În căutarea timpului pierdut

Oare chiar nu avem timp sau îl pierdem cu lucruri lipsite de importanță?

Deus meus in te confido (Ps 25,2)

23-page-001

„N-am timp”: un refren pe care îl auzim zilnic. O să merg la biserică începând de luna viitoare, o să mă rog de luni, o să mă spovedesc cândva anul ăsta. Oare chiar nu avem timp sau îl pierdem cu lucruri lipsite de importanță?

Avem întotdeauna timp pentru suflet când:

  • percepem relația noastră cu Dumnezeu nu ca pe o obligație / datorie cu accente superstițioase („trebuie să mă duc la biserică” / „e bine să ții post”), ci gustăm bucuria întâlnirii cu o Persoană vie, mereu nouă, de care ne lăsăm fascinați și cuceriți, nu constrânși și puși la zid – rugăciunea e un dialog în care știm să ascultăm mai mult decât să vorbim, să căutăm răspunsuri mai mult decât să le luăm de bune pe cele prefabricate, să vedem mai mult voia Lui decât pe cea a noastră;
  • așezăm pe primul loc în agenda personală căutarea lui Cristos…

Vezi articolul original 449 de cuvinte mai mult

Reclame

Îndrumarea spirituală: un Lux necesar (partea I)

Cu toții ne trăim viața în iluzii, de multe ori foarte pioase. Iar în ceea ce privește viața spirituală, e foarte ușor să ne facem iluzii: dom’ne, eu sunt creștin practicant, care merge la biserică, se roagă dimineața și seara. Dar pentru toată practica mea există un singur banc de probă: ca să văd prin lentila adevărului care este relația mea cu Dumnezeu, trebuie mă uit mai întâi să văd care este relația mea cu aproapele. Un iezuit maghiar îmi propunea cândva să mă gândesc că, în 100 de relații cu 100 de oameni diferiți, pe 20 îi iubesc, altora 20 le-aș da cu ceva în cap, iar restul de 60 îmi sunt indiferenți. Atunci, onest vorbind, relația mea cu Dumnezeu este tocmai asta: 20% îl iubesc, 20% i-aș da cu ceva în cap și 60% îmi este indiferent. Dacă ne uităm la criteriile Judecății de Apoi din Evanghelia după Matei, ar trebui să ne fie clar că n-o să ne întrebe Cristos pe niciunul dintre noi dacă am avut viziuni, ci doar despre lucruri palpabile: „Am fost flămând și mi-ați dat să mănânc, am fost însetat și mi-ați dat să beau, am fost străin și m-ați primit, gol și m-ați îmbrăcat, bolnav și m-ați vizitat, am fost în închisoare și ați venit la mine” (Mt 25,35-36). Atât! Prin urmare, dacă, după ce am înlăturat iluziile și m-am privit cu sinceritate, mă mulțumesc cu aceste procente în relația mea cu Dumnezeu, nu am nevoie de nicio îndrumare și pot să-mi trăiesc viața frumușel și mai departe în aceasta înșelare cum că aș avea o relație adevărată cu El și că aș fi „creștin practicant”. Pentru că, e drept, dacă dau ochii cu mine în adevărul meu, iluzia mea că aș fi o persoană „de bine” se va dezintegra, atunci când fac discernământ „pe bune” împreună cu îndrumătorul meu.

Deus meus in te confido (Ps 25,2)

28-31 (3)-page-00128-31 (3)-page-00228-31 (3)-page-00328-31 (3)-page-004

„Așa ca întotdeauna, și astăzi, Biserica continuă să recomande practica îndrumării spirituale nu doar acelora care vor să-l urmeze pe Domnul mai îndeaproape, ci fiecărui creștin care vrea să-și trăiască responsabil Botezul, adică noua viață în Cristos” (Papa Benedict al XVI-lea, 2011).

Interlocutor:

Pr. Iulian Budău SJ (n. 1973), preot-călugăr iezuit, licențiat în Filosofie (Padova), Teologie (Paris) și Litere (București), Master în Psihologie (București), paroh al Bisericii Calvaria („Preasfânta Inimă a lui Isus”) – Satu Mare

Moderator: Claudia Stan

Mulțumiri părintelui Marius Taloș SJ și Cristinei Grigore pentru sprijinul acordat în realizarea acestui dialog.

Îndrumarea spirituală, împreună cu Exercițiile Spirituale după metoda Sfântului Ignațiu de Loyola, sunt pilonii carismei iezuite. Într-o lume care alege să fie spirituală, dar nu religioasă (adică alege superficialitatea și sincretismul în detrimentul profunzimii), conceptul de îndrumare spirituală creștină este „marele neînțeles”, inclusiv în rândul creștinilor care se consideră practicanți. De aceea, cred că se cuvine…

Vezi articolul original 2.183 de cuvinte mai mult

Nu (mai) minți! Niciodată!

Minciuna increderea

„Nu minți! Mai ales, nu te minţi singur. Cel care se minte pe sine şi-şi pleacă urechea la propriile sale minciuni ajunge să nu mai deosebească adevărul nici în el, nici în jurul lui şi să nu mai aibă respect nici pentru sine, nici pentru ceilalți. Iar dacă nu respectă pe nimeni, nici nu poate iubi pe cineva, şi astfel, neiubind pe nimeni, ca să se afle în treabă sau ca să-şi omoare urâtul, se lasă în voia patimilor şi ispitelor trupeşti, şi, stăpânit cum e de metehne, ce deosebire mai poate fi între el şi un animal? Toate acestea pentru că s-a mințit continuu, pe sine și pe alții”.

(Dostoievski în romanul Fraţii Karamazov)

Niciodată nu e prea târziu să ne trezim/revenim și să iubim adevărul cu prețul oricărei jertfe!
Este timpul să nu (ne) mai mințim!
Să începem astăzi!

Fericit este omul care nu a cunoscut amărăciunea minciunii, a falsității, a ipocriziei!

Să ne amintim cuvântul Domnului:

Aceste șase [lucruri] le urăște Domnul
și șapte sunt abominabile pentru sufletul lui:
ochii semeți, limba mincinoasă,
mâinile care varsă sânge nevinovat,
inima care plănuiește gânduri nelegiuite,
picioarele care se grăbesc să alerge spre rău,
martorul mincinos care suflă falsitate,
cel care stârnește certuri între frați (Prov 6,16-19; cf. Prov 12,22).

Iar în alt loc, Domnul spune:

„Multe sunt gândurile din inima omului,
dar planul Domnului, acela se împlinește.
Ce se dorește de la om este bunătatea lui;
mai bine este un necăjit decât un om mincinos” (Prov 19,21-22).

paxlaur@yahoo.com 7:00 - 22:00
%d blogeri au apreciat asta: