Sunt culturi care manifestă un respect deosebit şi o mare iubire pentru bătrâni: departe de a fi scoşi din familie sau suportaţi ca pe o greutate inutilă în familie, bătrânii rămân înglobaţi în viaţa familială, continuând să aibă parte activă şi responsabilă şi respectând autonomia tinerei familii; mai presus de toate, ei îndeplinesc importanta misiune de a fi un martor al trecutului şi o sursă de înţelepciune pentru cei tineri şi pentru viitor.

Alte culturi, dimpotrivă, mai ales în urma dezordinilor provocate de dezvoltarea industrială şi urbanistică, i-au condus şi continuă să-i conducă pe bătrâni la forme inacceptabile de marginalizare, care sunt în acelaşi timp izvor de mari suferinţe pentru bătrâni şi sărăcire spirituală pentru atâtea familii.

Este necesar ca acţiunea pastorală a Bisericii să stimuleze pe toţi pentru a descoperi şi valorifica rolul bătrânilor în comunitatea civilă şi eclezială şi în special în familie. În realitate, „viaţa bătrânilor ne ajută să facem lumină pe scara valorilor umane, să vedem continuitatea generaţiilor şi demonstrează interdependenţa poporului lui Dumnezeu. Pe lângă acestea, bătrânii au carisma de a depăşi barierele dintre generaţii, înainte ca acestea să se facă simţite. Câţi copii au găsit înţelegere şi iubire în ochii, în vorbele şi în dezmierdările bătrânilor!… Şi câţi bătrâni subscriu cu plăcere la cuvintele inspirate ale Bibliei: „Cununa bătrânilor sunt nepoţii lor!” (Prov 17,6)”⁷⁹.

(din Familiaris consortio, nr. 27)