariei şi al sfinţilor. În sărbătoarea Tuturor Sfinţilor, Biserica îi cere lui Dumnezeu să fie ascultată „prin marea mulţime de mijlocitori” („multiplicatis intercessoribus„).

Se înmulţesc mijlocitorii şi atunci când ne rugăm unii pentru alţii. Spune sfântul Ambroziu: „Dacă tu te rogi pentru tine, numai tu te vei ruga pentru tine şi dacă fiecare se roagă numai pentru sine, harul pe care-l obţine cel care se roagă va fi mai mic faţă de cel al căruia mijloceşte pentru alţii. Or, deoarece fiecare se roagă pentru toţi, se întâmplă că toţi se roagă pentru fiecare. Deci pentru a încheia, dacă tu te rogi numai pentru tine, eşti singurul care te rogi pentru tine. Dacă în schimb tu te rogi pentru toţi, toţi se vor ruga pentru tine, fiind şi tu inclus printre acei toţi”¹³.

Rugăciunea de mijlocire este astfel plăcută lui Dumnezeu, pentru că este cea mai liberă de egoism, reflectă mai îndeaproape gratuitatea divină şi se acordează cu voinţa lui Dumnezeu, care vrea „ca toţi oamenii să se mântuiască” (cf. 1Tim 2,4). Dumnezeu este ca un tată milostiv care are datoria de a pedepsi, dar care caută toate atenuantele posibile pentru a nu trebui să facă asta şi este fericit, în inima sa, când fraţii celui vinovat îl reţin să facă asta.

Dacă lipsesc aceste braţe fraterne ridicate spre el, El se plânge de aceasta în Scriptură: „A văzut că nu există niciun om şi s-a înfiorat că nu este niciun mijlocitor” (Is 59,16). Ezechiel ne transmite această plângere a lui Dumnezeu: „Am căutat printre ei un om care să ridice un zid şi să stea în spărtură înaintea mea pentru ţară, ca să nu o distrug, dar nu am găsit niciunul” (Ez 22,30).

Cuvântul lui Dumnezeu scoate în evidenţă puterea extraordinară pe care o are la Dumnezeu, prin însăşi dispoziţia sa, rugăciunea celor pe care i-a pus în fruntea poporului său. Se spune într-un psalm că Dumnezeu hotărâse să extermine poporul său din cauza viţelului de aur, „dacă n-ar fi fost Moise, alesul său, să iasă la trecătoare înaintea lui pentru a abate mânia lui, ca să nu-i distrugă” (Ps 106,23).

Păstorilor şi călăuzelor spirituale eu îndrăznesc să le spun: când, în rugăciune, simţiţi că Dumnezeu este supărat pe poporul pe care vi l-a încredinţat, nu fiţi imediat de partea lui Dumnezeu, ci de partea poporului! Aşa a făcut Moise, ajungând să protesteze că vrea să fie şters el însuşi, împreună cu ei, din cartea vieţii (cf. Ex 32,32) şi Biblia ne face să înţelegem că asta era tocmai ceea ce dorea Dumnezeu, pentru că el „a renunţat la propunerea de a distruge poporul său”. Când suntem în faţa poporului, atunci trebuie să dăm dreptate, cu toată forţa, lui Dumnezeu. Atunci când Moise, puţin după aceea, s-a aflat în faţa poporului, atunci s-a aprins de mânie: a fărâmiţat viţelul de aur, a aruncat pulberea în apă şi a dat apa oamenilor ca s-o înghită (cf. Ex32,19 şu). Numai cel care a apărat poporul în faţa lui Dumnezeu şi a purtat povara păcatului său, are dreptul – şi va avea curajul -, după aceea, să strige împotriva lui, în apărarea lui Dumnezeu, aşa cum a făcut Moise.

Scriptura nu recomandă numai păstorilor să mijlocească pentru popor, ci şi poporului să mijlocească pentru păstori. Faptele Apostolilor conţin, în această privinţă, un exemplu luminos. Petru a fost închis de Irod, însă „o rugăciune neîncetată se ridica” spre Dumnezeu pentru el din partea Bisericii; noaptea, lanţurile au căzut de la picioarele sale şi el a fost redat comunităţii (cf. Fap 12,1 şu). Eu sunt martor al rugăciunii arzătoare care se înalţă astăzi din partea Bisericii pentru succesorul lui Petru. Am avut un mic exemplu personal. Am o soră; dar ne-am auzit în zilele acestea, în timpul călătoriei Sfântului Părinte în Mexic. Mi-a spus: „Nu te supăra, dar în aceste zile ai trecut pe locul doi în rugăciunile mele; pe primul loc este Papa”. Mi-a făcut o plăcere enormă.

Să terminăm proclamând împreună textul care reflectă cel mai bine locul Duhului Sfânt şi orientarea trinitară a liturgiei, adică doxologia finală din Canonul Roman: „Prin Cristos, cu Cristos şi în Cristos, ţie, Dumnezeule Tată atotputernic, în unire cu Duhul Sfânt, toată cinstea şi mărirea în toţi vecii vecilor. Amin”.

Prima predică de Postul Mare 2016 a părintelui Raniero Cantalamessa

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note
¹ Cf. I. Ker, Newman, the Councils, and Vatican II, în: „Communio”. International Catholic Review, 2001, pag. 708-728.
² Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea apostolică A Concilio Constantinopolitano I, 25 martie 1981, în: AAS 73 (1981) 515-527.
³ R. Guardini, Vom Geist der Liturgie, 23 ed., Grünewald 2013; J. Ratzinger, Der Geist der Liturgie, Herder, Freiburg i.b., 2000.
⁴ Storia del Concilio Vaticano II, a cura di G. Alberigo, Bologna, 1999, III, pag. 245 şu.
⁵ SC, 7.
⁶ Sf. Vasile din Cezareea, De Spiritu Sancto XVIII, 47 (PG 32, 153).
⁷ Fericitul Isac de Stella, De anima (PL 194, 1888).
⁸ NMI, 32.
⁹ Augustin, Ennarationes in Psalmos 85, 1: CCL 39, pag. 1176.
¹⁰ M. Dupuy, Bérulle, une spiritualit? de l’adoration, Paris 1964.
¹¹ P. de Bérulle, Discours de l’Etat et des grandeurs de Jésus (1623), ed. Paris 1986, Discours II, 12.
¹² Sf. Vasile, De Spiritu Sancto, XXVI, 62 (PG 32, 181 şu).
¹³ Sf. Ambroziu, De Cain et Abel, I, 39 (CSEL 32, pag. 372).