aprilie 2016 – Prea târziu te-am iubit…

Către persoanele fără familie…

saracie si generozitate Doresc să mai adaug un cuvânt pentru o categorie de persoane care, din cauza condiţiilor în care trăiesc, adesea nu din voinţa lor proprie, le consider alături de inima lui Isus şi vrednice de iubirea şi grija afectivă a Bisericii şi a păstorilor sufleteşti.

Sunt în lume multe persoane care, din nefericire, nu pot fi circumscrise în nici un fel cu ceea ce noi numim familie în sens propriu. Mare număr din omenire trăieşte în condiţiile de enormă sărăcie, unde promiscuitatea, lipsa locuinţelor, iregularitatea şi instabilitatea raporturilor, lipsa extremă de cultură nu pot îngădui practic să se poată vorbi de o adevărată familie. Sunt apoi alte persoane care, din diferite motive, au rămas singure pe lume. Pentru toate aceste persoane există o „veste bună a familiei”.

În favoarea celor care trăiesc în extremă sărăcie, deja am vorbit despre urgenta necesitate de a se lucra cu mult curaj pentru a găsi soluţii, chiar şi la nivel politic, care să le permită să-i ajute să treacă peste aceste condiţii inumane de degradare. Este o datorie care priveşte solidar întreaga societate, dar în chip special autorităţile în puterea funcţiei şi responsabilităţii care derivă din aceasta, datorie care priveşte şi familiile care trebuie să arate multă bunăvoinţă şi voinţă de a le ajuta.

Acelora care nu au o familie naturală este nevoie să li se deschidă şi mai mult porţile marii familii care este Biserica, aceea care se concretizează la rândul său în familia diecezană şi parohială, în comunităţile ecleziale de bază sau în mişcările apostolice. În lumea aceasta nimeni nu este lipsit de familie: Biserica este casa şi familia tuturor, mai ales pentru cei care sunt „osteniţi şi împovăraţi”¹⁸¹.

(din Familiaris consortio, nr. 85)

Vezi si https://paxlaur.com/2016/04/29/divortatii-recasatoriti/

Documentul poate fi citit în întregime pe: http://www.ercis.ro/magisteriu/ioanpaul2exo.asp?doc=fc

30/04/2016 0 6

Divorţaţii recăsătoriţi

father-protects-family-hot-sun-umbrella-27425406 Experienţa zilnică arată, cu toate acestea, că cine a recurs la divorţ, de cele mai multe ori are în vedere trecerea la o nouă uniune, desigur nu cu ceremonie religioasă catolică. Fiind vorba de un rău, o plagă care întocmai cu altele atacă din ce în ce mai mult şi ambientele catolice, problema trebuie să fie urmărită cu grijă, fără întârziere. Părinţii sinodali au studiat special această problemă. Biserica, întemeiată pentru a duce la mântuire pe toţi oamenii şi mai ales pe cei botezaţi, nu poate să-i părăsească pe aceştia care, deşi legaţi în Căsătorie sacramentală, au încercat să treacă la altă căsătorie. Pentru aceasta va încerca, neobosit, de a le pune la dispoziţie mijloacele de mântuire pe care le are.

Păstorii sufleteşti trebuie să ştie că, din dragoste pentru adevăr, sunt obligaţi să studieze bine situaţiile. E diferenţă între cei care s-au străduit sincer să salveze prima căsătorie şi au fost părăsiţi cu totul pe nedrept, şi cei care din vina lor au distrus o Căsătorie canonic validă. Sunt apoi cei care au contractat a doua căsătorie în vederea educării copiilor şi uneori subiectiv sunt convinşi în conştiinţă că prima căsătorie, care acum este distrusă în mod ireparabil, n-ar fi fost niciodată validă.

Împreună cu Sinodul episcopilor, îndemn călduros pe păstorii sufleteşti şi întreaga comunitate a credincioşilor să-i sprijine pe cei divorţaţi, ajutându-i cu dragoste îngrijită să nu se considere separaţi de Biserică, putând şi trebuind, în calitate de botezaţi, să ia parte la viaţa Bisericii. Să fie îndemnaţi să asculte cuvântul lui Dumnezeu, să ia parte la jertfa Liturghiei, să persevereze în rugăciune, să ia parte la operele de caritate şi iniţiativele comunităţii în favoarea dreptăţii şi să-şi crească pruncii în credinţa creştină, să cultive spiritul şi operele de penitenţă, pentru ca în felul acesta să ceară zilnic harul lui Dumnezeu. Biserica să se roage pentru ei, să-i încurajeze, să se arate mamă plină de milă şi aşa să-i susţină în credinţă şi speranţă.

Cu toate acestea, Biserica reaminteşte practica sa – bazată pe Sfânta Scriptură – de a nu-i admite la comuniunea euharistică pe cei divorţaţi şi recăsătoriţi. Ei sunt aceia care s-au făcut nevrednici de a fi admişi din moment ce starea şi condiţia lor de viaţă contrazic obiectiv acea unire de iubire dintre Cristos şi Biserică, semnificată şi realizată de sfânta Euharistie. Şi mai este încă un motiv pastoral special: dacă aceste persoane ar fi admise la sfânta Euharistie, credincioşii ar fi induşi în eroare şi confuzie cu privire la doctrina Bisericii referitoare la indisolubilitatea Căsătoriei.

Reconcilierea spirituală în sacramentul Pocăinţei, care ar deschide calea către sacramentul euharistic, poate fi dată numai acelora care, căindu-se pentru că au rupt semnul legământului şi al fidelităţii faţă de Cristos, sunt sincer dispuşi la o formă de viaţă care să nu fie în contradicţie cu indisolubilitatea Căsătoriei. Aceasta înseamnă, în concret, faptul că atunci când bărbatul şi femeia, pentru motive serioase, cum ar fi, de pildă, educarea copiilor, nu pot satisface obligaţia de separare, „îşi iau angajamentul de a trăi în deplină abstinenţă, adică de a se abţine de la actele specifice vieţii conjugale”¹⁸⁰.

La fel, respectul datorat atât sacramentului Căsătoriei, cât şi soţilor şi rudelor acestora, şi chiar respectul datorat comunităţii credincioşilor interzice oricărui păstor sufletesc, pentru orice motiv sau pretext chiar şi de ordin pastoral, să pună în act, în favoarea celor divorţaţi care se recăsătoresc, ceremonii religioase de orice fel. Acestea, de fapt, ar da impresia celebrării unei noi Căsătorii sacramentale şi prin urmare ar induce în eroare cu privire la indisolubilitatea Căsătoriei valid contractate.

Acţionând în felul acesta, Biserica profesează propria fidelitate faţă de Cristos şi adevărul său. În acelaşi timp se comportă ca o mamă faţă de aceşti fii, mai ales faţă de aceia care, fără vina lor, au fost părăsiţi de soţul legitim.

Cu fermă încredere, Biserica crede că cei care s-au îndepărtat de porunca lui Dumnezeu şi mai trăiesc încă în această stare vor putea obţine de la Dumnezeu harul întoarcerii şi al mântuirii, dacă vor fi perseverat în rugăciune, în pocăinţă şi caritate.

(din Familiaris consortio, nr. 84)

Vezi si https://paxlaur.com/2016/04/28/separati-prin-divort-si-necasatoriti/

Documentul poate fi citit în întregime pe: http://www.ercis.ro/magisteriu/ioanpaul2exo.asp?doc=fc

29/04/2016 1 4

Separaţi prin divorţ şi necăsătoriţi

couple-200 Motive diferite, cum ar fi lipsa de înţelegere reciprocă, incapacitatea de a se deschide reciproc pentru raporturi interpersonale şi altele conduc cu durere la o ruptură adesea ireparabilă a Căsătoriei valid contractate. În mod evident, această situaţie trebuie considerată ca un remediu extrem, după ce orice altă tentativă raţională s-a arătat a fi în zadar.

Singurătatea şi alte greutăţi sunt adesea partea soţului părăsit, mai ales dacă este nevinovat. În acest caz, comunitatea eclezială trebuie mai mult ca niciodată să-l susţină pe cel părăsit în acest fel, să-i dovedească stimă, solidaritate, înţelegerea situaţiei şi ajutor concret, în aşa fel, încât să-şi poată păstra fidelitatea chiar şi în situaţia dificilă în care se află. Trebuie ajutat soţul părăsit să cultive exigenţa iertării specifice dragostei creştine şi disponibilitatea unei eventuale reluări a vieţii conjugale anterioare.

Analog este cazul soţului care a trecut prin divorţ, dar care – ştiind că legătura Căsătoriei valide este indisolubilă – nu se lasă implicat într-o nouă uniune, implicându-se în schimb în mod unic în îndeplinirea îndatoririlor de familie şi a responsabilităţilor vieţii creştine. În acest caz, exemplul său de fidelitate şi de coerenţă creştină are valoare deosebită de mărturie în faţa lumii şi a Bisericii, făcând şi mai necesară, din partea Bisericii, o acţiune continuă de dragoste şi de ajutor, fără a constitui vreun obstacol la primirea sacramentelor.