În cadrul comuniunii-comunităţii conjugale şi familiale, bărbatul este chemat să trăiască darul şi îndatorirea de soţ şi tată.

El vede în soţia sa împlinirea planului lui Dumnezeu: „Nu e bine ca omul să fie singur: am să-i fac un ajutor care să semene cu el”⁶⁷, însuşindu-şi exclamaţia lui Adam când a văzut-o pe Eva: „Iată în sfârşit aceea care este os din oasele mele şi trup din trupul meu”⁶⁸.

Iubirea conjugală autentică presupune şi cere ca bărbatul să aibă un profund respect pentru demnitatea egală a soţiei sale. Sfântul Ambrozie zice bărbatului: „Nu eşti stăpânul, ci soţul ei. Nu ţi-a fost dată ca sclavă, ci ca soţie… Redă-i atenţiile pe care ea le are faţă de tine şi fii recunoscător pentru iubirea ei”⁶⁹. Bărbatul trebuie să trăiască cu soţia sa într-o „formă cu totul specială de prietenie personală”⁷⁰. Bărbatul creştin este chemat să dezvolte o iubire nouă, arătând soţiei sale caritatea delicată şi puternică pe care Isus Cristos o are pentru Biserica sa⁷¹.

Iubirea faţă de soţia devenită mamă şi iubirea faţă de copiii săi sunt pentru bărbat calea naturală pentru înţelegerea şi realizarea paternităţii sale. Mai ales acolo unde condiţiile sociale şi culturale îl determină uşor pe soţ la o anumită nepăsare faţă de familie sau la o prezenţă mai redusă în opera educativă a familiei, este necesară o angajare pentru recuperarea socială a convingerii că locul şi îndatorirea lui de tată în familie şi pentru familie sunt de o importanţă unică şi de neînlocuit⁷². Aşa cum ne învaţă experienţa, absenţa tatălui în familie provoacă dezechilibre psihologice şi morale şi greutăţi însemnate în relaţiile familiale, aşa cum, în circumstanţe opuse, prezenţa opresivă a tatălui, mai ales acolo unde este încă în act fenomenul „machismului”, adică al superiorităţii abuzive a prerogativelor masculine care umilesc femeia şi inhibă dezvoltarea raporturile sănătoase din familie.

Însă redescoperind şi trăind pe pământ paternitatea lui Dumnezeu⁷³, bărbatul este chemat să garanteze dezvoltarea unitară a tuturor membrilor familiei şi-şi împlineşte această obligaţie în responsabilitatea generoasă faţă de viaţa concepută în sânul femeii, precum şi printr-o operă educativă atentă, împreună cu soţia sa⁷⁴, efort care să nu slăbească niciodată unitatea familiei, ci s-o promoveze cu competenţă şi stabilitate: o mărturie vie a unei vieţi creştine mature, care trebuie să introducă pe copii, cu cea mai mare eficacitate, în experienţa vie a lui Cristos şi a Bisericii.

(din Familiaris consortio, nr. 25)