Scrisoarea unui preot înainte să moară

preot moarte fericire martiriuA ales viața unui ”preot desculț” și cu o profundă simplitate a încercat să fie fidel vocației sale. Încă din tinerețe a avut mari probleme cu inima și rinichii ceea ce  l-a obligat să facă dializă pentru mulți ani. A trăit fiecare moment fără să-l piardă, până când a murit la Madrid în 11 iunie 1991. Vrem să vă împărtășim ultimul articol pe care l-a scris înainte să plece la Domnul, o scrisoare către Dumnezeu, un text prețios demn să fie cunoscut.

„Mulțumesc. Cu acest cuvânt aș putea să conchid scrisoarea mea, Dumnezeu, sau „iubirea mea”.  Fiindcă  tot ceea ce vreau să zic e acest lucru: mulțumesc, mulțumesc. Dacă aș analiza cei 55 de ani ai mei, ce aș putea să găsesc în afară de iubirea Ta fără sfârșit? Nu există nicio parte din istoria mea în care milostivirea Ta să nu fi fost peste mine. Nu a fost niciun moment în care să nu experimentez prezența Ta iubitoare și paternă alinâdu-mi sufletul.

Ieri am primit o scrisoare de la o prietenă ce a aflat recent de problemele de sănătate pe care le am și, care mi-a scris supărată: „O mare supărare stăpânește toată ființa mea, mă răzvrătesc mai mult contra lui Dumnezeu care permite oamenilor ca tine să sufere”. Sărăcuța de ea! Afecțiunea sa pentru mine nu o lasă să vadă adevărul. Deoarece – pe lângă faptul că eu nu sunt mai important ca nici o altă persoană – viața mea dă mărturie pentru două lucruri: în cei 55 de ani am suferit nu puțin din partea oamenilor. Din partea lor am primit suferințe și ofense, singurătate și neînțelegere. Dar, de la Tine am primit o imensitate de gesturi de iubire.

Mi-ai dat, înainte de toate, posibilitatea să exist. Această minune de a fi om. Bucuria de a respira frumusețea lumii. Darul să mă simt bine în familia umană. Conștientizare că, după tot, dacă ar trebui să fac bilanțul rănilor primite acestea ar fi mult mai puține în comparație cu marea iubire pe care aceiași oameni au pus pe cealaltă parte a balanței vieții mele. Dar în numele cui aș putea pretinde să fiu martir al condiției umane dacă știu că, în final, am avut mai multă înțelegere și susținere decât dificultăți?

Și apoi, Tu ai însoțit darul existenței cu cel al credinței. Încă din copilărie am simțit prezența sa în fiecare moment. Pentru mine, imaginea era aceea a unui Dumnezeu simplu. Nu am fost niciodată speriat de numele Tău. Am plantat în inima mea sentimentul minunat de a ști că am iubit, că m-am simțit iubit, și de a fi experimentat prezența Ta permanentă. Am trăit între oameni care și-au blestemat ziua în care s-au născut, care au strigat că nu au cerut ei să se nască. Nici eu nu am cerut, deoarece înainte nu eram. Dar apoi am cunoscut ceea ce era viața mea, am strigat către Tine cerându-Ți viața, și e chiar aceasta ceea ce mi-ai dat.

Cred că a fost decisiv că m-am născut în familia pe care Tu ai ales-o pentru mine. Astăzi nu aș avea tot ceea ce am primit, dacă nu aș fi avut părinții și frații pe care i-am avut. Au fost toți mărturii vii a prezenței iubirii Tale. De la ei am învățat – foarte ușor – cine ești Tu. De atunci am început să Te iubesc și, deci să iubesc pe toți și tot. Ar fi fost absurd să nu Te iubesc. Ar fi fost dificil să trăiesc în amărăciune. Fericirea, credința și încrederea în viață au fost, pentru mine, ca o gustare delicioasă pregătită de mama la prânz. Ceva ce exista sută la sută. Și dacă nu era, ar fi fost pentru faptul că în ziua respectivă unele produse erau prea scumpe, nu pentru că ar fi fost mai puțină iubire. Apoi am învățat că durerea făcea parte din joc. Nu era un blestem, ci ceva în legătură directă cu cât dă viața; ceva ce, în orice caz, nu ar fi putut să ia bucuria întregului.

Mulțumesc pentru toate acestea – mă simt un pic încurcat să o zic – durerea nu îmi face rău, nici amărăciunea nu mă necăjește. Nu pentru că eu aș fi curajos, ci fiindcă am învățat de copil să mă concentrez pe aspectele pozitive ale vieții. Modul meu de abordare m-a împins să mă aștept la cei mai rău și astfel, când sosește, pentru mine e doar ușor gri. Un alt prieten mi-a scris în aceste zile spunându-mi că eu aș putea suporta dializa ”îmbătându-mă cu Dumnezeu”. Acest lucru mi se pare un pic prea mult și melodramatic. Fiindcă, din mai multe motive în Tine mă simt mereu protejat de o armură contra suferinței. Sau, poate adevărata durere încă nu a venit.

Uneori mă gândesc că am avut „prea mult noroc”. Sfinții ți-au oferit lucruri mari. Eu nu am avut niciodată nimic important de oferit. Mă tem că, atunci când voi muri, voi avea aceeași impresie pe care a avut-o mama mea în acel moment: să mor cu mâinile goale deoarece nu mi-ai dat niciodată ceva cu adevărat dificil ca să pot să-ți ofer. Nici măcar singurătatea. Iartă-mă, dar ce pot să fac dacă nu m-ai abandonat niciodată? Din când în când mă cutremur la gândul că voi muri fără să fi stat cu tine în Grădina Măslinilor, fără să am și eu agonia mea din Ghetsimani. Dar ești Tu Cel care – nu se știe de ce – nu m-ai luat cu tine în Duminica de Florii. Câteodată – în visurile mele de eroism – mi-ar fi plăcut să am măcar o criză puternică de credință pentru a-mi demonstra mie și Ție că o am. Se spune că adevărata credință este pusă la proba focului. Iar eu nu am întâlnit nimic în afara de mâinile Tale care mă protejau și mă dezmierdau.

Și nu se pune problema, cu siguranță, că aș fi fost mai bun decât alții. Păcatul a pus rădăcini în mine și Tu și eu știm cât de profunde. Dar adevărul e că nici în acele momente dificile nu am simțit pe deplin flacăra neagră a răului, fiindcă Tu ai adus multă lumină în mine. În mizerie am rămas al Tău.

Mi-ar plăcea să mă laud că am suferit persecuții și dificultăți. Dar tu ști că am fost înconjurat mai mult de persoane minunate decât de trădători și că am primit, pentru fiecare neînțelegere, zece zâmbete. Am fost fericit căci răul nu mi-a cauzat niciodată daune și, mai mult, nu mi-a lăsat nicio tristețe în lăuntrul meu. Chiar și cu cei care nu s-au comportat bine am reușit să fiu prietenul cel mai bun, uneori misterios.

Mi-ai dăruit darul minunat al vocației mele. Să fim perfecți e imposibil, Tu știi acest lucru. Dar e ceva minunat, asta o știu. Astăzi nu am, clar, entuziasmul îndrăgostirii din primele zile. Dar, din fericire să celebrez Liturghia nu a devenit ceva banal, iar când mă spovedesc  tremur de fiecare dată. Cunosc chiar și bucuria supremă pentru a ajuta oamenii – mereu mai mult decât aș putea singur – și de a anunța numele Tău. Știi că și acum plâng la citirea parabolei Fiului Risipitor? Totuși, mulțumită Ție, nu reușesc să vorbesc de Patimile Tale și de moartea Ta fără să mă emoționez…

Pentru că, natural, darul Tău cel mai mare a fost Fiul Tău Isus. Dacă aș fi fost cel mai nefericit dintre oameni și, dacă nefericirea ar fi fost prezentă în fiecare aspect al vieții mele, știu că ar fi fost suficient să amintesc numele lui Isus pentru a trece peste orice moment dificil. Faptul că Tu ai fost unul dintre noi îmi dă curaj în fața oricărui faliment uman.  Cum am putea să fim triști știind că picioarele Tale au călcat pe această planetă? Putem să dorim ceva mai multă iubire decât aceea pe care ne-o dă simpla gândire a privirii Mariei?

Am fost fericit, cu siguranță. Cum aș putea să nu fiu? Și eu am fost fericit aici, fără să aștept gloria din Cer. Știi că nu îmi e frică de moarte, dar nici nu mă grăbesc prea tare ca să vină. Voi fi acolo în brațele Tale mai mult decât sunt acum? Deoarece aceasta este surpriza, Cerul îl avem deja din momentul în care Te putem iubi. Are dreptate prietenul meu Cabodevilla, noi murim fără să știm care e cel mai mare dar al Tău: dacă e faptul că Tu ne iubești sau că Tu ne permiți să Te iubim.

Din această cauză îmi pare rău pentru cei care nu prețuiesc viața lor. Dar da, facem ceva ce este infinit mai mare decât natura noastră: să Te iubim, să colaborăm cu Tine în construirea marelui edificiu al iubirii!

Îmi este dificil să zic că aici îți dăruim glorie. Ar fi prea mult! Mă mulțumesc să cred că odihnindu-mi capul în mâinile Tale  îți dă posibilitatea să mă iubești.  Îmi vine să râd la ideea că am merge în cer ca și o recompensă. Recompensă pentru ce? Ne amăgim singuri, Tu ne dăruiești cerul și noi pretindem că l-am meritat. Iubirea, și lucrul acesta îl știi foarte bine, e singura sa proprie recompensă. Și fericirea nu este consegvența și nici fructul iubirii. Iubirea este, deja singură, fericire. Să știm că ești Tatăl este deja paradis. Normal că nu vreau mai mult, fiindcă te doresc doar pe Tine. Să Te iubesc deja este un dar. Nu ai putea să-mi dai mai mult.

Pentru toate acestea, Dumnezeul meu, am vrut să vorbesc despre Tine și cu Tine în această pagină finală din al meu ”Rațiuni pentru a iubi”, Tu ești ultimul și unicul meu motiv de iubire. Nu sunt altele. Cum aș avea speranță fără Tine? Pe ce s-ar baza bucuria mea, dacă nu ai fi Tu? Tu ești Cel care dai forță și sens la toate. Știu bine că ceea ce trebuie să fac eu ca și om e să repet și să repet numele Tău. Și să mă retrag”.

De Luisa Restrepo

Traducere:AMR

 Articol preluat de pe www.e-comunio.ro

Păstorul cel bun

„Dacă greşesc vreau să greşesc din prea multă bunătate, decât din prea multă asprime”. Pentru mulţi dintre noi e doar un vis la care abia din când în când îndrăznim să sperăm…

Preotul… omul blând care vorbeşte doar despre iubirea lui Dumnezeu. Dar şi omul care ascultă. Preotul este omul care are timp pentru Dumnezeu şi pentru oameni sau, mai bine spus, care trebuie să-şi facă timp. Preotul este omul care se roagă, se spovedeşte, se împărtăşeşte. Este cel care nu uită cum se stă în genunchi înaintea Domnului sau cum e să te apleci la căpătâiul unui muribund. Preotul este cel care citeşte, învaţă, predică, zâmbeşte, se joacă cu cei mici, discută cu cei mari, îi alină pe cei bătrâni şi singuri. Preotul este un răsfăţat al Domnului, dar care nu trebuie să uite să-i răsfeţe cu belşugul harurilor şi darurilor sale pe cei din jurul său. Preotul este omul care suferă nu doar atunci când îl doare ceva, ci şi atunci când au alţii dureri, probleme, necazuri. Preotul este omul care se îngrijeşte de buna orânduire a vieţii celorlalţi, dar şi de propria viaţa ca să ajungă şi el la mântuire. Preotul e cel care în timp ce-i pregăteşte pe alţii pentru o moarte bună, se gândeşte şi la propria moarte. Ar fi multe de spus despre preot gândindu-mă la viaţa sfântului Francisc de Sales şi la viaţa altor sfinţi păstori. Însă pot spune că preotul este un om care atunci când Dumnezeu i-a ieşit în cale s-a îndrăgostit de el şi acum tot ce-şi doreşte este ca şi alţii să ajungă să-l cunoască pe Dumnezeul său şi să-l îndrăgească. Tot ce vrea este ca fiecare inimă să fie cuprinsă de speranţa, credinţa şi iubirea care sunt în el şi astfel toţi să ajungă la vederea lui Dumnezeu în slava Împărăţiei sale. Pentru aceasta misiunea sa, viaţa sa şi tot ceea ce trebuie să facă se rezumă la cuvântul psalmistului: „Voi vesti fraţilor mei iubirea Domnului”. Nimic altceva nu contează în afară de a vesti iubirea Domnului prin ceea ce este, prin ceea ce spune şi face.

Prea târziu te-am iubit...

Francisc de Sales Francisc de Sales

Mereu sunt uimit de uşurinţa cu care miile de cuvinte pălesc în faţa unui exemplu concret. Dacă este adevărat că „viaţa bate filmul” la fel de adevărat este că „viaţa bate cuvântul”, scris sau rostit. Când auzi un om că vorbeşte frumos despre adevărul în care el crede, te înflăcărezi, îţi place… şi cam atât. Însă când vezi un om care trăieşti dedicat în totalitate adevărului în care el crede, ba mai mult, când îl vezi murind pentru adevărul său, atunci înflăcărarea se transformă cu uşurinţă în îndrăgostire. Ţi-e greu să-ţi iei ochii, inima, gândul de la cel care este fidel până la moarte principiilor sale. Îţi vine să adormi cât mai des în speranţa că îl vei vedea măcar în vis. Apoi te trezeşti cuprins de dorinţa de a-l întâlni, de a-l vedea fie şi numai pentru o clipă. Fiecare clipire a ochilor îţi strecoară spre…

Vezi articolul original 2.223 de cuvinte mai mult

paxlaur@yahoo.com 7:00 - 22:00
%d blogeri au apreciat: