Arhiva pentru februarie 2016

Femeia şi societatea

Fără a intra acum în a trata în diferitele sale aspecte ampla şi complexa temă a raporturilor femeie-societate, ci, limitând discursul numai la unele aspecte esenţiale, nu se poate să nu se observe cum în câmpul cel mai specific familiei, o amplă şi răspândită tradiţie socială şi culturală a voit să rezerve femeii numai datoria de soţie şi mamă, fără a o deschide în mod adecvat către îndatoriri politice, în general rezervate bărbatului.

Donna-adultera Fără îndoială că egala demnitate şi responsabilitate a bărbatului şi a femeii justifică pe deplin accesul femeii la îndatoririle publice. Pe de altă parte, adevărata promovare a femeii cere să fie recunoscută în mod clar valoarea îndatoririi sale maternă şi familială, în comparaţie cu restul îndatoririlor politice sau celelalte profesiuni. În rest, aceste îndatoriri şi profesiuni trebuie să se integreze între ele, dacă se vrea ca evoluţia socială şi culturală să fie cu adevărat şi pe deplin umană.

Lucrul acesta va fi cu atât mai uşor dacă, aşa cum a asigurat Sinodul episcopilor, noua „teologie a muncii” va scoate în lumină şi va aprofunda semnificaţia muncii în viaţa creştină şi va determina legătura fundamentală care există între muncă şi familie şi, prin urmare, semnificaţia originală şi de neînlocuit a muncii în casă şi a educaţiei copiilor⁶⁶. De aceea, Biserica poate şi trebuie să ajute societatea actuală, cerând fără încetare ca toţi să recunoască şi să cinstească valoarea de neînlocuit a muncii femeii în casă. Lucrul acesta are o deosebită importanţă în opera educativă, pentru că se elimină însăşi rădăcina discriminării posibile dintre diferitele munci şi profesiuni, fiind clar că toţi, în orice sector s-ar angaja, se implică cu drepturi şi responsabilităţi egale. În felul acesta, va apărea cea mai splendidă icoană a lui Dumnezeu în bărbat şi femeie.

Dacă trebuie să se recunoască şi femeilor dreptul de acces la funcţii publice aşa cum au bărbaţii, societatea trebuie să se restructureze în aşa fel încât soţiile şi mamele să nu fie constrânse a lucra în afara căsniciei şi ca familiile lor să poată trăi şi să se poată dezvolta cu demnitate, chiar dacă ele se dedică în totalitate propriei familii.

Mai mult încă, trebuie depăşită mentalitatea că onoarea femeii derivă mai mult din munca externă, decât din activitatea familială. Acest lucru cere ca oamenii să stimeze şi să iubească cu adevărat femeia, cu respectarea demnităţii sale personale şi ca societatea să creeze şi să dezvolte condiţii apte pentru munca la domiciliu.

Biserica, respectând diferita vocaţie a bărbatului şi a femeii, trebuie să promoveze în măsura posibilităţilor în viaţa sa egalitatea lor în drepturi şi demnitate, şi aceasta pentru binele tuturor: al familiei, al societăţii şi al Bisericii.

Este evident deci că toate acestea înseamnă pentru femeie nu renunţarea la feminitatea ei, nici imitarea caracteristicilor masculine, ci deplinătatea adevăratei sale umanităţi feminine care trebuie să se exprime în felul ei de a lucra, atât în familie cât şi în afara acesteia, fără a uita în acest domeniu varietatea obiceiurilor şi a culturilor.

(din Familiaris consortio, nr. 23)

Documentul poate fi citit în întregime pe: http://www.ercis.ro/magisteriu/ioanpaul2exo.asp?doc=fc

21/02/2016 1 2

Problemele cele mai profunde ale omului

Lumea de azi apare, în același timp, puternică și slabă, în stare să înfăptuiască cele mai bune sau cele mai rele lucruri, iar în față i se deschide calea libertății sau a servituții, calea progresului sau a regresului, calea fraternității sau a urii. Pe de altă parte, omul devine conștient că de el depinde buna orientare a forțelor pe care le-a pus în mișcare el însuși, și care pot să-l strivească sau să-l slujească. De aceea, își pune întrebări.
Dezechilibrele de care suferă lumea de astăzi sunt, de fapt, legate de un dezechilibru fundamental, înrădăcinat în inima omului.
Într-adevăr, în însuși interiorul ființei omului, mai multe elemente se luptă între ele. Pe de o parte, în calitate de creatură, își experimentează în nenumărate feluri limitele, iar pe de altă parte, se simte nelimitat în dorințele sale și chemat la o viață superioară.
Solicitat de multe atracții, el este necontenit constrâns să aleagă și să renunțe la unele dintre ele. Mai mult, slab și păcătos, adesea face ceea ce nu vrea și ceea ce ar vrea să facă nu face (cf. Rom 7,14 ș.u.). De aceea, este divizat înlăuntrul său și, de aici, se nasc atât de multe și de mari dezbinări în societate.
Desigur, foarte mulți dintre aceia a căror viață este impregnată de un materialism practic sunt prin aceasta împiedicați să perceapă clar această stare dramatică sau, copleșiți de mizerie, nu reușesc să reflecteze asupra ei.
Mulți socotesc că își pot găsi liniștea în diferitele încercări de a interpreta lumea.
Unii așteaptă numai de la efortul omului adevărata și deplina eliberare a neamului omenesc și sunt convinși că viitoarea dominație a omului asupra pământului le va împlini toate dorințele inimii.
Sunt unii care, socotind că existența umană este în sine lipsită de orice semnificație, se străduiesc să-i dea o semnificație completă, în mod subiectiv.
Totuși, în fața evoluției actuale a lumii, crește din zi în zi numărul acelora care își pun întrebările cele mai fundamentale sau le resimt cu o nouă acuitate. Ce este omul? Care este sensul durerii, al răului, al morții, care, în ciuda oricărui progres, nu încetează să existe? La ce bun aceste victorii plătite atât de scump? Ce poate aduce omul societății? Ce poate aștepta de la ea? Ce va urma după această viață pământească?
Biserica, însă, crede că Isus Cristos, mort și înviat pentru toți, oferă omului lumină și puteri prin Duhul său, ca omul să poată răspunde vocației sale supreme; și că nu a fost dat alt nume sub cer oamenilor, în care ei să se poată mântui (cf. Fap 4,12).
De asemenea, ea crede că în Domnul și Învățătorul ei se află cheia, centrul și scopul întregii istorii umane.
Pe lângă aceasta, Biserica afirmă că mai adânc decât toate schimbările există multe lucruri care nu se schimbă și care își au temeiul ultim în Cristos, care este același, ieri, astăzi și în veac (cf. Evr 13,8).

(Din constituția pastorală despre Biserica în lumea contemporană Gaudium et spes a Conciliului al II-lea din Vatican, nr. 9-10)

20/02/2016 0 6

Drepturile şi datoriile femeii

00-devid1 Fiind şi trebuind mereu să devină o comuniune şi comunitate a persoanelor, familia găseşte în iubire izvorul şi imboldul continuu pentru a primi, respecta şi promova pe fiecare dintre membrii ei în cea mai înaltă demnitate a persoanei, aceea de icoane vii ale lui Dumnezeu. Aşa cum pe drept au afirmat părinţii sinodali, criteriul moral al autenticităţii relaţiilor conjugale şi familiale constă în promovarea demnităţii şi chemării fiecărei persoane care se găsesc în plinătatea drepturilor lor prin dăruirea sinceră de sine⁶³.

În această perspectivă, sinodul a voit să rezerve o atenţie specială femeii, drepturilor şi îndatoririlor ei în familie şi societate. În aceeaşi perspectivă sunt consideraţi bărbatul ca soţ şi tată, copilul şi bătrânii.

Despre femeie trebuie scoase în relief, mai ales, demnitatea şi responsabilitatea egală cu bărbatul: această egalitate are o formă singulară de realizare în dăruirea reciprocă a ambilor soţi între ei şi copiilor, dăruire proprie Căsătoriei şi familiei. Aşa cum vede şi recunoaşte, însăşi raţiunea umană, tot aşa şi revelaţia divină ne descoperă acelaşi lucru: toată istoria mântuirii este o luminoasă mărturie despre demnitatea femeii.

Creând pe om „bărbat şi femeie”⁶⁴, Dumnezeu dă demnitate personală, în mod egal, bărbatului şi femeii, înzestrându-i cu drepturi inalienabile şi responsabilităţi care sunt proprii persoanei umane. Dumnezeu a prezentat apoi în cel mai înalt grad posibil demnitatea femeii, luând el însuşi trup omenesc din Fecioara Maria, pe care Biserica o cinsteşte ca pe mama lui Dumnezeu, numind-o noua Evă şi propunând-o ca model al femeii răscumpărate. Respectul delicat pe care Isus Cristos l-a avut faţă de femeile pe care le-a chemat la urmarea şi prietenia sa, apariţia lui în dimineaţa Paştelui unei femei, înainte de a se arăta apostolilor, şi misiunea dată femeilor de a duce această veste bună a învierii, sunt toate semne care confirmă stima specială a lui Isus Cristos faţă de femeie. Sfântul apostol Paul va zice mai târziu: „Voi toţi sunteţi fiii lui Dumnezeu prin credinţa în Isus Cristos… Nu mai există nici evreu, nici grec… nu mai există nici sclavi, nici om liber… nu mai există nici bărbat, nici femeie… pentru că voi toţi sunteţi unul în Isus Cristos”⁶⁵.