Promovarea păcii 

Pacea nu este numai absenţa războiului, nici nu se reduce la stabilirea unui echilibru între forţe adverse, nici nu se naşte dintr-o dominare despotică, ci este numită, în mod corect şi propriu, lucrare a dreptăţii (Is32,17). Ea este rodul ordinii înscrise în societatea umană de divinul ei întemeietor şi trebuie înfăptuită de oameni care însetează după o dreptate tot mai desăvârşită. Într-adevăr, întrucât binele comun al neamului omenesc, deşi este reglementat în realitatea sa fundamentală de legea veş­nică, totuşi, în privinţa exigenţelor sale concrete, este supus la neîncetate schimbări pe măsura trecerii timpului; pacea nu este niciodată dobândită definitiv, ci trebuie construită continuu. Pe lângă aceasta, deoarece voinţa omului este labilă şi rănită de păcat, dobândirea păcii cere o stăpânire constantă asupra patimilor din partea fiecărui om, precum şi vigilenţa autorităţii legitime.
Dar toate acestea nu sunt suficiente. O astfel de pace nu poate fi realizată pe pământ fără ocrotirea binelui persoanelor şi nici fără comunicarea liberă şi plină de încredere a bogăţiilor sufleteşti şi a facultăţilor crea­toare, între oameni. Voinţa fermă de a respecta pe ceilalţi oameni, celelalte popoare şi demnitatea lor, precum şi practicarea asiduă a fraternităţii umane, sunt absolut nece­sare pentru a construi pacea. Astfel, pacea este şi rodul iubirii care depăşeşte ceea ce poate oferi dreptatea. Pacea de pe pământ, care se naşte din iubirea faţă de aproapele, este imaginea şi efectul păcii lui Cristos, ce izvorăşte de la Dumnezeu Tatăl. Căci Fiul întrupat, Prin­cipele păcii, i-a împăcat pe toţi oamenii cu Dumnezeu prin crucea sa şi, restabilind unitatea tuturor într-un singur popor şi într-un singur trup, a ucis ura în trupul său (cf. Ef 2,16; Col 1,20.22) şi, după triumful învierii sale, a revărsat în inimile oamenilor Duhul iubirii.
De aceea, toţi creştinii sunt stăruitor chemaţi ca, făptuind adevărul în iubire (Ef 4,15), să se unească cu oamenii cu adevărat iubitori de pace, pentru a implora şi a instaura pacea. Însufleţiţi de acelaşi spirit, nu putem să nu-i lăudăm pe aceia care, renunţând la acţiunea violentă în revendicarea drepturilor lor, recurg la mijloace de apărare care sunt, de altfel, la îndemâna şi a celor mai slabi, cu condiţia ca aceasta să se poată îndeplini fără lezarea drepturilor şi obligaţiilor celorlalţi sau ale comunităţii.

Din constituţia pastorală despre Biserica în lumea contemporană Gaudium et spes a Conciliului al II-lea din Vatican, nr. 78.

Documentul poate fi citit aici: http://www.magisteriu.ro/gaudium-et-spes-1965/