Maica Bisericii

theotokosClădită de Cristos pe Apostoli, Biserica a devenit pe deplin conștientă de aceste fapte minunate ale Domnului în ziua de Rusalii, când cei adunați în cenacol «s-au umplut cu toții de Duhul Sfânt și au început a vorbi în alte limbi, după cum Duhul le dădea să vorbească» (Fapte 2, 4). Din acel moment începe și drumul de credință, peregrinarea Bisericii prin istoria oamenilor și a popoarelor. Se știe că la începuturile acestui drum este prezentă Maria, pe care o vedem în mijlocul Apostolilor în cenacol, «implorând și ea în rugăciunile sale darul Duhului Sfânt». (59)

Drumul ei de credință este, intr-un anume sens, mai lung. Duhul Sfânt coborâse deja asupra ei. La Bunavestire, ea devenise mireasa Lui fidelă, primind Cuvântul veșnic al Dumnezeului celui adevărat și oferind lui Dumnezeu care se revela «supunerea deplină a minții și a voinței și consimțind de bună voie la revelația dăruită de El», ba chiar abandonându-se cu totul lui Dumnezeu prin «ascultarea credinței», (60) datorită căreia i-a răspuns îngerului: «Iată slujitoarea Domnului; fie mie după cuvântul tău». Drumul de credință al Mariei, pe care o vedem rugându-se în cenacol, este de aceea mai lung decât al celorlalți care erau adunați acolo. Maria îi «precede», «merge în fruntea» lor. (61) Momentul Rusaliilor de la Ierusalim este pregătit nu numai de Cruce, ci și de momentul Buneivestiri de la Nazaret. În cenacol drumul Mariei se întâlnește cu drumul de credință al Bisericii. În ce fel?

Între aceia care în cenacol erau statornici în rugăciune, pregătindu-se să meargă, după primirea Duhului Sfânt, «în toată lumea», unii fuseseră chemați de Isus rând pe rând încă de la începutul misiunii lui în Israel. Unsprezece dintre ei fuseseră constituiți Apostoli, și lor le încredințase Isus misiunea pe care El însuși o primise de la Tatăl: «După cum m-a trimis pe mine Tatăl, așa vă trimit și eu pe voi» (In 20, 21), le spusese Apostolilor după Înviere. Iar după patruzeci de zile, înainte de a se întoarce la Tatăl, adăugase: când «puterea Duhului Sfânt se va coborî peste voi…, îmi veți fi martori până la marginile pământului» (cf. Fapte 1, 8). Această misiune a Apostolilor începe din clipa ieșirii lor din cenacol în Ierusalim. Biserica se naște și crește atunci prin mărturia pe care Petru și ceilalți Apostoli o dau despre Cristos cel răstignit și înviat (cf. Fapte 2, 31-34; 3, 15-18; 4, 10-12; 5, 30-32).

Maria nu a primit în mod direct această misiune apostolică. Nu se afla printre aceia pe care Isus i-a trimis «în lumea întreagă să învețe toate neamurile» (cf. Mt 28, 19), când le-a fost încredințată această misiune. Era, însă, în cenacol, unde apostolii se pregăteau să-și asume misiunea o dată cu venirea Duhului adevărului: acolo era cu ei. În mijlocul lor Maria «stăruia în rugăciune» ca «Mamă a lui Isus» (Fapte 1, 13-14), a lui Cristos cel răstignit și înviat. Și acel prim nucleu al comunității acelora care în credință priveau «spre Cristos, Înfăptuitorul mântuirii», (62) era conștient și că Isus era Fiul Mariei și că ea era Mama lui și ca atare era, încă din clipa zămislirii și a nașterii, un martor inegalabil al misterului lui Isus, al acelui mister care fusese exprimat în fața lor și confirmat prin Cruce și Înviere. Biserica, așadar, încă din primele momente «a privit-o» pe Maria prin Isus, după cum «l-a privit» și pe Isus prin Maria. Ea a fost pentru Biserica de atunci și dintotdeauna martora unică a anilor copilăriei lui Isus și a vieții lui ascunse de la Nazaret, pe când «păstra toate aceste lucruri, cumpănindu-le în inima ei» (Lc 2, 19; cf. Lc 2, 51).

Pentru Biserica de atunci și dintotdeauna, Maria a fost și este în primul rând cea «fericită pentru că a crezut»: este prima care a crezut. Încă din momentul Buneivestiri și al zămislirii, încă din momentul nașterii lui Isus în peștera de la Betleem, Maria îl urma pe Isus pas cu pas în peregrinarea ei maternă de credință. Îl urma în anii vieții ascunse de la Nazaret, îl urma și în timpul aparentei despărțiri, când El a început «să făptuiască și să învețe» (cf. Fapte 1, 1) în mijlocul poporului lui Israel; în sfârșit, l-a urmat mai ales în experiența tragică a Calvarului. Acum, când Maria se afla împreună cu Apostolii în cenacolul din Ierusalim la începuturile Bisericii, credința ei, născută din cuvintele Buneivestiri, își găsea confirmarea. Căci atunci îngerul îi vestise: «Vei zămisli și vei naște un Fiu și îi vei pune numele Isus. El va fi mare…, și va domni peste casa lui Iacob în veac, și Împărăția lui nu va avea sfârșit». Recentele evenimente ale Calvarului învăluiseră în întuneric acea făgăduință; cu toate acestea, și sub Cruce, credința Mariei nu slăbise. Rămăsese și atunci femeia care, precum odinioară Abraham, «a crezut sperând împotriva oricărei speranțe» (Rom 4, 18). Și iată, după Înviere speranța și-a dezvăluit adevărata față și făgăduința a început să se împlinească. Într-adevăr, Isus, înainte de a se întoarce la Tatăl, le-a spus Apostolilor: «Mergeți și învățați toate neamurile… Iată, Eu sînt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacurilor» (cf. Mt 28, 19.20). Așa grăise Acela care prin Înviere se arătase învingător asupra morții, Stăpân al Împărăției care, după vestirea îngerului, «nu va avea sfârșit».

Acum, la nașterea Bisericii și la pornirea ei pe lungul drum al credinței care începea la Ierusalim în ziua Rusaliilor, Maria era împreună cu toți aceia care constituiau sămânța «noului Israel». Era între ei ca martoră neasemuită a misterului lui Cristos. Și, împreună cu ea, Biserica stăruia în rugăciune și, în același timp, «o contempla în lumina Cuvântului făcut trup». Și așa avea să fie mereu. Într-adevăr, atunci când Biserica «pătrunde mai adânc, cu venerație, în sublimul mister al Întrupării», ea se gândește la Mama lui Cristos cu profundă cinstire și pietate. (63) Maria este legată indisolubil de misterul lui Cristos și aparține de asemenea și misterului Bisericii încă de la început, din ziua nașterii acesteia. La temelia a ceea ce este Biserica de la început și a ceea ce trebuie să devină necontenit, din generație în generație, printre toate neamurile pământului, se află aceea «care a crezut că se vor împlini cele spuse ei de Domnul» (Lc 1, 45). Tocmai această credință a Mariei, care marchează începutul noului și veșnicului Legământ al lui Dumnezeu cu neamul omenesc în Isus Cristos, această credință eroică a ei «precede» mărturia apostolică a Bisericii și rămâne ascunsă în inima Bisericii ca o moștenire deosebită a revelației lui Dumnezeu. Toți aceia care, din generație în generație, primind mărturia apostolică a Bisericii, participă la acea tainică moștenire, participă, într-un anume sens, la credința Mariei.

Cuvintele Elisabetei: «Fericită e cea care a crezut» continuă să o însoțească pe Fecioara și în ziua Rusaliilor; o însoțesc din veac în veac, oriunde se răspândește, prin mărturia apostolică și slujirea Bisericii, cunoașterea misterului mântuitor al lui Cristos. Astfel se împlinește profeția din Magnificat: «Mă vor ferici toate neamurile, căci mi-a făcut lucruri mari Cel Atotputernic și sfânt este numele lui» (Lc 1, 48-49). Într-adevăr, cunoașterea misterului lui Cristos duce la cinstirea Mamei sale sub forma unei evlavii deosebite față de Theotókos, Născătoarea de Dumnezeu. În această evlavie se include însă întotdeauna slăvirea credinței ei, deoarece Fecioara din Nazaret, după cuvintele Elisabetei, a devenit fericită mai ales datorită acestei credințe. Aceia care, în toate timpurile și din toate popoarele și neamurile pământului, primesc cu credință misterul lui Cristos – Cuvântul întrupat și Răscumpărătorul lumii – nu numai că se îndreaptă cu evlavie spre Maria și recurg cu încredere la ea ca la Mama lui Isus, ci își caută în credința ei reazem pentru propria credință. Tocmai această participare vie la credința Mariei determină prezența ei specială în peregrinarea Bisericii ca noul Popor al lui Dumnezeu pe tot pământul.

După cum spune Conciliul, «Maria, intrată intim în istoria mântuirii… când este predicată și cinstită cheamă pe credincioși la Fiul său, la jertfa lui și la iubirea Tatălui». (64). De aceea, într-un fel, credința Mariei, pe baza mărturiei apostolice a Bisericii, devine fără încetare credința poporului peregrin al lui Dumnezeu: credința indivizilor și a colectivităților, credința mediilor și a grupurilor, și, în sfârșit, credința diferitelor comunități din care este alcătuită Biserica. Este o credință care se transmite în același timp prin minte și prin inimă; se dobândește și se redobândește continuu prin rugăciune. De aceea, «chiar și în lucrarea sa apostolică, Biserica privește pe bună dreptate spre aceea care l-a născut pe Cristos, zămislit de la Duhul Sfânt și născut din Fecioara tocmai pentru a se naște și a crește, prin Biserică, și în inimile credincioșilor». (65)

Astăzi, când în această peregrinare de credință ne apropiem de sfârșitul celui de-al doilea Mileniu creștin, Biserica, prin învățătura Conciliului Vatican II, atrage atenția asupra felului în care ea se vede pe sine ca «un singur popor al lui Dumnezeu… implantat la toate neamurile pământului» și asupra adevărului conform căruia toți credincioșii, deși «răspândiți pe suprafața pământului, se află în comuniune unii cu alții în Duhul Sfânt». (66) Se poate spune că în această unire se realizează continuu misterul Rusaliilor. În același timp, apostolii și ucenicii Domnului din toate popoarele pământului «stăruie într-un gând în rugăciune împreună cu Maria, Mama lui Isus» (Fapte 1, 14). Constituind din generație în generație «semnul Împărăției» care nu este din lumea aceasta, (67) ei sînt conștienți și că în mijlocul acestei lumi trebuie să se adune în jurul Regelui căruia i-au fost date neamurile ca moștenire (Ps 2, 8) și căruia Tatăl i-a dat «tronul lui David, părintele său», așa încât «El va domni peste casa lui Iacob în veac și împărăția lui nu va avea sfârșit».

Prin aceeași credință care a făcut-o fericită mai ales din momentul Buneivestiri, Maria este prezentă, în acest timp de veghere, în misiunea Bisericii, prezentă în lucrarea Bisericii care aduce în lume Împărăția Fiului ei. (68) Această prezență a Mariei se manifestă în diferite feluri, astăzi ca și în întreaga istorie a Bisericii. Are și sfere multiple de acțiune: prin credința și evlavia personală a credincioșilor, prin tradițiile familiilor creștine, ale «Bisericilor casnice», ale comunităților parohiale și misionare, ale institutelor călugărești și ale diecezelor, prin puterea de atracție și iradiere a marilor sanctuare, în care nu numai indivizi sau grupuri locale, ci uneori națiuni și continente întregi caută întâlnirea cu Maica Domnului, cu aceea care este fericită pentru că a crezut, prima dintre credincioși și, de aceea, Mama lui Emmanuel. Aceasta este chemarea pământului Palestinei, care este patria spirituală a tuturor creștinilor, pentru că este patria Mântuitorului lumii și a Mamei sale. Aceasta este chemarea atâtor lăcașuri pe care credința creștină le-a înălțat de-a lungul veacurilor la Roma și în lumea întreagă. Aceasta este chemarea unor centre ca Guadalupe, Lourdes, Fatima și altele, răspândite în diferite țări, printre care cum aș putea să nu-l amintesc pe acela de la Jasna Góra, din patria mea? S-ar putea vorbi despre o adevărată «geografie» a credinței și a pietății mariane, care cuprinde toate aceste locuri de pelerinaj deosebit al poporului lui Dumnezeu, care caută întâlnirea cu Maica lui Dumnezeu pentru a găsi, în umbra prezenței materne a «aceleia care a crezut», întărirea propriei credințe. Într-adevăr, în credința Mariei, încă de la Bunavestire și în mod deplin sub Cruce, a fost redeschis din partea omului acel spațiu interior în care Tatăl ne poate copleși «cu toată binecuvântarea spirituală»: spațiul «noului și veșnicului Legământ». (69) Acest spațiu dăinuie în Biserică, ea fiind în Cristos «sacrament al unirii intime cu Dumnezeu și al unității întregului neam omenesc». (70)

În credința pe care Maria a mărturisit-o la Bunavestire ca «slujitoarea Domnului» și în care ea pururi «merge înaintea» poporului lui Dumnezeu în peregrinarea sa pe tot pământul, Biserica «tinde perpetuu să adune întreaga omenire… sub conducerea lui Cristos, în unitatea Duhului său». (71)

Ioan Paul al II-lea, Redemptoris Mater, nr. 26-28
(Enciclică despre Preacurata Fecioară Maria
în viața Bisericii peregrine, 25 martie 1987)

Vezi si:

  • (va urma)

Textul este preluat de pe www.magisteriu.ro

paxlaur@yahoo.com 7:00 - 22:00
%d blogeri au apreciat: