Arhiva pentru februarie 20th, 2018

Eroii nimănui și antieroii tuturor

 …sau despre binele care trece neobservat

binele raul noaptea singuratateaÎn fiecare zi, în lumea asta largă (sau minusculă, depinde de unde o privești), în fiecare clipă, miliarde de oameni iau decizia să facă un bine. Mai mic sau mai mare. Din egoism sau altruism. Din interes sau bunătate. Neștiuți, nevăzuți, ei îmbunătățesc cu o câtime viața noastră a tuturor pe această planetă. Păcătoși sau sfinți, genii sau reduși mintal, importanți sau derizorii, la ecuator sau la poli.

Covârșitoarea lor majoritate nu va atinge vreodată pragul celebrități. Căci și binele trebuie să întrunească anumite condiții să devină suficient de celebru: riscurile înfruntate, anvergura faptei, sacrificiile asumate, notorietatea înfăptuitorului etc. Când binele devine suficient de consistent pentru a-l scoate pe făptuitor din anonimat, de obicei, stârnește admirația noastră a tuturor. Și pe bună dreptate. Nu prea ne întrebăm atunci din ce motive a făcut ce a făcut (deși sunt mereu și cârcotași), ci doar apreciem și ne emoționăm. „Uite, că se poate!” ne spunem.

Și totuși, trebuie remarcat că răul face știrile, sângele atrage atenția, senzaționalul se grefează mereu pe crimă, ură, distrugere, invidie, abuz, moarte, nenorocire, cruzime, mizerie. Milioane de oameni se hrănesc zilnic, doar în România, cu dejecții televizate și livrate ca „știri”. Sunt dependenți de drogul lor, de participarea la soarta cruntă a lumii. Unii au chiar înalte justificări spirituale pentru acest sport: vor să vadă semnele sfârșitului. Și se uită la ele în fiecare zi. Dispoziția apocaliptică se îmbucă nefericit cu foamea după porția zilnică de rău în stare pură (ambalat strălucitor ca divertisment)….

Continuarea aici: Eroii nimănui și antieroii tuturor

Mândrie, fericire și culmea ironiei: un portughez celebru îi vorbește unui argentinian arhicunoscut despre un român faimos

Această prezentare necesită JavaScript.

Mândru până aproape de păcat. În această dimineață mă simt încercat puternic de acea mândrie care își găsește sinonim în fericire, acea fericirea atât de râvnită: fericirea de a fi român. Nu se întâmplă în fiecare zi ca un portughez să-i vorbească unui argentianin despre un scriitor român. Cu atât mai puțin dacă argentinianul este chiar „papa de la Roma”, iar portughezul este el însuși un mare scriitor și preot.

Această fericire m-a cuprins atunci când am citit că în meditaţiile pe care preotul José Tolentino de Mendonça le prezintă pentru exerciţiile spirituale de Postul Mare ale papei şi ale Curiei Romane în „Casa Divin Maestro” la Ariccia, Sfintele Scripturi se împletesc cu teatrul absurdului al lui Eugene Ionesco (născut Eugen Ionescu, la Slatina – 26 noiembrie 1909) şi cu literatura fantastică din „Micul Prinţ”, capodopera lui Antoine de Saint Exupery.

Sfântului Părinte papa Francisc și Curiei Romane li s-a vorbit despre Jean, protagonistul masculin din „Setea şi foamea” de Ionescu, un om „fără rădăcini, fără casă, incapabil să creeze legături, pierdut în golul labirintului în care ascultă numai zgomotul solitar al propriilor paşi”. Figura sa este una devorată de un „gol infinit”, de „o nelinişte pe care se pare că nimic n-o poate potoli”. (Oare câți români au citit această operă? Sau câți cunosc opera lui Ionescu, viața lui? Culmea, un portughez o cunoaște mai bine decât noi!)

Găsesc această știre importantă și în contextul aberațiilor apărute în presa din România despre „retragerea” papei Francisc. Haz și de necaz sau culmea ironiei: acuzat de „jurnaliști” români că s-a retras, Sfântul Părinte de fapt stă retras, adică liniștit, în tăcere, și meditează (și) pe marginea unor texte care-și au originea, culmea, tocmai în România, țara care trăia în sufletul marelui Ionescu/Ionesco!

Iată articolul apărut în Vatican Insider și preluat de ercis.ro:

 

Exerciţii spirituale, setea lui Dumnezeu între Ionesco şi „Micul Prinţ”

De Salvatore Cernuzio

Suntem fiinţe neliniştite, limitate, vulnerabile. Bărbaţi şi femei „incompleţi şi în construcţie”. Însetaţi „de relaţii, de acceptare şi de iubire”. Numai Isus poate satisface această „sete”; de fapt, El însuşi spune în Apocalips: „Cui îi este sete, să vină”.

Sfintele Scripturi se amestecă, în meditaţiile pe care preotul José Tolentino de Mendonça le desfăşoară pentru exerciţiile spirituale de Postul Mare ale papei şi ale Curiei Romane în „Casa Divin Maestro” la Ariccia, cu teatrul absurdului al lui Eugene Ionesco şi cu literatura fantastică din „Micul Prinţ”, capodopera lui Antoine de Saint Exupery. Teolog şi poet, precum şi vice-director al Universităţii Catolice din Lisabona, părintele Tolentino în meditaţia sa din această dimineaţă, a doua după cea de ieri seara, se concentrează asupra temei „Ştiinţa setei”. Reflecţia sa – informează Vatican News care prezintă fragmente din predica preotului – defineşte garniturile „abundenţei” şi „gratuităţii” de viaţă pe care Fiul lui Dumnezeu le oferă omului.

Isus promite să ne adape, conştient de „câte obstacole ne frânează” şi de câte „derive ne întârzie”. Dar noi dorim să umplem această sete? Adică, îl dorim pe Dumnezeu? Ştim să recunoaştem setea noastră? Suntem „aşa de aproape de izvor şi mergem aşa de departe”, afirmă predicatorul. De altfel, „nu este uşor să ne expunem setei”: ea „ne privează de respiraţie, ne epuizează, ne termină. Ne lasă asediaţi şi fără forţe pentru a reacţiona… ne duce la limita extremă”.

Este ceea ce i se întâmplă lui Jean, protagonistul masculin din „Setea şi foamea” de Ionesco, un om „fără rădăcini, nici casă, incapabil să creeze legături, pierdut în golul labirintului în care ascultă numai zgomotul solitar al propriilor paşi”. Figura sa este una devorată de un „gol infinit”, de „o nelinişte pe care se pare că nimic n-o poate potoli”.

Este setea omului de astăzi; o sete, explică Tolentino, care „se transformă în îndepărtare faţă de ceea ce este esenţial, într-o incapacitate de discernământ”. Aşadar se poate vorbi despre „consumism spiritual” care merge în acelaşi pas cu consumismul material impus de societatea de astăzi „drept criteriu de fericire”. Cu el „dorinţa se transformă într-o capcană”: de fapt, de fiecare dată când credem că potolim setea noastră într-o „vitrină”, într-o „lucru cumpărat”, într-un „obiect”, posesia comportă devalorizarea sa, afirmă părintele José. Asta face să crească golul: obiectul dorinţei noastre este o „entitate absentă”, afirmă el, este un „obiect care lipseşte mereu”.

Există multe „moduri de a înşela nevoile şi de a adopta o atitudine de evadare spirituală fără a conştientiza vreodată că fugim”, subliniază predicatorul. „Implicăm motive sofisticate de profit şi de eficacitate” înlocuind cu ele „auscultaţia profundă a spaţiului nostru interior şi discernământul setei noastre”, uitând de faptul că nu există şi probabil nu vor exista niciodată „pastile în măsură să rezolve mecanic problemele noastre”. De aceea Domnul indică noi direcţii: „Cui îi este sete, să vină; cine doreşte, să bea gratuit apa vieţii”, nu încetează să ne spună.

Deci invitaţia este să încetinim „pasul nostru” şi „să conştientizăm nevoile noastre”. Să repunem în Dumnezeu setea noastră „de relaţii, de acceptare şi de iubire”, „un patrimoniu biografic”, afirmă teologul portughez, care este prezentă în fiecare fiinţă umană din copilărie până la bătrâneţe şi pe care „suntem chemaţi s-o recunoaştem şi să mulţumim pentru ea”.

Reflecţia de aseară a părintelui José Tolentino, prima din exerciţiile spirituale, s-a desfăşurat în schimb pornind de la episodul întâlnirii dintre Isus şi samariteană la fântână prezentat de Ioan. Cererea „dă-mi să beau” făcută de Mesia, un iudeu, unei femei din Samaria, regiune populată de dizidenţi cu care evrei nu se împăcau, lasă dezarmaţi de „uimire”.

Tocmai uimirea este atitudinea la care invită predicatorul. Trebuie să devenim „învăţăcei ai uimirii”, îi spune papei şi Curiei. Uimire faţă de un Dumnezeu care „este cerşetor al omului”, care asumă toate slăbiciunile umane într-un „trup care experimentează truda zilelor”, care este „consumat de grija iubitoare a altora”. Isus „a venit să ne caute”, remarcă Tolentino, „în fragilitatea noastră cea mai abisală şi nocturnă, să ne simţim înţeleşi şi căutaţi de setea lui Isus”. Setea sa nu este setea noastră, nu este o sete „de apă”, este o sete mai mare. „Este sete de a ajunge la setea fiecăruia dintre noi, de a intra în contact cu rănile noastre”. El ne cere: „Dă-mi să beau”, noi „îi vom da? Ne vom da de băut unii altora?”.

Părintele José a încheiat invitând să se simtă „îmbrăţişaţi” de Dumnezeu: El „ştie că noi suntem aici”. De aceea, în interiorul nostru, să-i spunem: „Doamne, eu sunt aici aşteptând nimic. Care este ca şi cum aş spune: te aştept numai pe tine, aştept ceea ce tu îmi dai”.

(După Vatican Insider, 19 februarie 2018)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Surse fotografii:

https://ro.wikipedia.org/wiki/Eugen_Ionescu

https://fr.wikipedia.org/wiki/José_Tolentino_Mendonça

Când copiii (orfani) se întreabă de ce viaţa este aşa de dificilă…

copiii fericiți citesc

Când copiii se întreabă de ce

Dialogul dintre pontif şi un grup de mici orfani români

Publicăm transcrierea dialogului care a avut loc în Vatican, la 4 ianuarie 2018, între papa şi câţiva copii asistaţi de Fdp – Protagonişti în educaţie. Asociaţia, născută în România graţie prieteniei cu voluntari de la AVSI şi crescută în carismă părintelui Giussani, după ce s-a dedicat iniţial copiilor dintr-un orfelinat de la periferia Bucureştiului este angajată astăzi cu persoanele aflate în pericol de excludere socială.

Dragi copii, iubiţi fraţi şi surori, vă mulţumesc pentru această întâlnire şi pentru destăinuirea cu care mi-aţi adresat întrebările voastre, în care se simte realitatea vieţii voastre.

Am aici întrebările voastre, pe care deja le citisem. Dar înainte de a răspunde aş vrea să-i mulţumesc împreună cu voi Domnului pentru că sunteţi aici, deoarece El, cu colaborarea atâtor prieteni, v-a ajutat să mergeţi înainte şi să creşteţi. Şi împreună îi amintim pe atâţia copii şi tineri care au mers în cer: să ne rugăm pentru ei; şi să ne rugăm pentru cei care trăiesc în situaţii de mare dificultate, în România şi în alte ţări din lume. Să-i încredinţăm lui Dumnezeu şi Fecioarei Maria pe toţi copiii şi copilele, pe tinerii şi tinerele care suferă datorită bolilor, războaielor şi sclaviilor de astăzi.

Şi acum aş vrea să răspund la întrebările voastre. Voi face asta aşa cum pot, pentru că niciodată nu se poate răspunde complet la o întrebare care vine din inimă. În aceste întrebări cuvântul pe care voi îl folosiţi mai mult este „de ce?”: există multe „de ce?”. La unele „de ce?” pot să dau un răspuns, la altele nu, numai Dumnezeu poate să-l dea. În viaţa există multe „de ce?” la care nu putem să răspundem. Putem doar să privim, să simţim, să suferim şi să plângem.

De ce viaţa este aşa de dificilă şi ne certăm adesea între noi? Şi ne înşelăm? Voi preoţii ne spuneţi să mergem la biserică, dar imediat ce ieşim noi greşim şi comitem păcate. Atunci de ce am intrat în biserică? Dacă eu consider că Dumnezeu este în sufletul meu, de ce este important să merg la biserică?

„De ce?” ale tale au un răspuns: este păcatul, egoismul uman: pentru aceasta – aşa cum spui tu – „ne certăm adesea”, „ne facem rău, ne înşelăm”. Tu însuţi ai recunoscut asta, că deşi mergem la biserică, după aceea greşim iarăşi, rămânem mereu păcătoşi. Şi atunci pe bună dreptate tu te întrebi: la ce foloseşte să mergem la biserică? Foloseşte să ne punem în faţa lui Dumnezeu aşa cum suntem, fără „a ne machia”, aşa cum suntem în faţa lui Dumnezeu, fără machiaj. Să spunem: „Iată-mă, Doamne, sunt păcătos şi îţi cer iertare. Ai milă de mine”. Dacă eu merg la biserică pentru a mă preface că sunt o persoană bună, asta nu foloseşte. Dacă merg la biserică pentru că îmi place să aud muzică sau şi pentru că mă simt bine, asta nu foloseşte. Foloseşte dacă la început, când eu intru în biserică, pot să spun: „Iată-mă, Doamne. Tu mă iubeşti şi eu sunt păcătos. Ai milă de mine”. Isus ne spune că dacă facem aşa, ne întoarcem acasă iertaţi. Mângâiaţi de El, mai iubiţi de El, simţind această mângâiere, această iubire. Astfel, încet-încet Dumnezeu transformă inima noastră cu milostivirea sa şi transformă şi viaţa noastră. Nu rămânem mereu la fel, ci suntem „lucraţi”. Dumnezeu ne lucrează inima, El este, şi noi suntem lucraţi ca lutul în mâinile olarului; şi iubirea lui Dumnezeu ia locul egoismului nostru. Iată pentru ce eu cred că este important a merge la biserică: nu numai să-l privim pe Dumnezeu, să ne lăsăm priviţi de El. Asta cred. Mulţumesc.

De ce există părinţi care-i iubesc pe copiii sănătoşi şi în schimb nu-i iubesc pe cei bolnavi sau cu probleme?

Întrebarea ta se referă la părinţi, la atitudinea lor în faţa copiilor sănătoşi şi a celor bolnavi. Ţi-aş spune asta: în faţa fragilităţilor altora, cum sunt bolile, există unii adulţi care sunt mai slabi, nu au forţa suficientă pentru a suporta fragilităţile. Şi asta pentru că ei înşişi sunt fragili. Dacă eu am o piatră mare, nu pot s-o sprijin pe o cutie de carton, pentru că piatra striveşte cartonul. Există părinţi care sunt fragili. Nu vă fie frică să spuneţi asta, să gândiţi asta. Există părinţi care sunt fragili, pentru că sunt mereu bărbaţi şi femei cu limitele lor, cu păcatele lor şi cu fragilităţile pe care le poartă înăuntru, şi eventual n-au avut norocul să fie ajutaţi atunci când erau mici. Şi astfel cu acele fragilităţi merg înainte în viaţă pentru că n-au fost ajutaţi, n-au avut oportunitatea pe care am avut-o noi de a găsi o persoană prietenă care să ne ia de mână şi să ne înveţe să creştem şi să devenim puternici pentru a învinge acea fragilitate. Este greu de primit ajutor de la părinţii fragili şi uneori noi suntem cei care trebuie să-i ajutăm. În loc de a reproşa vieţii pentru că mi-a dat părinţi fragili şi eu nu sunt atât de fragil, de ce să nu schimb acest lucru şi să spun mulţumesc lui Dumnezeu, mulţumesc vieţii pentru că eu pot ajuta fragilitatea părintelui aşa încât piatra să nu strivească acea cutie de carton. Eşti de acord? Mulţumesc.

Anul trecut a murit unul dintre prietenii noştri care au rămas în orfelinat. A murit în Săptămâna Sfânt, în Joia Sfântă. Un preot ortodox ne-a spus că a murit păcătos şi pentru aceasta nu va merge în paradis. Eu nu cred că este aşa.

Poate că acel preot nu ştia ceea ce spunea, poate că în ziua aceea preotul acela nu se simţea bine, avea ceva în inimă care l-a făcut să răspundă aşa. Nimeni dintre noi nu poate spune că o persoană n-a mers în cer. Îţi spun un lucru care poate că te uimeşte: nici măcar despre Iuda nu putem spune asta. Tu l-ai amintit pe prietenul vostru care a murit. Şi ai amintit că a murit în Joia Sfântă. Mi se pare foarte straniu ceea ce ai auzit că a spus acel preot, ar trebui de înţeles mai bine, poate că n-a fost înţeles bine… Oricum, eu îţi spun că Dumnezeu vrea să ne ducă pe toţi în paradis, fără nicio excepţie, şi că în Săptămâna Sfântă noi celebrăm tocmai asta: Pătimirea lui Isus, care ca Bun Păstor şi-a dat viaţa pentru noi, care suntem oiţele sale. Şi dacă o oiţă s-a rătăcit, El merge s-o caute până când o găseşte. Aşa este. Dumnezeu nu stă aşezat, El merge, aşa cum ne arată Evanghelia: El este mereu pe drum pentru a găsi oiţa aceea, şi nu se înspăimântă când ne găseşte, chiar dacă suntem într-o stare de mare fragilitate, dacă suntem murdari de păcate, dacă suntem abandonaţi de toţi şi de viaţă, El ne îmbrăţişează şi ne sărută. Putea să nu vină dar a venit pentru noi Bunul Păstor. Şi dacă o oiţă s-a rătăcit, când o găseşte o pune pe umeri şi plin de bucurie o duce din nou acasă. Eu pot să-ţi spun un lucru: sunt sigur, cunoscându-l pe Isus, sunt sigur că asta e ceea ce Domnul a făcut cu prietenul vostru în acea Săptămână Sfântă.

De ce noi am avut această soartă? De ce? Ce sens are?

Ştii, există „de ce?” care nu au răspuns. De exemplu: de ce suferă copiii? Cine poate răspunde la asta? Nimeni. „De ce?”-ul tău este unul dintre acelea care nu au un răspuns uman, ci numai divin. Nu ştiu să-ţi spun de ce tu ai avut „această soartă”. Nu ştim „de ce?” în sensul motivului. Ce rău am făcut pentru ca să am această soartă? Nu ştim. Dar ştim „de ce?”-ul în sensul scopului pe care Dumnezeu vrea să-l dea sorţii tale, şi scopul este vindecarea – Domnul vindecă mereu – vindecarea şi viaţa. O spune Isus în Evanghelie când întâlneşte un om orb din naştere. Şi acesta se întreba cu siguranţă: „Dar eu de ce m-am născut orb?”. Discipolii îl întreabă pe Isus: „De ce este aşa? Din vina sa sau a părinţilor săi?”. Şi Isus răspunde: „Nu, nu este vina sa şi nici a părinţilor săi, ci este aşa pentru ca să se manifeste în el lucrările lui Dumnezeu” (cf. In 9,1-3). Înseamnă că Dumnezeu, în faţa atâtor situaţii urâte în care noi ne putem afla încă de mici, vrea să le vindece, să le însănătoşească, vrea să aducă viaţă acolo unde este moarte. Asta face Isus şi asta fac şi creştinii care sunt cu adevărat uniţi cu Isus. Voi aţi experimentat asta. Acel „de ce?” este o întâlnire care vindecă de durere, de boală, de suferinţă, şi dă îmbrăţişarea vindecării. Însă este un „de ce?” pentru după aceea, la început nu se poate şti. Eu nu ştiu acel „de ce?”, nici măcar nu pot să-l gândesc; ştiu că acele „de ce?” nu au răspuns. Dar dacă voi aţi experimentat întâlnirea cu Domnul, cu Isus care vindecă, vindecă printr-o îmbrăţişare, prin mângâieri, prin iubire, atunci, după tot răul pe care l-aţi putut trăi, la sfârşit aţi găsit asta. Iată „de ce?”.

Se întâmplă să mă simt singură şi nu ştiu ce sens are viaţa mea. Fetiţa mea este în plasament şi unele persoane consideră că nu sunt o mamă bună. În schimb eu cred că fiica mea se simte bine şi că am decis corect şi pentru că ne vedem des.

Sunt de acord cu tine că plasamentul poate să fie un ajutor în anumite situaţii dificile. Important este ca totul să fie făcut cu iubire, cu grijă faţă de persoane, cu mare respect. Înţeleg că adesea te simţi singură. Te sfătuiesc să nu te închizi, să cauţi compania comunităţii creştine: Isus a venit să formeze o nouă familie, familia sa, unde nimeni nu este singur şi toţi suntem fraţi şi surori, fii ai Tatălui nostru din cer şi ai Mamei pe care Isus ne-a dat-o, Fecioara Maria. Şi în familia Bisericii ne putem regăsi toţi, vindecând rănile noastre şi depăşind golurile de iubire care adesea există în familiile noastre umane. Tu însăţi ai spus că tu crezi că fiica ta se simte bine casa-familie şi pentru că tu ştii că acolo ei ţin la fetiţă şi ţin şi la tine. Şi apoi ai spus: „Ne vedem des”. Uneori comunitatea fraţilor şi surorilor creştini ne ajută aşa. A ne încredinţa unul altuia. Nu numai copiii. Când unul simte ceva la inimă se încredinţează prietenei, prietenului şi face să iasă din inimă acea durere. A ne încredinţa frăţeşte unii altora, acest lucru este foarte frumos şi acest lucru l-a învăţat Isus. Mulţumesc.

Când aveam două luni de viaţă mama mea m-a abandonat într-un orfelinat. La 21 de ani am căutat-o pe mama mea şi am rămas cu ea două săptămâni, dar nu se comporta bine cu mine şi atunci am plecat. Tatăl meu este mort. Ce vină am eu dacă ea nu mă vrea? De ce ea nu mă acceptă?

Această întrebare am înţeles-o bine pentru că ai spus-o în italiană. Vreau să fiu sincer cu tine. Când am citit întrebarea ta, înainte de a da instrucţiunile pentru a face discursul, am plâns. Am fost aproape de tine cu un mănunchi de lacrimi. De ce nu ştiu, mi-ai dat mult; şi ceilalţi la fel, dar tu m-ai luat probabil cu garda jos. Când se vorbeşte despre mama există mereu ceva… şi în acel moment m-ai făcut să plâng. „De ce?”-ul tău se aseamănă cu a doua întrebare, despre părinţi. Nu este problemă de vină, este problemă de mari fragilităţi ale adulţilor, datorate în cazul vostru atâtor lipsuri, atâtor nedreptăţi sociale care îi strivesc pe cei mici şi pe cei săraci, precum şi atâtor sărăcii spirituale. Da, sărăcia spirituală împietreşte inimile şi provoacă ceea ce pare imposibil, ca o mamă să-şi părăsească propriul copil: acesta este rodul mizeriei materiale şi spirituale, rod al unui sistem social greşit, inuman, care împietreşte inimile, care ne face să greşim, face în aşa fel încât noi să nu găsim drumul corect. Dar ştii, asta va cere timp: tu ai căutat un lucru mai profund al inimii sale. Mama ta te iubeşte, dar nu ştie cum s-o facă, nu ştie cum s-o exprime. Nu poate pentru că viaţa este dură, este nedreaptă. Şi acea iubire care este închisă în ea nu ştie cum s-o spună cum să te mângâie. Îţi promit că mă voi ruga pentru ca într-o zi să-ţi poată arăta acea iubire. Nu fii sceptic, să ai speranţă.

Simona Carobene (responsabilă a iniţiativei): Am început să mă întreb dacă oare n-a sosit momentul de a mai face un pas în plus în viaţa mea, de primire şi împărtăşire. Este o dorinţă a inimii care se naşte în mine şi pe care aş vrea s-o verific în perioada următoare. Care sunt semnele pe care să le privesc pentru a înţelege care este planul pentru mine? Ce înseamnă a trăi vocaţia sărăciei până la capăt?

Simona, mulţumesc pentru mărturia ta. Da, viaţa noastră este mereu un drum, un drum în urma Domnului Isus, care cu iubire răbdătoare şi fidelă nu încetează niciodată să ne educe, să ne facă să creştem după planul său. Şi uneori ne face surprize, pentru a strica schemele noastre. Dorinţa ta de a creşte în împărtăşire şi în sărăcia evanghelică vine de la Duhul Sfânt: asta nu se poate cumpăra, închiria, numai Duhul este capabil să facă asta şi El te va ajuta să mergi înainte pe acest drum pe care tu şi prietenii l-aţi parcurs atât de bine. L-aţi ajutat pe Domnul să faceţi lucrările sale pentru aceşti tineri.

Vă mulţumesc iarăşi vouă tuturor. Faptul de a vă întâlni mi-a făcut foarte bine. Vă port în rugăciunile mele. Şi vă rog, şi voi să vă rugaţi pentru mine pentru că am nevoie de asta. Mulţumesc!

Franciscus

(După L’Osservatore Romano, 20 februarie 2018)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe http://www.ercis.ro

%d blogeri au apreciat: