Este atât de multă frumusețe și bogăție în oamenii luminoși strecurați prin(tre) litere în viața noastră. Aceasta chiar și atunci când ne amintesc adevăruri dureroase despre măștile pe care le purtăm sau le întâlnim:

„Nimic din ceea ce am văzut mai târziu în viața mea nu m-a umplut de același farmec, nici n-a avut pentru mine aceeași însemnătate; găsesc o fericire fără seamăn, numai retrăindu-le în amintirea mea. Știu bine că o parte din strălucirea vieții de la Malta e datorată întru câtva vârstei noastre; ne aflam acolo tocmai la punctul de trecere de la copilărie la adolescență, când toate par o revelație și toate visurile, un adevăr. O perdea deasă ne ascundea binele și răul; pacea minții noastre nu era tulburată de nici o nesănătoasă năzuință de a ști; totul era încântare, nici o mâhnire nu pătrunsese încă în grădina raiului nostru. Oamenii își arătau fața, nu masca, iar când zâmbeau, o făceau pentru că se simțeau fericiți; niciodată nu ne-am fi închipuit că un zâmbet poate avea alt înțeles. Noi nu cercetam adâncimile și nu ne băteam capul cu întrebări, lumea se întindea largă în fața noastră, iar viitorul era departe… Într-un cuvânt, era vârsta nevinovăției, raiul în care nu te mai poți înapoia după ce i-ai trecut pragul intrând în lumea realităților…”.

(Fragment din Maria, Regina României, Povestea vieții mele, volumul I, editura Rao, București 2013, pagina 165)