Fără a intra acum în a trata în diferitele sale aspecte ampla şi complexa temă a raporturilor femeie-societate, ci, limitând discursul numai la unele aspecte esenţiale, nu se poate să nu se observe cum în câmpul cel mai specific familiei, o amplă şi răspândită tradiţie socială şi culturală a voit să rezerve femeii numai datoria de soţie şi mamă, fără a o deschide în mod adecvat către îndatoriri politice, în general rezervate bărbatului.
Fără îndoială că egala demnitate şi responsabilitate a bărbatului şi a femeii justifică pe deplin accesul femeii la îndatoririle publice. Pe de altă parte, adevărata promovare a femeii cere să fie recunoscută în mod clar valoarea îndatoririi sale maternă şi familială, în comparaţie cu restul îndatoririlor politice sau celelalte profesiuni. În rest, aceste îndatoriri şi profesiuni trebuie să se integreze între ele, dacă se vrea ca evoluţia socială şi culturală să fie cu adevărat şi pe deplin umană.
Lucrul acesta va fi cu atât mai uşor dacă, aşa cum a asigurat Sinodul episcopilor, noua „teologie a muncii” va scoate în lumină şi va aprofunda semnificaţia muncii în viaţa creştină şi va determina legătura fundamentală care există între muncă şi familie şi, prin urmare, semnificaţia originală şi de neînlocuit a muncii în casă şi a educaţiei copiilor66. De aceea, Biserica poate şi trebuie să ajute societatea actuală, cerând fără încetare ca toţi să recunoască şi să cinstească valoarea de neînlocuit a muncii femeii în casă. Lucrul acesta are o deosebită importanţă în opera educativă, pentru că se elimină însăşi rădăcina discriminării posibile dintre diferitele munci şi profesiuni, fiind clar că toţi, în orice sector s-ar angaja, se implică cu drepturi şi responsabilităţi egale. În felul acesta, va apărea cea mai splendidă icoană a lui Dumnezeu în bărbat şi femeie.
Dacă trebuie să se recunoască şi femeilor dreptul de acces la funcţii publice aşa cum au bărbaţii, societatea trebuie să se restructureze în aşa fel încât soţiile şi mamele să nu fie constrânse a lucra în afara căsniciei şi ca familiile lor să poată trăi şi să se poată dezvolta cu demnitate, chiar dacă ele se dedică în totalitate propriei familii.
Mai mult încă, trebuie depăşită mentalitatea că onoarea femeii derivă mai mult din munca externă, decât din activitatea familială. Acest lucru cere ca oamenii să stimeze şi să iubească cu adevărat femeia, cu respectarea demnităţii sale personale şi ca societatea să creeze şi să dezvolte condiţii apte pentru munca la domiciliu.
Biserica, respectând diferita vocaţie a bărbatului şi a femeii, trebuie să promoveze în măsura posibilităţilor în viaţa sa egalitatea lor în drepturi şi demnitate, şi aceasta pentru binele tuturor: al familiei, al societăţii şi al Bisericii.
Este evident deci că toate acestea înseamnă pentru femeie nu renunţarea la feminitatea ei, nici imitarea caracteristicilor masculine, ci deplinătatea adevăratei sale umanităţi feminine care trebuie să se exprime în felul ei de a lucra, atât în familie cât şi în afara acesteia, fără a uita în acest domeniu varietatea obiceiurilor şi a culturilor.
(din Familiaris consortio, nr. 23)
Documentul poate fi citit în întregime pe: http://www.ercis.ro/magisteriu/ioanpaul2exo.asp?doc=fc