Nu știu dacă e ceva intenționat (asta ca să alimentem teoria conspirațiilor!), dar oamenii din Biserică (Biserici!) sigur nu iubesc Hora unirii, poezia scrisă de Vasile Alecsandri. De melodie, nu mai vorbesc: suntem hotărâți să nu ne prindem în horă! Noi vrem dezbinare, adrenalină, ne place să lucrăm singuri și să-i punem pe toți împotriva tuturor.

Cine vrea să facă liniște aude și astăzi cuvântul lui Isus: Cu cine voi compara această generație? Este asemenea copiilor care stau în piețe și strigă către alții, zicând: «V-am cântat din fluier și n-ați dansat, v-am cântat de jale și n-ați bocit» (Mt 11,16-17).

Noi nu dansăm, nu plângem, nu facem nimic împreună… Nu vrem! Ne simțim mai bine singuri. Credem, în ignoranța noastră, că vom reuși singuri. Oare degeaba a ales Cristos 12 apostoli și nu unul singur?! Oare degeaba i-a trimis mereu doi câte doi? Oare degeaba s-a rugat ca toți să fie una?! Și aici nu e vorba doar de ecumenismul exterior, ci și de cel interior, dintre „frații” care stau în aceeași casă, în aceeași biserică/Biserică. Nu cred că sunt zadarnice cuvintele lui Isus: „Orice împărăție dezbinată în interior se ruinează și se prăbușește casă peste casă” (cf. Lc 11,17)… Așa s-au prăbușit imperii, state, partide, firme, biserici și bisericuțe, dieceze și parohii… cu oameni cu tot!

Când scriu aceste rânduri nu mă gândesc la mărul discordiei din Biserica Ortodoxă sau la zâzania din vreo (arhi)dieceză catolică sau comunitate protestantă. Nu mă gândesc la vreun anumit om din Biserică, laic sau preot, care refuză să lucreze în echipă. Pur și simplu mă gândesc la mine … e actul meu de căință, dar și de speranță. Căință pentru momentele când credeam că mă pot descurca și singur, dar și speranță pentru zilele când voi avea posibilitatea să lucrez în echipă, să intru într-o horă și să cântăm pentru Biserică și pentru binele omului:

Iarba rea din holde piară!
Piară dușmănia-n țară!
Între noi să nu mai fie
Decât flori și omenie!
…
Unde-i unul nu-i putere
La nevoi și la durere
Unde-s doi puterea crește
Și dușmanul nu sporește!

Eu cred în forța unității. Cred că spiritul de echipă trebuie să reînflorească în inimă și să ajute unitatea interioară. Altfel începem să ne trimitem unii pe alții la…. nu-mi vine cuvântul ăla acum, dar putem folosi un altul la modă zilele astea: anatema!

Revenind la unitate, nu mă gândesc atât la puterea Bisericii dacă ar fi unite, ci mai ales la credibilitatea mesajului ei. Acum pare că predicăm o evanghelie pe care nu o trăim… Când mă uit în unele case, parohii, dieceze sau arhidieceze, mitropolii și patriarhii etc. văd împlinirea evangheliei care zice: „De acum înainte cinci dintr-o casă vor fi dezbinați: trei împotriva a doi și doi împotriva a trei. Vor fi dezbinați laicii împotriva episcopului, parohul împotriva vicarului și vicarul împotriva parohului; responsabilul X nu vrea să audă de colaborarea cu Y etc.” [(Lc 12,52-32. Știu, textul era cu soacre și nurori, dar în multe cazuri e mai ușor să vezi o soacră să-și iubească nora, decât un creștin (preot sau laic!) să-și iubească și să colaboreze cu fratele său (preot sau laic). De fapt, știm de la Isus că dușmanii omului vor fi cei din casa lui, din biserica lui (cf. Mt 10,36)].

Până la urmă în toată zâzania asta din Biserică (Biserici) este vorba de două lucruri, ba chiar de trei. În primul rând nu mai citim lista păcatelor capitale ca să ne amintim că primul e tocmai mândria. Suntem prea orgolioși pentru a sta prinși în horă cu toți muritorii, neexperimentații, nepasionații, „necatolicii”, ”neortodocșii” ne… și iarăși ne… Refrenul e obositor: „Toți sunt eretici și nepricepuți, mai puțin eu!”

În al doilea rând orgoliul acesta are șanse mari să se întâlnească cu prostia. Și astfel apar reclamele cu Dorel… Știm bine că Dorel lucrează și la/în Biserică, e creștin de-al nostru! Și când te numești „Dorel” faci totul ca să împlinești numai un verset din evanghelie, cel de genul: eu nu intru în hora unității, dar nici pe alții nu-i las să intre (cf. Mt 23,13).

Așadar, când lucrăm singuri și ne credem autosuficienți, suntem orgolioși, proști și… și cred că ar mai fi ceva, că doar nu există doi fără trei. Da, cred că suntem și necreștini pentru că un creștin nu poate fi/nu trebuie să fie nici orgolios și nici prost. Știm bine vorba părintelui Steinhardt: „Cristos nu ne-a cerut să fim proști”.

Cam asta este situația celor care refuză „munca în echipă”: buricul pământului în varianta bipedă cu iz religios este orgolios, prost și necreștin.

Of, hai să dăm mână cu mână… altfel ne pierdem capul!

Să ne trezim și să ne amintim că „Hora unirii” are și un frate: Deșteaptă-te, române! 🙂

NB. – Dacă nu știi pe nimeni care se regăsește în acest articol gândește-te la mine, dar nu te uita nici pe tine, pentru că eu nu te-am uitat și m-am gândit și la tine! 😀 Ție chiar îți place să lucrezi în echipă? Să te lași ajutat și sfătuit? Chiar lupți pentru unitate?

– Articolul nu e doar despre Biserică, Biserici sau bisericuțe, ci despre orice existență (instituțională sau nu!) care refuză unitatea, spiritul de echipă.

– Sper să nu am dreptate (uneori mai adorm în timp ce scriu și poate că e doar un coșmar și mă voi trezi curând văzând că unul singur este învățătorul nostru, iar noi toți suntem frați care ne ajutăm unii pe alții, ne iubim și muncim în echipă pentru edificarea omului și a Bisericii. Sper!).