Arhiva pentru februarie 18th, 2018

Așa ne-a învățat să învingem atunci când suntem ispitiți

Ascultă, Dumnezeule, strigarea mea, ia aminte la rugăciunea mea (Ps 60,1). Cine este cel care vorbește? Se pare că este unul singur. Dar observă bine dacă este vorba cu adevărat de o singură persoană. De fapt, spune: De la marginile pământului, pe tine te chem; când inima îmi este cuprinsă de neliniște (Ps 60,2). Prin urmare, nu este vorba de un singur individ; și totuși, este unul singur, pentru că unul singur este Cristos, iar noi toți suntem mădularele sale. Cine este acest unic om care strigă de la marginile pământului? Cei care invocă de la marginile pământului sunt cei chemați la acea moștenire, despre care i s-a spus acelu­iași Fiu: Cere-mi și-ți voi da popoarele ca moștenire și margi­nile pământului în stăpânire (Ps 2,8).    Aceasta, așadar, este stăpânirea lui Cristos, aceasta este moștenirea lui Cristos, acesta este trupul lui Cristos, aceasta este unica Biserică a lui Cristos, aceasta este unitatea care suntem noi și strigă de la marginile pămân­tului. Și ce anume cere? Ceea ce am spus mai înainte: Ascultă, Dumnezeule, strigarea mea, ia aminte la rugă­ciunea mea; de la marginile pământului, pe tine te chem. Adică: „Ceea ce eu cer, cer de la marginile pămân­tului”, adică din toate părțile.

    Însă, de ce a invocat astfel? Pentru că inima îi era cuprinsă de neliniște. Cu aceasta vrea să arate că Domnul este prezent în toate popoarele și în oamenii din lumea întreagă nu în marea glorie, ci în marile ispite.

    De fapt, viața noastră în acest pelerinaj nu poate să fie lipsită de ispite, de vreme ce progresul nostru se realizează tocmai prin ispită, și nimeni nu se cunoaște pe sine dacă nu este ispitit, nici nu poate să fie înco­ronat dacă nu a învins, nici să învingă dacă nu a luptat, nici să lupte dacă nu are dușman și ispite. 

    Acesta, care invocă de la marginile pământului, este neliniștit, însă nu este părăsit. Deoarece el a voit să ne prefigureze pe noi, adică trupul său, în acel trup al său în care el a murit, a înviat și s-a înălțat la cer, pentru ca mădularele sale să spere că vor ajunge acolo unde a mers mai întâi capul.

    Așadar, ne-a transfigurat în el însuși atunci când a voit să fie ispitit de Satana. Tocmai am citit că Isus Cristos, Domnul nostru, s-a lăsat ispitit de diavol. Nimic mai mult decât Cristos ispitit de diavol! Însă în Cristos erai ispitit și tu, deoarece Cristos avea trupul de la tine, iar din el venea pentru tine mântuirea; din tine venea moartea pentru el, iar din el, pentru tine, viața; din tine, pentru el, umilirile, iar din el, pentru tine, onorurile; în definitiv, din tine, pentru el, ispita, iar din el, pentru tine, victoria.

    Dacă am fost ispitiți în el, tot în el îl învingem pe diavol. Îți oprești atenția asupra faptului că Cristos a fost ispitit, și nu-ți oprești atenția asupra faptului că el a învins? Recunoaște-te pe tine însuți ispitit în el, și, de asemenea, recunoaște-te învingător în el. Ar fi putut să-l evite pe diavol; însă, dacă nu ar fi fost ispitit, nu te-ar fi învățat să învingi atunci când ești ispitit.

(Din Comentariu asupra Psalmilor, de sfântul Augustin, episcop 

Ps 60, 2-3: CCL 39, 766: Am fost ispitiți în Cristos, și în el l-am biruit pe diavol)

„Din cauza înmulţirii fărădelegii, dragostea multora se va răci” (Mt 24,12)

Dragostea lui DumnezeuIubiţi fraţi şi surori,

Încă o dată ne vine în întâmpinare Paştele Domnului! Pentru a ne pregăti pentru el Providenţa lui Dumnezeu ne oferă în fiecare an Postul Mare, „semn sacramental al convertirii noastre”[1], care anunţă şi realizează posibilitatea de a ne întoarce la Domnul cu toată inima şi cu toată viaţa.

Şi anul acesta, cu mesajul acesta, doresc să ajut toată Biserica să trăiască în acest timp de har cu bucurie şi adevăr; şi fac asta inspirându-mă dintr-o expresie a lui Isus din Evanghelia lui Matei: „Din cauza înmulţirii fărădelegii, dragostea multora se va răci” (24,12).

Această frază se află în discursul care se referă la sfârşitul timpurilor şi care este situat la Ierusalim, pe Muntele Măslinilor, chiar acolo unde va începe pătimirea Domnului. Răspunzând la o întrebare a discipolilor, Isus anunţă o mare suferinţă şi descrie situaţia în care s-ar putea afla comunitatea credincioşilor: în faţa evenimentelor dureroase, unii profeţi falşi îi vor înşela pe mulţi, aşa încât vor ameninţa să stingă în inimi caritatea care este centrul întregii Evanghelii.

Profeţii falşi

Să ascultăm acest text şi să ne întrebăm: ce forme asumă profeţii falşi?

Ei sunt ca „vrăjitorii de şerpi”, adică profită de emoţiile umane pentru a face sclave persoanele şi a le duce acolo unde vor ei. Câţi fii ai lui Dumnezeu sunt amăgiţi de linguşirile plăcerii de câteva clipe, care este confundată cu fericirea! Câţi bărbaţi şi femei trăiesc parcă vrăjiţi de iluzia banului, care îi face în realitate sclavi ai profitului sau ai intereselor meschine! Câţi trăiesc crezând că sunt suficienţi lor înşişi şi cad pradă singurătăţii!

Alţi profeţi falşi sunt acei „şarlatani” care oferă soluţii simple şi imediate suferinţelor, remedii care se dovedesc însă complet ineficiente: câtor tineri le este oferit remediul fals al drogurilor, al relaţiilor „foloseşte şi aruncă”, al câştigurilor uşoare dar necinstite! De asemenea, câţi sunt încurcaţi într-o viaţă complet virtuală, în care raporturile par mai simplu şi rapide pentru a se dovedi după aceea în mod dramatic lipsite de sens! Aceşti escroci, care oferă lucruri fără valoare, iau în schimb ceea ce este mai preţios cum este demnitatea, libertatea şi capacitatea de a iubi. Este înşelăciunea vanităţii, care ne determină să facem figura păunilor… pentru a cădea după aceea în ridicol; şi din ridicol nu ne mai întoarcem. Nu este uimitor: din totdeauna diavolul, care este „mincinos şi tată al minciunii” (In 8,44), prezintă răul ca bine şi falsul ca adevărat, pentru a încurca inima omului. De aceea, fiecare dintre noi este chemat să discearnă în inima sa şi să examineze dacă este ameninţat de minciunile acestor profeţi falşi. Trebuie să învăţăm să nu ne oprim la nivelul imediat, superficial, ci să recunoaştem ceea ce lasă înlăuntrul nostru o amprentă bună şi mai durabilă, pentru că vine de la Dumnezeu şi este valabil cu adevărat pentru binele nostru.

O inimă rece

Dante Alighieri, în descrierea iadului, îl imaginează pe diavol aşezat pe un tron de gheaţă[2]; el locuieşte în gerul iubirii sufocate. Aşadar să ne întrebăm: cum se răceşte caritatea în noi? Care sunt semnalele care ne arată că în noi iubirea riscă să se stingă?

Ceea ce stinge caritatea este înainte de toate aviditatea de bani, „rădăcina tuturor relelor” (1Tim6,10); după ea urmează refuzarea lui Dumnezeu şi prin urmare de a găsi mângâiere în el, preferând dezolarea noastră faţă de întărirea cuvântului său şi a sacramentelor[3]. Toate acestea se transformă în violenţă care se îndreaptă împotriva celor care sunt consideraţi o ameninţare pentru „certitudinile” noastre: copilul încă nenăscut, bătrânul bolnav, oaspetele în trecere, străinul, dar şi aproapele care nu corespunde aşteptărilor noastre.

Şi creaţia este martor tăcut al acestei răciri a carităţii: pământul este otrăvit de gunoaie aruncate prin neglijenţă şi interes; mările, şi ele poluate, trebuie să acopere, din păcate, resturile atâtor naufragii ale migraţiilor forţate; cerurile – care în planul lui Dumnezeu cântă gloria sa – sunt brăzdate de maşini care fac să plouă instrumente de moarte.

Iubirea se răceşte şi în comunităţile noastre: în exortaţia apostolică Evangelii gaudium am încercat să descriu semnele cele mai evidente ale acestei lipse de iubire. Ele sunt: indolenţa egoistă, pesimismul steril, tentaţia de a se izola şi de a se angaja în războaie fratricide, mentalitatea mondenă care induce să se ocupe numai de ceea ce este aparent, reducând în acest mod ardoarea misionară[4].

Ce este de făcut?

Dacă vedem în interiorul nostru şi în jurul nostru semnalele tocmai descrise, iată că Biserica, mama şi învăţătoarea noastră, împreună cu medicamentul, uneori amar, al adevărului, ne oferă în acest timp al Postului Mare remediul dulce al rugăciunii, al pomenii şi al postului.

Dedicând mai mult timp rugăciunii, permitem inimii noastre să descopere minciunile secrete cu care ne înşelăm pe noi înşine[5], pentru a căuta în sfârşit mângâierea în Dumnezeu. El este Tatăl nostru şi vrea pentru noi viaţa.

Exercitarea pomenii ne eliberează de aviditate şi ne ajută să descoperim că celălalt este fratele meu: ceea ce am nu este niciodată numai al meu. Cât aş vrea ca pomana să se transforme pentru toţi într-un adevărat stil de viaţă! Cât aş vrea ca, fiind creştini, să urmăm exemplul apostolilor şi să vedem în posibilitatea de a împărtăşii cu alţii bunurile noastre o mărturie concretă a comuniunii pe care o trăim în Biserică. În această privinţă îmi însuşesc îndemnul sfântului Paul, când îi invita pe corinteni la colecta pentru comunitatea din Ierusalim: „lucrarea aceasta vă este de folos vouă” (2Cor 8,10). Acest lucru este valabil în mod special în Postul Mare, în timpul căruia multe organisme adună colecte în favoarea Bisericilor şi populaţiilor aflate în dificultate. Dar cât aş vrea ca şi în raporturile noastre zilnice, în faţa oricărui frate care ne cere un ajutor, noi să ne gândim că acolo este un apel al Providenţei divine: fiecare pomană este o ocazie pentru a lua parte la Providenţa lui Dumnezeu faţă de fiii săi; şi dacă el se foloseşte astăzi de mine pentru a ajuta un frate, cum nu va avea grijă mâine şi de necesităţile mele, el care nu se lasă învins în generozitate?[6].

În sfârşit, postul îi ia violenţei noastre forţa, ne dezarmează şi constituie o ocazie importantă de creştere. Pe de o parte, ne permite să experimentăm ceea ce simt aceia cărora le lipseşte chiar şi strictul necesar şi cunosc muşcăturile zilnice ale foamei; pe de altă parte, exprimă condiţia spiritului nostru, înfometate de bunătate şi însetat de viaţa lui Dumnezeu. Postul ne trezeşte, ne face mai atenţi faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, trezeşte voinţa de a asculta de Dumnezeu care, singur, satură foamea noastră.

Aş vrea ca glasul meu să ajungă dincolo de graniţele Bisericii catolice, pentru a ajunge la voi toţi, bărbaţi şi femei de bunăvoinţă, deschişi la ascultarea lui Dumnezeu. Dacă precum noi sunteţi chinuiţi de răspândirea fărădelegii în lume, dacă vă preocupă gerul care paralizează inimile şi acţiunile, dacă vedeţi că dispare simţul de umanitate comună, uniţi-vă cu noi pentru a-l invoca împreună pe Dumnezeu, pentru a posti împreună şi împreună cu noi pentru a dărui ceea ce puteţi ca să-i ajutaţi pe fraţi!

Focul Paştelui

Îi invit mai ales pe membrii Bisericii să întreprindă cu zel drumul Postului Mare, sprijiniţi de pomană, de post şi de rugăciune. Dacă uneori caritatea pare să se stingă în atâtea inimi, ea nu este stinsă în inima lui Dumnezeu! El ne dăruieşte mereu noi ocazii pentru ca să putem reîncepe să iubim.

O ocazie propice va fi şi în acest an iniţiativa „24 de ore pentru Domnul”, care invită să celebrăm sacramentul Reconcilierii într-un context de adoraţie euharistică. În 2018 ea se va desfăşura vineri 9 şi sâmbătă 10 martie, inspirându-se din cuvintele Psalmului 130,4: „La tine este iertarea”. În fiecare dieceză, cel puţin o biserică va rămâne deschisă timp de 24 de ore consecutive, oferind posibilitatea rugăciunii de adoraţie şi a Spovezii sacramentale.

În noaptea de Paşte vom retrăi ritul sugestiv al aprinderii lumânării pascale: luată din „focul nou”, lumina încet-încet va alunga întunericul şi va umple de strălucire adunarea liturgică. „Lumina lui Cristos care învie glorios să risipească întunericul inimii şi al spiritului”[7], pentru ca toţi să putem retrăi experienţa discipolilor din Emaus: ascultând cuvântul Domnului şi hrănindu-ne cu Pâinea euharistică va permite inimii noastre să ardă din nou de credinţă, speranţă şi caritate.

Vă binecuvântez din inimă şi mă rog pentru voi. Nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine.

Din Vatican, 1 noiembrie 2017
Solemnitatea Tuturor Sfinţilor

Franciscus

MESAJUL SFÂNTULUI PĂRINTE PENTRU POSTUL MARE 2018
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

prealut de pe  www.ercis.ro

Note:

[1] Liturghierul Roman, Duminica I din Postul Mare, Rugăciunea zilei.

[2] „Stăpânul groazei ce-i fără de fine / ieşea până-n buric din gheaţa lui” (Iadul XXXIV, 28-29).

[3] „Este curios, dar de atâtea ori ne este frică de mângâiere, de a fi mângâiaţi. Mai mult, ne simţim mai siguri în tristeţe şi în dezolare. Ştiţi de ce? Pentru că în tristeţe ne simţim aproape protagonişti. În schimb în mângâiere Duhul Sfânt este protagonistul!” (Angelus, 7 decembrie 2014).

[4] Nr. 76-109.

[5] Cf. Benedict al XVI-lea, Scrisoarea enciclică Spe salvi, 33.

[6] Cf. Pius al XII-lea, Scrisoarea enciclică Fidei donum, III.

[7]  Liturghierul Roman, Vigilia Pascală, Pregătirea lumânării pascale.

%d blogeri au apreciat: