Arhiva pentru mai 27th, 2016

Maria în viața Bisericii și a fiecărui creștin

Sfanta Maria_Tronul intelepciuniiConciliul Vatican II, în strânsă legătură cu Tradiția, a aruncat o nouă lumină asupra rolului Mamei lui Cristos în viața Bisericii. «Prin darul… maternității divine, prin care este unită cu Fiul ei Răscumpărătorul, și prin harul și funcțiile ei deosebite, Sfânta Fecioară este strâns unită și cu Biserica: Născătoarea de Dumnezeu este prototipul Bisericii… și anume în ordinea credinței, iubirii și unirii perfecte cu Cristos».  (117) După cum am văzut mai sus, Maria a rămas încă de la început împreună cu Apostolii în așteptarea Rusaliilor și este prezentă în Biserica peregrină în credință, din generație în generație, fiind cea «fericită pentru că a crezut» și model de speranță care nu înșeală (cf. Rom 5, 5).

Maria a crezut că se vor împlini cele spuse ei de Domnul. Ca fecioară, a crezut că va zămisli și va naște un fiu: pe «Cel Sfânt» căruia îi corespunde numele de «Fiul lui Dumnezeu», numele de «Isus» (=Dumnezeu care mântuiește). Ca slujitoare a Domnului, a rămas total fidelă Persoanei și misiunii acestui Fiu. Ca Mamă, «prin credință și ascultare, a născut pe pământ pe însuși Fiul Tatălui, necunoscând bărbat, sub adumbrirea Duhului Sfânt.»  (118)

Din aceste motive Maria «este pe bună dreptate cinstită de Biserică printr-un cult deosebit. Din cele mai vechi timpuri… este venerată sub titlul de „Născătoare de Dumnezeu”, sub a cărei ocrotire credincioșii aleargă rugându-se, în toate primejdiile și nevoile».  (119) Acest cult este cu totul special: el cuprinde și exprimă legătura strânsă dintre Maica lui Cristos și Biserică.  (120) Maria, ca Fecioară și Mamă, rămâne pentru Biserică un «model veșnic». Se poate spune, așadar, că mai ales sub acest aspect de model sau, mai degrabă, de «prototip», Maria, prezentă în misterul lui Cristos, continuă să rămână prezentă și în misterul Bisericii. Într-adevăr și Biserica «este numită Mamă și fecioară» și aceste nume au o profundă justificare biblică și teologică.  (121)

Biserica «devine și ea mamă… prin primirea cu credință a cuvântului lui Dumnezeu».  (122) Ca și Maria, prima care a crezut primind cuvântul lui Dumnezeu revelat ei la Bunavestire și rămânându-i fidelă în toate încercările până la Cruce, Biserica devine mamă atunci când, primind cu fidelitate cuvântul lui Dumnezeu, «prin predicare și botez naște la o viață nouă și nepieritoare pe fiii zămisliți de la Duhul Sfânt și născuți din Dumnezeu».  (123) Această trăsătură «maternă» a Bisericii a fost exprimată de Apostolul neamurilor cu aceste cuvinte: «Copiii mei, pentru care iarăși simt durerile nașterii, până când Cristos se va întruchipa în voi!» (Gal 4, 19). Aceste cuvinte ale sfântului Paul conțin un indiciu interesant asupra conștiinței materne a Bisericii de la începuturi, privind slujirea ei apostolică printre oameni. O astfel de conștiință i-a îngăduit și îi îngăduie permanent Bisericii să își înțeleagă misterul propriei vieți și misiuni în lumina exemplului Născătoarei Fiului care este «primul născut între mulți frați» (Rom 8, 29).

Se poate spune că Biserica învață de la Maria propria sa maternitate: ea recunoaște dimensiunea maternă a vocației sale, care este esențial legată de natura ei sacramentală, «contemplând sfințenia tainică a Mariei, imitându-i iubirea și împlinind cu fidelitate voința Tatălui».  (124) Dacă Biserica este semn și instrument al unirii intime cu Dumnezeu, acest lucru se datorează maternității sale: pentru că, însuflețită de Duhul, «naște» pe fiii și pe fiicele familiei umane la o viață nouă în Cristos. După cum Maria se află în slujba misterului Întrupării, tot astfel Biserica, prin har, se află în slujba misterului înfierii.

În același timp, după exemplul Mariei, Biserica rămâne fecioara credincioasă Mirelui ei: «Ea este și fecioara care păzește neatinsă credința față de Mirele ei».  (125) Într-adevăr, Biserica este mireasa lui Cristos, după cum se vede din Scrisorile Sfântului Paul (cf. Ef 5, 21-33; 2 Cor 11, 2) și din expresia Sfântului Ioan: «mireasa Mielului» (Ap 21, 9). Dacă Biserica, precum o mireasă, «păzește credința făgăduită lui Cristos», această fidelitate, chiar dacă în învățătura apostolului a devenit imaginea căsătoriei (cf. Ef 5, 23-33), are și valoare de model al totalei dăruiri lui Dumnezeu în celibat «pentru Împărăția cerurilor», sau al fecioriei consacrate lui Dumnezeu (cf. Mt 19, 11-12; 2 Cor11, 2). Această feciorie, după exemplul Fecioarei din Nazaret, este izvorul unei deosebite rodnicii spirituale: este izvorul maternității în Duhul Sfânt.

Dar Biserica păstrează și credința primită de la Cristos: după exemplul Mariei, care păstra și cumpănea în inima sa (cf. Lc 2, 19.51) tot ce era în legătură cu Fiul ei dumnezeiesc, Biserica se străduiește să păzească cuvântul lui Dumnezeu, să-i cerceteze cu discernământ și prudență bogăția, pentru a-i da mărturie fidelă în toate epocile, față de toți oamenii.  (126)

Pe baza acestui raport de exemplaritate, Biserica se întâlnește cu Maria și caută să îi fie asemenea: «Imitând-o pe Maica Domnului său, prin puterea Duhului Sfânt păstrează în mod feciorelnic credința neatinsă, speranța tare, iubirea sinceră».  (127)Maria este așadar prezentă în misterul Bisericii, ca exemplu. Dar misterul Bisericii constă și în nașterea oamenilor la o viață nouă și nemuritoare: este vorba de maternitatea sa în Duhul Sfânt. Iar în această privință Maria nu este numai prefigurarea și modelul Bisericii: ea este mult mai mult. Într-adevăr, «cu iubire de Mamă ea colaborează la nașterea și creșterea» fiilor și fiicelor Maicii Biserici. Maternitatea Bisericii se împlinește nu numai după modelul Născătoarei de Dumnezeu, ci și prin «colaborarea» ei. Biserica beneficiază din belșug de această colaborare, adică de deosebita mijlocire maternă a Mariei, întrucât încă de pe pământ ea a colaborat la nașterea și creșterea fiilor și fiicelor Bisericii, ca Mamă a Fiului «pe care Dumnezeu l-a rânduit primul născut dintre mulți frați».  (128)

A colaborat cu iubire maternă: așa ne învață Conciliul Vatican II.  (129) Aici se discerne adevărata semnificație a cuvintelor spuse de Isus de pe Cruce Mamei sale: «Femeie, iată fiul tău» și ucenicului: «Iată Mama ta» (In 19, 26-27). Aceste cuvinte stabilesc locul Mariei în viața ucenicilor lui Cristos și exprimă – după cum am mai spus – noua ei maternitate ca Mamă a Răscumpărătorului: maternitatea spirituală născută din profunzimea Misterului pascal al Răscumpărătorului lumii. Este o maternitate în ordinea harului, pentru că imploră darul Duhului Sfânt care trezește la viață noi fii ai lui Dumnezeu, răscumpărați prin Jertfa lui Cristos: Duhul pe care Maria împreună cu Biserica l-a primit în ziua Rusaliilor.

Această maternitate a ei este percepută în mod deosebit și trăită de poporul creștin în Sfânta Euharistie – celebrarea liturgică a misterului Răscumpărării -, în care Cristos se face prezent cu adevăratul său trup născut din Maria Fecioara.

Pe drept cuvânt poporul creștin în pietatea lui a văzut întotdeauna o legătură profundă între cinstirea Sfintei Fecioare și cultul euharistic: acest lucru se vădește atât în liturgia occidentală cât și în cea orientală, în tradiția Familiilor călugărești, în spiritualitatea mișcărilor contemporane, chiar și în cele de tineret, în pastorala sanctuarelor mariane: Maria îi duce pe credincioși la Euharistie.

Este propriu maternității faptul de a se referi la persoană. Ea determină întotdeauna o relație unică și irepetabilă între persoane: a mamei cu fiul și a fiului cu mama. Chiar și atunci când o femeie este mama multor fii, raportul ei personal cu fiecare dintre ei face parte din esența maternității. Într-adevăr, fiecare fiu a fost născut în mod unic și irepetabil și acest lucru implică atât pe mamă cât și pe fiu. Fiecare fiu este înconjurat în chip unic de iubirea maternă, pe care se întemeiază și creșterea și maturizarea lui ca om.

Se poate spune că maternitatea «în ordinea harului» păstrează o analogie cu ceea ce «în ordinea naturii» caracterizează legătura mamei cu fiul. În această lumină se înțelege mai ușor de ce în testamentul lui Cristos de pe Golgota noua maternitate a Mamei sale a fost exprimată la singular, cu referire la un singur om: «Iată fiul tău».

Se mai poate spune, de asemenea, că în acele cuvinte este exprimat de deplin motivul dimensiunii mariane a vieții ucenicilor lui Cristos: nu numai a lui Ioan, care stătea în ceasul acela sub Cruce împreună cu Mama Învățătorului său, ci a fiecărui ucenic al lui Cristos, a fiecărui creștin. Răscumpărătorul o încredințează pe Mama sa lui Ioan, și în același timp i-o dă ca Mamă. Maternitatea Mariei, care devine moștenire a oamenilor, este un dar: un dar pe care Cristos însuși îl face personal fiecărui om. După cum Răscumpărătorul o încredințează lui Ioan pe Maria, la fel îl încredințează pe Ioan Mariei. La picioarele Crucii începe acea specială încredințare a omului în grija Maicii lui Cristos, încredințare care apoi a fost trăită și exprimată în diverse moduri în istoria Bisericii. Când același apostol și evanghelist, după ce redă cuvintele adresate de Isus de pe Cruce Mamei și lui însuși, adaugă: «Și din ceasul acela ucenicul a luat-o întru ale sale» (In 19, 27), aceasta înseamnă fără îndoială că ucenicului i-a fost încredințat rolul de fiu și că el și-a luat asupră-și grija pentru Mama Învățătorului iubit. Și pentru că Maria i-a fost dată personal ca Mamă, această expresie arată, chiar dacă indirect, tot ceea ce exprimă legătura intimă dintre fiu și mamă. Toate acestea pot fi concentrate în cuvântul «încredințare». Încredințarea este răspuns la iubirea unei persoane și, în mod deosebit, la iubirea mamei.

Dimensiunea mariană a vieții unui ucenic al lui Cristos se exprimă în mod deosebit tocmai printr-o astfel de încredințare filială față de Mama lui Dumnezeu, inițiată prin testamentul făcut de Cristos pe Golgota. Încredințându-se ca un fiu Mariei, creștinul, ca și apostolul Ioan, o primește «întru ale sale»  (130) pe Mama lui Cristos și o introduce în tot ceea ce constituie viața lui interioară, adică în «eul» său uman și creștin: «A luat-o întru ale sale». În acest fel el încearcă să intre în sfera acelei «iubiri materne» cu care Mama Răscumpărătorului «se îngrijește de frații Fiului său»,  (131) «la nașterea și creșterea cărora ea conlucrează»  (132) după măsura darului fiecăruia, prin puterea Duhului lui Cristos. Tot astfel se explică maternitatea în spirit, care a devenit rolul Mariei sub Cruce și în cenacol.

46. Această legătură filială, această încredințare Mamei ca un fiu nu numai că își are începutul în Cristos, dar se poate spune că în final este îndreptată spre El. Se poate spune că Maria continuă să ni se adreseze tuturor cu aceleași cuvinte pe care le-a rostit în Cana Galileii: «Faceți tot ce vă va spune El». Într-adevăr, El, Cristos, este unicul Mijlocitor între Dumnezeu și oameni, El este «calea, adevărul și viața» (In 14, 6), El este Acela pe care Tatăl l-a dăruit lumii pentru ca omul «să nu piară, ci să aibă viața veșnică» (In 3, 16). Fecioara din Nazaret este cea dintâi «martoră» a acestei iubiri mântuitoare a Tatălui și pururi și pretutindeni dorește să-i rămână slujitoare smerită. Față de orice creștin, de orice om, Maria este aceea «care a crezut» cea dintâi și prin această credință de mireasă și mamă vrea să acționeze asupra tuturor acelora care i se încredințează ca fii. Se știe: cu cât mai mult acești fii stăruie într-o astfel de atitudine și înaintează în ea, cu atât Maria îi aduce mai aproape de «nepătrunsele bogății ale lui Cristos» (Ef 3, 8). Și în același timp ei își dau tot mai bine seama de demnitatea omului în toată plinătatea ei și de semnificația finală a chemării lui, deoarece «Cristos… îl dezvăluie pe deplin omului pe om».  (133)

Această dimensiune mariană a vieții creștine este pusă în mod deosebit în lumină în relație cu femeia și cu condiția ei. Într-adevăr, feminitatea se află într-o relație cu totul deosebită cu Mama Răscumpărătorului, subiect ce va putea fi aprofundat cu altă ocazie. Aici doresc numai să arăt că Maria din Nazaret aruncă o lumină asupra femeii ca atare, prin însuși faptul că Dumnezeu, în sublimul eveniment al Întrupării Fiului, s-a bazat pe slujirea liberă și activă a unei femei. Așa-dar se poate afirma că femeia, privind la Maria, găsește în ea calea spre o trăire demnă a condiției sale și spre realizarea adevăratei sale dezvoltări. În lumina Mariei, Biserica citește pe chipul oricărei femei reflexul unei frumuseți care oglindește cele mai înalte sentimente de care este capabilă inima omenească: iubirea în totală dăruire de sine, puterea de a face față celor mai mari dureri; fidelitatea fără margini și strădania neobosită; capacitatea de a uni intuiția pătrunzătoare cu vorba de încurajare și întărire.

În timpul Conciliului, Paul al VI-lea a proclamat-o so-lemn pe Maria Mama Bisericii, «adică Mama întregului popor creștin, atât a credincioșilor cât și a păstorilor»   (134) Mai târziu, în 1968, în Profesiunea de credință cunoscută sub numele de «Crezul Poporului lui Dumnezeu», el a repetat această afirmație în cuvinte și mai semnificative: «Noi credem că Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, noua Evă, Maica Bisericii, își continuă în Cer misiunea maternă față de mădularele lui Cristos, colaborând la nașterea și creșterea vieții dumnezeiești în sufletele celor răscumpărați».  (135)

Magisteriul Conciliului a subliniat că adevărul despre Preasfânta Fecioară Maria, Maica lui Cristos, constituie un sprijin eficient pentru aprofundarea adevărului asupra Bisericii. Însuși Paul al VI-lea, vorbind despre constituția Lumen Gentium pe care Conciliul tocmai o aprobase, a spus: «Cunoașterea adevăratei învățături catolice despre Preacurata Fecioară Maria va constitui întotdeauna o cheie pentru înțelegerea corectă a misterului lui Cristos și al Bisericii».  (136) Maria în Biserică este prezentă ca Mama lui Cristos și în același timp ca Mama pe care Cristos, în misterul Răscumpărării, a dat-o omului în persoana apostolului Ioan. De aceea Maria, înzestrată cu o nouă maternitate în Duhul Sfânt, îi îmbrățișează pe toți și pe fiecare înBiserică, îi îmbrățișează de asemenea pe toți și pe fiecare prin Biserică. În acest sens Maria, Mama Bisericii, este și modelul ei. Într-adevăr, Biserica – după cum a dorit și a cerut Paul al VI-lea -«trebuie să se inspire de la Fecioara Născătoare de Dumnezeu pentru a găsi cea mai autentică formă a desăvârșitei urmări a lui Cristos».  (137)

Datorită acestei legături speciale care o unește pe Maica lui Cristos cu Biserica, se luminează mai bine misterul acelei «femei» care, de la primele capitole ale Cărții Genezei și până la Apocalips, însoțește revelarea planului mântuitor al lui Dumnezeu cu neamul omenesc. Maria, prezentă ca Maică a Răscumpărătorului în Biserică, participă cu suflet de mamă la «lupta aprigă împotriva puterilor întunericului»,  (138)luptă ce străbate întreaga istorie a omenirii. Și datorită identificării ei, de către Biserică, cu «femeia îmbrăcată în Soare» (Ap 12, 1),  (139) se poate afirma că «Biserica își atinge în Preacurata Fecioară desăvârșirea care o face să fie fără pată și zbârcitură»; de aceea creștinii, înălțându-și cu credință ochii la Maria în peregrinarea lor pământească, «se străduiesc să crească în sfințenie».  (140) Maria, strălucita fiică a Sionului, îi ajută pe toți fiii săi – oriunde și în orice împrejurare s-ar afla – să găsească în Cristos drumul spre Casa Tatălui.

Astfel Biserica, în întreaga ei viață, păstrează cu Maica lui Dumnezeu o legătură care cuprinde în misterul mântuirii trecutul, prezentul și viitorul și o cinstește ca pe Mama spirituală a omenirii și mijlocitoarea harului.

Ioan Paul al II-lea, Redemptoris Mater, nr. 42-47
(Enciclică despre Preacurata Fecioară Maria
în viața Bisericii peregrine, 25 martie 1987)

Vezi si:

  • (va urma)

Textul este preluat de pe www.magisteriu.ro

3