Prea târziu te-am iubit…

(Unul singur este învăţătorul nostru, Cristos, iar noi toţi suntem fraţi!)

Archive for Mai 2016

Vino în ajutorul poporului ce cade și vrea să se ridice

Posted by Paxlaur pe 31/05/2016

Sfanta Fecioara Maria si Sfantul PetruLa sfârșitul Liturgiei orelor se înalță zilnic, printre alte antifone, această invocare a Bisericii către Maria:

«Maică binecuvântată a Răscumpărătorului,

Poarta cerului pururi deschisă, Steaua mării,

vino în ajutorul poporului ce cade și vrea să se ridice;

Tu care ai născut, spre uimirea făpturii, pe Cel Preasfânt ce ți-e Părinte.»

«Spre uimirea făpturii!» Cuvintele exprimă acea uluire a credinței care însoțește misterul maternității divine a Mariei. Îl însoțește, într-un anume sens, în inima întregii făpturi și, în mod direct, în inima întregului popor al lui Dumnezeu, în inima Bisericii. Cât de minunat de departe a mers Dumnezeu, Creatorul și Stăpânul a toate, în «dezvăluirea de sine» făcută omului!  (147) Cât de limpede a depășit toate spațiile de infinită «distanță» care o despart pe creatură de Creator! Dacă în sine El rămâne inefabil și nepătruns, este și mai inefabil și nepătruns în realitatea ÎntrupăriiCuvântului făcut Om din Fecioara din Nazaret.

Dacă Dumnezeu din veșnicie a hotărât să îl cheme pe om ca să fie părtaș la firea dumnezeiască (cf. 2 Pt 1, 4), se poate spune că a prestabilit «îndumnezeirea» (deificatio) omului în contextul istoric al acestuia, așa încât, și după căderea în păcat, El este gata să reînnoiască, dând un preț mare, planul etern al iubirii sale, prin «într-omenirea» (humanatio) Fiului celui de o ființă cu El. Întreaga făptură, și mai ales omul, nu poate să nu rămână uluit de acest dar de care s-a făcut părtaș în Duhul Sfânt: «Căci așa a iubit Dumnezeu lumea încât l-a dat pe Fiul său unul născut» (In 3, 16).

În centrul acestui mister, în adâncul acestei uluiri a credinței, se află Maria. Maica binecuvântată a Răscumpărătorului a trăit-o cea dintâi: «Tu care ai născut, spre uimirea făpturii, pe cel Preasfânt ce ți-e Părinte!»

Prin cuvintele acestei antifone liturgice este exprimat și adevărul despre «marea transformare» pe care Misterul Întrupării o determină în condiția omului. Este o transformare ce aparține întregii lui istorii, de la începutul acesteia, dezvăluit în primele capitole din Geneză și până la capătul ei, în perspectiva sfârșitului lumii, în privința căruia Cristos nu ne-a dezvăluit «nici ziua nici ceasul» (Mt 25, 13). Este o trecere neîncetată și continuă de la cădere la ridicare, de la omul păcatului la omul harului și al dreptății. Liturgia, mai ales în timpul Adventului, se referă la punctul decisiv al acestei transformări și subliniază acel necontenit «astăzi și acum», exclamând: «Vino în ajutorul poporului ce cade și vrea să se ridice!»

Aceste cuvinte se referă la fiecare om, la comunități, națiuni și popoare, la generațiile și epocile istoriei umane, la timpurile noastre, la acești ani ai Mileniului ce se îndreaptă spre sfârșit: «Vino, vino în ajutorul poporului ce cade!»

Aceasta este invocația adresată Mariei, «Maica binecuvântată a Răscumpărătorului», este invocația adresată lui Cristos, care prin Maria a intrat în istoria neamului omenesc. An de an această antifonă se înalță către Maria, evocând mereu clipa în care s-a petrecut acea esențială transformare istorică, transformare care, într-un anume sens, dăinuie ireversibilă: trecerea de la «cădere» la «ridicare».

Omenirea a făcut descoperiri minunate și a obținut rezultate incredibile în domeniul științei și tehnicii, a realizat lucruri mărețe pe calea progresului și civilizației și în ultima vreme s-ar putea spune că a reușit să accelereze cursul istoriei; însă transformarea fundamentală, care s-ar putea numi «originară», însoțește pururi drumul omului și, prin toate evenimentele istorice, îi însoțește pe toți și pe fiecare în parte. Este trecere între «cădere» și «ridicare», între moarte și viață. Este și o provocare neîncetată a conștiințelor umane, o provocare a întregii conștiințe istorice a omului: provocarea de a urma, în felul vechi și mereu nou, calea «fără cădere» și calea «ridicării» în caz de cădere.

În timp ce Biserica, împreună cu întreaga omenire, se apropie de hotarul dintre două milenii, primește, alături de toată comunitatea celor ce cred și în unire cu orice om de bunăvoință, marea provocare conținută în cuvintele antifonei mariane despre «poporul ce cade și vrea să se ridice» și, în același timp, ea se îndreaptă spre Răscumpărătorul și spre Maica lui cu invocația: «Vino în ajutor!» Într-adevăr, Biserica o vede – după cum dă mărturie această rugăciune liturgică – pe Preacurata Născătoare de Dumnezeu în misterul mântuitor al lui Cristos și în propriul său mister; o vede adânc înrădăcinată în istoria omenirii, în chemarea veșnică a omului, după planul pe care Dumnezeu în Providența sa l-a orânduit din veșnicie pentru el; îi vede prezența maternă și participarea la problemele numeroase și complexe legate de viața indivizilor, a familiilor și națiunilor din zilele noastre; o vede ca ajutor al poporului creștin în lupta neîncetată între bine și rău, pentru ca el «să nu cadă» sau, dacă a căzut, «să se ridice» iarăși.

Doresc din inimă ca și gândurile din această Enciclică să contribuie la reînnoirea acestei viziuni în inimile tuturor credincioșilor.

Ca Episcop al Romei, îmbrățișez cu sărutarea păcii pe toți aceia spre care se îndreaptă aceste considerații, îi salut și îi binecuvântez în Domnul nostru Isus Cristos.

Roma, Sfântul Petru.

25 martie, în solemnitatea Buneivestiri, anul 1987, al nouălea al pontificatului meu.

Ioan Paul al II-lea, Redemptoris Mater, nr. 51-52 – Încheierea!
(Enciclică despre Preacurata Fecioară Maria
în viața Bisericii peregrine, 25 martie 1987)

Vezi si:

Textul este preluat de pe www.magisteriu.ro

Anunțuri

Posted in Lecturi, Sfânta Fecioară Maria | Etichetat: , , , , , , , | 1 Comment »

Cum sa ai mai multa energie – Planul de o zi

Posted by Paxlaur pe 30/05/2016

Poti crede ca rutina ta zilnica este facuta de asa natura incat sa-ti dea energie, dar este posibil ca stilul tau de viata sa te sece de energie. Iata cel mai inovator plan care poate transforma oboseala in energie in doar o zi. Iti oferim sfaturi care sa te ajute sa-ti iei energia din mancarea pe […]

https://prietendevremerea.wordpress.com/2016/05/30/cum-sa-ai-mai-multa-energie-planul-de-o-zi/

Posted in Diverse | Leave a Comment »

Motivul oricărei tulburări este că nimeni nu se acuză pe sine însuși!

Posted by Paxlaur pe 30/05/2016

Gradina Maslinilor_pace    Fraților, să încercăm să vedem de unde vine faptul că, atunci când cineva aude un cuvânt disprețuitor, adesea îl lasă să treacă fără să reacționeze în vreun fel, ca și cum nu l-ar fi auzit, iar altă dată, îndată ce l-a auzit, se tulbură și se consumă. Mă întreb, care este moti­vul acestei diferențe? Acest fapt are una sau mai multe explicații? Îmi dau seama că există multe explicații și motive, dar este una care stă înaintea celorlalte și dă naștere la toate celelalte, după cum a spus cineva: Aceasta derivă din starea diferită în care se află cineva la momentul respectiv.
De fapt, cel care se află în rugăciune sau în contem­plație îl suportă cu ușurință pe fratele său care îl insultă și rămâne impasibil. Uneori, aceasta se întâmplă dato­rită iubirii prea mari pe care o are cineva față de fratele său. Datorită acestei iubiri, el suportă cu multă răbdare orice din partea fratelui său. De asemenea, aceasta poate să derive din dispreț. Atunci când cineva disprețuiește sau își bate joc de cel care a voit să-l insulte, nu-l învrednicește nici măcar cu o privire sau cu un cuvânt sau, vorbind cu cineva, nu amintește de insultele și vorbirile sale de rău, considerându-l ca cel mai demn de dispreț dintre toți.
De aici, așadar, poate să derive faptul, după cum am spus, ca cineva să nu se tulbure, să nu se chinuiască dacă este disprețuit sau să nu ia în considerare lucrurile care îi sunt spuse. În schimb, se întâmplă ca cineva să se tulbure și să se chinuiască din cauza cuvintelor unui frate atunci când se află într-o stare foarte critică sau când îl urăște pe fratele său. Totuși, există multe alte cauze ale acestui fenomen, care sunt prezentate în mod diferit. Dar, dacă facem o cercetare atentă, primul motiv al oricărei tulburări este că nimeni nu se acuză pe sine însuși.
De aici izvorăsc toate molestările și tulburările, acesta este motivul pentru care nu avem niciodată puțină pace. Și nu trebuie să ne mirăm, deoarece am învățat de la oamenii sfinți că nu există pentru noi altă cale în afară de aceasta pentru a ajunge la liniște. Că lucrurile stau în felul acesta, putem să constatăm din foarte multe cazuri. Și noi, inactivi și iubitori ai liniștii, ne facem iluzii și credem că am ales calea cea dreaptă atunci când suntem de nesuferit în toate, neacceptând vreodată să ne învinovățim pe noi înșine.
Așa stau lucrurile. Oricâte virtuți ar avea omul, chiar să fie nenumărate și infinite, dacă el se îndepărtează de această cale, niciodată nu va avea pace, ci va fi mereu chinuit sau îi va chinui pe ceilalți, și se va osteni în zadar.

Din Învățăturile sfântului Dorotei, abate
(Înv. 7, Despre autoacuzare, 1-2: PG 88, 1695-1699:
Motivul oricărei tulburări este că nimeni nu se acuză pe sine însuși)

Posted in E bine de ştiut, Lecturi | Etichetat: , , , , | Leave a Comment »

Este adevărat că era foarte frumoasă?

Posted by Paxlaur pe 29/05/2016

Toata frumoasa esti Marie

Cine era, unde s-a născut, cine erau părinţii săi, ce a făcut, cum a trăit, unde şi când a decedat, de ce se vorbeşte aşa de puţin despre asta în evanghelii? Şi cum se explică enorma devoţiune, popularitatea, milioanele de rugăciuni înălţate către ea în fiecare zi, invocaţiile pentru mijlocirea sa? Sunt mii întrebările ridicate cu privire la Maria, cea care l-a dat lumii pe Isus. Pentru a încerca să ştim mai mult, agenţia Zenit l-a intervievat pe fratele Felice Fiasconaro (OFMConv), profesor de ecleziologie şi mariologie la Facultatea Teologică Pontificală „Sfântul Bonaventura” – Seraphicum.

Cine era Maria?

Orice discurs despre Maria nu poate decât să se situeze în cadrul unei perspective kerigmatice şi mântuitoare, care îl are drept centru pe Cristos. Şi dacă este adevărat că punctul de plecare al istoriei credinţei discipolilor săi este Paştele, este adevărat şi că tot ceea ce precede acest eveniment nu poate să nu aibă o proprie consistenţă istorică. Însă, cu Paştele discipolii reuşesc să înţeleagă însemnătatea istorică şi mântuitoare a anumitor evenimente care îl preced. De aceea, discursul despre Maria trebuie să ţină cont că el dobândeşte deplina sa lumină pornind de la evenimentul pascal trăit de discipoli şi care devine şi criteriu hermeneutic pentru înţelegerea nu numai a misterului lui Cristos, ci şi pe cel al Mariei. Deci, când vorbim despre Maria nu putem să nu ţinem cont de această referinţă istorico-mântuitoare, altminteri există riscul de a o sărăci nepercepându-i dimensiunea sa corectă. Spuse fiind acestea, acum ne este mai uşor să spunem cine era Maria, conştienţi că, oricum, cuvântul nostru va fi mereu neadecvat pentru a-i percepe misterul.

Maria era o femeie evreică, având caracteristicile culturale şi antropomorfe ale femeilor din poporul său. Evangheliştii nu vorbesc mult despre ea şi când o fac este mereu în relaţie cu Cristos. Dar din puţinele referinţe date se poate adăuga că ea a fost o femeie care ştia să se apropie de Dumnezeu şi ştia „să păstreze” şi „să mediteze” evenimentele vieţii sale. Şi a fost şi soţie, cu totul deosebită, dacă vrem. Şi mamă. Viaţa sa pământească s-a încheiat în mod cu totul minunat, pentru unii la Efes, pentru alţii la Ierusalim, fără ca să fie precizat timpul exact.

Unde şi când s-a născut?

Spunem imediat că documentele antice nu spun nimic despre locul şi despre data de naştere a Mariei. Însă, prin reconstruirea istorică a datei de naştere a lui Isus şi obiceiurile culturale ale timpului, motiv pentru care fetele se căsătoreau imediat după vârsta pubertăţii, adică în jurul vârstei de cincisprezece ani, unii studioşi consideră că data de naştere a Mariei a fost în anul 20 î.C. circa. În schimb, alţii, urmând calculele lui Dionisiu cel Mic, consideră că a fost în anul 15 î.C. circa. În timp ce pentru loc, s-ar voi ca localitate de naştere Bezatha, unde era casa lui Ana şi Ioachim, la o sută de metri de templul lui Irod, în acea vreme, în reconstrucţie. La Nazaret s-a dus să trăiască după aceea.

Cine erau părinţii săi?

Textele biblice canonice nu ne spun nimic. Este tradiţia creştină, care dăinuie din secolul al II-lea, cea care ne transmite numele lui Ioachim şi Ana, ca părinţi ai Mariei. Şi, mai precis, începând de la Protoevanghelia lui Iacob, compusă probabil pe la 140-170.

De ce au numit-o Maria?

Nu există date cu privire la motivul acestui nume. Însă este sigur că numele său a fost Maria. Îl găsim în Evangheliile sinoptice şi în Faptele apostolilor. În Evanghelia lui Ioan o găsim pe Maria denumită mereu ca „Mama lui Isus”. Pronunţia trebuia să fie tocmai aceea de Maryam (aramaică) şi nu cea de Myriam (ebraică).

Este adevărat că era foarte frumoasă?

Putem doar să ne imaginăm asta. Şi pe bună dreptate. Dacă ea era cea „plină de har”, cu toată pregnanţa de sens pe care o are acest termen în greaca sfântului Luca (kecharitomene), dacă ea era foarte frumoasă înăuntru, nu putea să nu fie tot aşa în toată persoana. Nu este fără motiv că Biserica în „femeia îmbrăcată în soare” (Ap 12,1) a văzut, în afară de imaginea poporului lui Dumnezeu, chiar pe Maria în toată splendoarea sa. Melania Calvat, vizionara de la La Salette, ne-a dat o splendidă descriere a frumuseţii Mariei. Artiştii au încercat, în moduri diferite, să facă vizibilă lumea interioară a Mariei, aşa plină de har.

Cum a avut loc logodna cu Iosif?

Despre această temă Evanghelia lui Luca (1,26-27) ne spune: „îngerul Gabriel a fost trimis de Dumnezeu într-o cetate din Galileea, numită Nazaret, la o fecioară logodită cu un bărbat, numit Iosif, din casa lui David”. Nu ştim altceva. Sau mai bine zis, restul ne putem imagina, urmărind cele care erau obiceiurile timpului. Între timp, ştim cu certitudine că, în momentul Bunei Vestiri, Maria se afla la Nazaret şi că era „logodită” cu Iosif, un descendent al vechii familii davidice. Deci Maria avea vârsta logodirii şi, de aceea, conform obiceiului evreilor, nu mai mult de paisprezece ani. În acel timp, logodna avea loc prin vizita tatălui tânărului, sau a tânărului însuşi, la părinţii fetei, în timpul căreia se propunea o dotă, care, dacă era acceptată, logodna devenea realizată şi comporta deja legături juridice, asemănătoare cu acelea ale căsătoriei. Se mergea să se locuiască la soţ, ca soţie, şi după mai multe luni. Deci, Maria era „logodită”, cu efectele juridice ale căsătoriei. Acesta este motivul pentru care zămislirea Mariei nu a avut nimic intempestiv. De fapt, conform legii, logodnicul acoperea deja onoarea viitoarei soţii.

În ce mod a primit vestea că va deveni Mama Mântuitorului şi în ce mod a reuşit să-i comunice lui Iosif evenimentul miraculos?

Despre vestea că Maria avea să devină Mamă a Mântuitorului ne vorbeşte Luca, într-unul dintre textele cele mai cunoscute şi mai studiate din Evanghelia sa (Lc 1,26-38). Lăsând deoparte chestiunea genului literar utilizat de Luca pentru această relatare a sa, pentru că, oricare poate să fie ales printre multele propuse, este clar că textul trebuie să fie citit în cheie istorico-mântuitoare şi marchează, pentru evanghelist, inaugurarea timpurilor definitive, fiind încheiate cele ale pregătirii veterotestamentare cu vestea adusă lui Zaharia. În Vechiul Testament există alte naşteri miraculoase, dar aici, cu vestea îngerului Gabriel, care se face mediator al proiectului lui Dumnezeu cu privire la Maria, Luca vrea desigur să scoată în evidenţă câteva lucruri de importanţă excepţională, cum ar fi gratuitatea darului mântuirii, alegerea paradoxală a celei umile şi a fecioarei, inserarea acestei tinere femei în planul mântuirii cu o misiune singulară prin lucrarea Duhului Sfânt, favoarea singulară din partea lui Dumnezeu care o transformă interior, motiv pentru care este cea „plină de har”, „da”-ul în credinţa în El.

Cum şi când află Iosif despre zămislirea Mariei nu ştim. Adică nu ştim dacă a aflat înainte de vestea îngerului, despre care relatează Matei, sau numai în acel moment. Singurul lucru sigur era că Iosif, datorită acelei zămisliri, trăia drama, până acolo încât a hotărât „să o lase în ascuns”. Între această decizie a sa şi punerea în aplicare se introduce glasul unui „înger al Domnului” care vine să-l asigure: „nu te teme să o iei pe Maria, soţia ta, căci ceea ce s-a zămislit în ea este de la Duhul Sfânt” (Mt 1,20). Şi Iosif, „care era drept”, cum notează evanghelistul, a ştiut să găsească răspunsul cel mai potrivit la planul lui Dumnezeu.

Ce făcea la Betleem şi pentru ce a fost ales numele Isus?

Maria şi Iosif trăiau la Nazaret. Din cauza recensământului voit de Cezar August, în timpul căruia „Quirinius era guvernator al Siriei”, cum ne relatează Evanghelia lui Luca, Maria şi Iosif au trebuit să meargă la Betleem, pentru că edictul stabilea că trebuiau să se înregistreze în cetatea propriilor strămoşi, de la care se avea descendenţa. Şi Iosif era descendent al regelui David care s-a născut la Betleem. Acesta este motivul pentru care, în momentul naşterii, Maria şi Iosif se aflau la Betleem. Numele Isus a fost impus Fiului Mariei practic de Iosif după ce îngerul, în vis, i-a spus: „Iosif, fiul lui David, nu te teme să o iei pe Maria, soţia ta, căci ceea ce s-a zămislit în ea este de la Duhul Sfânt. Ea va naşte un fiu şi-i vei pune numele Isus, căci el va mântui poporul său de păcatele sale” (Mt 1,20-21). Deci, semnificaţia numelui Isus este cea de mântuitor.

Ştim că la 12 ani Isus a intervenit în templu, dar apoi nimic până la vârsta de 30 de ani. Ştim ceva despre cum trăiau şi ce făceau Maria, Iosif şi Isus în acei ani?

Evanghelii nu spun nimic. Cum trăiau şi ce făceau putem doar să ne imaginăm, eventual reparcurgând obiceiurile timpului. Şi aici, fiecare dintre noi poate să-şi dea drumul fanteziei sale. Viaţa lor era cu siguranţă aceea a unei familii evlavioase şi harnice, în cadrul căreia se trăiau relaţii familiale autentice. Interesantă, în această privinţă, am găsit cartea părintelui Tonino Bello, Maria, femeie a zilelor noastre.

Cu minunea din Cana, Isus începe viaţa sa publică având-o mereu pe Maria alături. Iosif nu mai era? Murise? Şi de ce Evanghelia nu ne vorbeşte despre asta şi de ce nu există relicve?

La Cana, locul primei minuni săvârşite de Isus, o găsim numai pe Maria cu Fiul său. Iosif nu mai era cu ei. Nu era cu rudele lui Isus nici atunci când au mers să-l ia pentru a întrerupe predica sa „căci spuneau că şi-a ieşit din fire” (Mc 3,21). Nu era la picioarele crucii, motiv pentru care Isus a încredinţat-o pe Maria lui Ioan. Decedase? Conform Evangheliilor, este permis să presupunem asta, chiar dacă ele nu ne vorbesc despre asta. Şi nu ne vorbesc despre asta, şi aceasta este o supoziţie, pentru că Iosif deja îşi epuizase misiunea sa istorico-mântuitoare în cadrul istoriei mântuirii şi asta ar putea să fi fost deja la începutul vieţii publice a lui Isus. În schimb, apocrifele descriu detaliat decesul sfântului, ca în Istoria lui Iosif tâmplarul. Relicve al sfântului Iosif, într-adevăr, să găsesc ici şi acolo. Adică se găsesc lucruri care au aparţinut sfântului Iosif, şi primul dintre toate casa din Loreto şi chiar fragmente din mormântul său care se venerează la Roma, în biserica „Santa Maria in Portico” în Campitelli.

Este puternică deşi silenţioasă prezenţa Mariei în cursul Pătimirii şi Răstignirii. Ce ştim despre apariţia Celui Înviat Mamei?

Şi despre o întâlnire a lui Isus înviat cu Mama nu există veşti în Evanghelii, nici în tot Noul Testament. Dar există unii care consideră posibilă asta. Între alţii, Ioan Paul al II-lea, care în mai multe discursuri, ca în acela făcut în piaţa „Sfântul Petru” şi prezentat în L’Osservatore Romano, la 22 mai 1997, a spus: „Este legitim să credem că în mod verosimil Mama a fost prima persoană căreia i-a apărut Isus înviat”. Şi în favoarea acestei teze aduce argumentele de convenienţă şi chiar mărturia unui autor din secolul al cincilea, Sedulius.

În timp ce ştim multe despre apostoli şi despre activitatea lor, Maria pare să dispară. Nu ştim când şi unde a murit nici nu există relicve. Ce anume ne spune în această privinţă cercetarea arheologică şi teologică?

După moartea lui Isus, Maria a mers să trăiască împreună cu apostolul Ioan, căruia, de pe cruce, o încredinţase. Apoi o găsim inserată în cadrul primei comunităţi creştine din Ierusalim, unde este semnalată în manieră distinctă (Fap 1,14). Este printre acei „toţi” asupra cărora a coborât Duhul Sfânt în ziua de Rusalii (Fap 2,1). Ca rugătoare, credincioasă şi practicantă trăieşte şi împărtăşeşte viaţa primei comunităţi (cf. Fap 2,42-47; 4,32-35; 5,12-16) şi asta, trebuie crezut, în toată perioada existenţei sale. Cine, dacă nu ea, va da evangheliştilor toate elementele care compun „evangheliile copilăriei” lui Isus? Oricum, după Rusalii, cărţile Noului Testament păstrează tăcerea cea mai totală despre Maria. De fapt, nu se cunoaşte nici când, nici unde a murit. Dar Maria a murit? Nu trebuia să nu moară, fiind fără păcat strămoşesc şi fiind moartea consecinţă a păcatului? Această problemă n-a fost rezolvată de proclamarea dogmei Ridicării la cer. Bula Munificentissimus Deus a lui Pius al XII-lea spune simplu: „Neprihănita Mamă a lui Dumnezeu pururea Fecioară Maria, după ce a terminat cursul vieţii pământeşti, a fost ridicată la gloria cerească în suflet şi trup”. Deci problema rămâne nerezolvată. Există aici două sentinţe: aceea a mortaliştilor (marea majoritate) şi aceea a imortaliştilor. Dintr-un punct de vedere teologic, sunt admisibile ambele sentinţe, chiar dacă întemeiate în manieră inegală în Tradiţie. Altă problemă nerezolvată, fiind admisă moartea Mariei, a fost aceea de a determina locul: a murit la Efes sau la Ierusalim? Şi dacă la Ierusalim, în Grădina Măslinilor sau în Valea lui Iozafat? Trebuie adăugat că bibliştii, astăzi, preferă să situeze mormântul provizoriu al Mariei mai degrabă la Ierusalim decât la Efes şi asta mai mult datorită studierii multor texte scripturistice decât Tradiţiei. Arheologia nu rezolvă la fel problema: nici pe cea a morţii, nici pe cea a locului. Descoperirile făcute de părintele Bagatti pe mormântul Mariei, localizat în Ghetsemani, nu conving pe mulţi.

De ce se vorbeşte aşa de puţin despre Maria în Evanghelie?

Adevărul este că noi am vrea să ştim mai mult. Şi mai ales am vrea să satisfacem curiozitatea noastră cu privire la unele tematici. Nu toţi recunosc că despre Maria se vorbeşte puţin în Evanghelie. Despre Maria, se spune, cunoaştem ceea ce este necesar pentru a trăi credinţa noastră în plinătate. Probabil este necesar să ştim să citim ceea ce avem, adică să ştim să-l inserăm în cadrul planului divin de mântuire, al istoriei mântuirii, pentru a avea ulterioare aprofundări cu privire la figura sa şi la misterul său.

De ce Pontifii au utilizat prerogativa dogmei pentru a sublinia naşterea miraculoasă?

Dacă ne referim la naşterea Mariei, nu-mi rezultă că Pontifii au utilizat prerogativa dogmei. Prerogativa dogmei au utilizat-o, în schimb, pentru a vorbi despre zămislirea sa care a fost neprihănită, adică fără păcatul strămoşesc încă din prima clipă a zămislirii sale. În acest caz, credem că putem spune că Pius al IX-lea a utilizat prerogativa dogmei pentru că era cerută unanim şi cu insistenţă de toate componentele Bisericii (credincioşi laici, preoţi, episcopi, cardinali, călugări, congregaţii, companii, confraternităţi, Universităţi, etc.) şi chiar de regi şi principi catolici. Ca şi cum s-ar spune că era deja un adevăr de credinţă, pentru că poporul lui Dumnezeu, prin asistenţa Duhului Sfânt, nu poate greşi în credinţa sa şi pentru că în Biserică se celebra deja cultul universal. Şi aici poporul lui Dumnezeu nu poate greşi în rugăciune. Este ceea ce teologii numesc sensus fidei.

În pofida tuturor acestor evenimente misterioase devoţiunea faţă de Maria este enormă şi răspândită. În fiecare zi milioane de rozarii, miliarde de Bucură-te Marie sunt recitate pentru a cere mijlocirea sa cu scopul de a invoca milostivirea. Care sunt motivaţiile acestui fenomen?

Este în afara oricărei îndoieli că devoţiunea către Maria este mare şi prezentă şi dincolo de catolicism şi, aş adăuga, şi de creştinism. Apoi, această devoţiune se realizează în atâtea exprimări de evlavie populară. Pentru a-i înţelege motivaţiile, cred că ar trebui să deranjăm ştiinţe ca antropologia culturală, psihologia, sociologia, teologia creştină, filozofia cu propria viziune despre lume. Nu este simplu a răspunde la această întrebare. Ceea ce astfel, un pic simplist, putem spune este că în om există o mare nevoie de festivitate, de spontaneitate, de ajutor, de protecţie, de har, de frumuseţe, de duioşie, de putere, de milostivire, de meditaţie, de dorinţă de rugăciune, de valori importante, de familie, de comuniune cu Dumnezeu, şi pentru toate acestea poate să ne vină în întâmpinare, poate să ne arate calea (Maria odigitria), cea care este femeie, fecioară, mamă şi Theotokos, neprihănită, cea care mai direct poate să ne ducă la Fiul său care este Mântuitorul nostru.

National Geographic a făcut vâlvă cu un reportaj în care a indicat-o pe Maria ca femeia cea mai puternică din lume, pentru că este respectată şi venerată şi în afara lumii creştine. Dumneavoastră ce părere aveţi?

Desigur, vâlva este justificată pentru că Maria este definită ca „femeia cea mai puternică din lume” de National Geographic. Un credincios ştie deja asta. Însă cu o condiţie, că puterea Mariei nu trebuie să fie văzută ca aceea a puternicilor de pe pământ. Puterea îi derivă Mariei din umilinţa sa, pentru că Dumnezeu „a privit la umilinţa slujitoarei sale” (Lc 1,48), din mărturisirea sa ca slujitoare („Sunt slujitoarea Domnului”, Lc 1,38), din faptul de a fi ascultătoare („Iată-mă […] fie mie după cuvântul tău”, Lc 1,38), din credinţa sa imensă în Dumnezeu, din caritatea sa perfectă, din speranţa sa fără limite. Toate aceste prerogative care stau de cealaltă parte a puterii celor puternici. Este non-puterea sa, din punctul meu de vedere, motivul care o face puternică printre credincioşi, dar şi printre necredincioşi. Musulmanii înşişi nutresc un mare respect faţă de Maria. Recunoaşte asta şi Conciliul al II-lea din Vatican: „Ei o cinstesc pe Mama sa Fecioară, Maria, şi uneori o invocă cu devoţiune” (NA, 3). Este non-puterea sa care o apropie de Dumnezeul-Iubire, care ne apropie de Dumnezeul-Iubire.

(Investigaţie cu privire la Maria
de Antonio Gaspari
Zenit, 26 şi 27 mai 2016)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe http://www.ercis.ro

Posted in E bine de ştiut, Sfânta Fecioară Maria | Etichetat: , , , , , , , | Leave a Comment »

Cele 8 calități esențiale ale oamenilor culți: Anton Cehov

Posted by Paxlaur pe 29/05/2016

Nu cred să existe ceva ce nu s-a spus, analizat, rumegat și digerat despre Anton Cehov (1860 – 1904), unul dintre cei mai mari dramaturgi și scriitori ai lumii.

S-a născut demult, acum aproape două secole, pe undeva prin Rusia. Ca profesie, a fost medic, și dădea consultații gratuite oamenilor nevoiași. Nu prea ieșeau bani din meseria asta, așa că s-a gândit el să înceapă să scrie povești/articole – pentru un câștig suplimentar – pe care să le publice în diverse reviste. Bună idee.

„Sunt un om cu familie, fără avere. Am nevoie de bani și Divertismentul (n.r. revistă umoristică) îmi plătește zece copeici rândul. Nu-mi pot permite să câștig mai puțin de 150-180 ruble pe lună, altfel dau faliment”, îi mărturisea Cehov lui Nikolai Leikin, redactor șef al revistei „Oskolski”, într-o scrisoare scrisă în anul 1884.

„Cehov este un artist incomparabil. Cehov a creat forme noi de scris, complet noi, după părerea mea, în întreaga lume, cum nu am mai întâlnit nicăieri. Și nici nu poți să-l compari pe Cehov ca artist cu scriitorii ruși anteriori – cu Turgheniev, Dostoievski sau cu mine. Cehov a impus o formă specifică, la fel ca impresioniștii.” (Lev Tolstoi)

Astfel, din 1884, a tot creat povestiri și farse satirice într-un act, ocupându-și timpul cu cele două mari pasiuni ale sale – medicina și literatura.

Timp de doi ani, între 1885 și 1887, a vindecat mii de oameni, a publicat peste trei sute de schițe, începând mai târziu să guste și din alte genuri literare mai serioase care urmau să-l propulseze printre cei mai buni autori din toate timpurile pe care i-a zămislit Mama Rusie.

Însă întorcându-ne puțin la perioada în care avea rubrica mondenă pentru revista „Oskolski”, trebuie să menționez și un fapt cam important – cel puțin pentru subiectul articolului de față – și anume că unul dintre cei doi frați ai lui Cehov, Nikolai (1859 – 1889), un pictor înzestrat și plin de potențial, acompania scurtele pastile jurnalistico-literare ale lui Anton cu tot soiul de ilustrații.

Nikolai Cehov
Nikolai Cehov

Zis și făcut. Numai că problema cea mai mare cu acest frate al lui Anton era că se cam lăsa pe tânjală – Anton trebuia să tragă în continuu de el – eram puțin cam prea boem și se văicărea când dădea de necazuri. De fapt, trăgând linie, omul era leneș. Anton, opusul lui, un ins disciplinat și cu picioarele bine înfipte în pământ, se necăjea nevoie mare când îl vedea pe Nikolai cum își pierdea vremea prin taverne, printre ipochimeni leșinați cu nasul în paharele cu alcool.

În 1886, Anton scrie epistola de mai jos în încercarea disperată de a-și recupera fratele pe care alcoolismul cronic i-l răpise deja. Nikolai dormea pe străzi și zilele lâncezea într-o mahmureală continuă, năclăit în aburi de vodcă. Din păcate, lucrurile nu se vor ameliora după scrisoarea aceasta, cuvintele lui Anton nu ajung prea departe în mintea sau inima lui Nikolai. Acesta moare de tuberculoză trei ani mai târziu, la 31 de ani.
MOSCOVA, 1886.

[…]
Din respect pentru tine, voi fi sincer. Ești furios, te simți insultat. […] Asta pentru că ești o persoană decentă care conștientizează că trăiește o minciună. Și când un om se simte vinovat, întotdeauna caută justificări în afara lui. […]

Dacă eu mi-aș abandona familia, aș încerca să-mi găsesc scuza în caracterul pe care-l avea mama sau în faptul că scuip sânge. E o chestiune naturală și de iertat. E natura umană, până la urmă. Și ai dreptate când simți că trăiești o minciună. Dacă nu ai fi simțit asta, nu te-aș fi numit o persoană decentă. Când dispare și decența, ei bine, asta e deja altă poveste. Te resemnezi cu minciuna și ajungi să nu o mai vezi.

Pentru mine nu ești un mister, și adevărul e că poți fi și extrem de ridicol. […]

[…] Deseori mi te-ai plâns că oamenii „nu te înțeleg”! Goethe și Newton nu s-au plâns de asta… Numai Iisus s-a plâns, dar El se referea la doctrina Lui, nu la persoana Sa.[…] Oamenii te înțeleg perfect. Și dacă tu nu te înțelegi pe tine însuți, nu e vina lor.

Te asigur, ca frate și ca prieten, că te înțeleg și sunt alături de tine cu toată inima mea. Îți cunosc calitățile cum îmi cunosc dosul palmei; le prețuiesc și le respect din tot sufletul. Dacă dorești să-ți arăt că te înțeleg, îți pot enumera aceste calități. Cred că ești un om bun, atât de bun până la a fi moale, mărinimos, lipsit de egoism, ești în stare să-ți dai și ultimul bănuț; nu ai în tine nici invidie, nici ură; ai o inima simplă, ești compătimitor cu oamenii și animalele, ești demn de încredere, fără pică sau șiretenie în tine, și uiți repede răul…

Ai de asemenea un har de sus pe care mulți nu-l au: talentul. Acest talent te ridică dintre milioane de alți oameni, pentru că pe Pământ, doar unul din două milioane de oameni este artist. Talentul e cel care te distinge între ceilalți: și dacă ai fi fost un broscoi sau o tarantulă, oamenii tot te-ar fi respectat, pentru că talentului îi sunt iertate toate păcatele.

Ai însă un singur neajuns, și toată situația ta se trage de acolo. Iar acest neajuns este completa ta lipsă de cultură. Iartă-mă, te rog, dar veritas magis amicitiae [adevărul mai presus de prietenie].

Vezi tu, viața are condițiile sale. Dacă vrei să-ți găsești locul printre oamenii educați, să te simți binevenit și fericit cu ei, trebuie să ai o anumită cultură. Talentul e cel care te-a adus în cercul acesta căruia îi aparții, dar… ești dat în lături și pendulezi între oameni culți și locatarii de vizavi.

În opinia mea, oamenii culți îndeplinesc următoarele condiții:

1. 

Respectă personalitatea umană și, astfel, sunt întotdeauna buni, blânzi, politicoși și gata să dea o mână de ajutor. Nu fac mare caz dacă le lipsește un ciocan sau o radieră; dacă locuiesc împreună cu cineva, nu privesc lucrul acesta ca pe o favoare pe care o fac acelei persoane și, atunci când pleacă, nu spun „nu se poate trăi cu tine”. Iartă vacarmul și frigul, și carnea arsă, și vorbele de duh, și prezența străinilor în casele lor.

2. 

Nu se identifică doar cu cerșetorii și pisicile. Inimile lor suferă după ceea ce ochiul nu poate vedea… Se scoală noaptea din pat să ajute, să le plătească fraților facultatea, să le cumpere haine mamelor lor.

3. 

Respectă proprietatea altora și, astfel, își plătesc datoriile.

4. 

Sunt neprihăniți și minciuna îi înfricoșează. Nu mint nici cu cele mai mărunte lucruri. Minciuna este o insultă la adresa ascultătorului și îl așază într-o poziție inferioară în ochii vorbitorului. Nu pozează, pe stradă se poartă ca acasă, nu se fălesc dinaintea celor mai sărmani ca ei. Nu sunt înclinați spre flecăreală și nu-și împovărează ascultătorii cu confesiunile lor. Din respect pentru ei, de multe ori aleg să tacă decât să vorbească.

5. 

Nu se victimizează pentru a smulge compasiune. Nu se joacă cu inimile celorlalți pentru ca aceștia să ofteze și să le ofere atenție. Nu spun „Sunt neînțeles” sau „Nu sunt dorit” pentru a crea drame ieftine, vulgare, răsuflate, false.

6. 

Nu au vanități gratuite. Nu le pasă de lucrurile frivole ca celebritatea, […], nu pleacă urechea la perorația delirantă a vreunui privitor la un spectacol, nu doresc să fie cunoscuți prin taverne… Dacă fac o faptă bună, nu pășesc țanțoș ca și când ar fi săvârșit o minune și nu se fălesc că au intrat acolo unde alții nu au fost admiși…

Citiți continuarea aici: www.hyperliteratura.ro, situl de pe care am luat acest articol!

 

Posted in E bine de ştiut, Lecturi | Etichetat: , , , , , , , , , | Leave a Comment »

 
%d blogeri au apreciat asta: