Drumul greșit…

drum ceata raspuns

„Atunci când cineva are răspunsuri pentru toate întrebările demonstrează că se află pe un drum care nu este bun și este posibil să fie un profet fals, care folosește religia în propriul folos, în slujba propriilor elucubrații psihologice și mentale. Dumnezeu ne depășește infinit, este mereu o surpriză și nu noi determinăm în ce împrejurare istorică îl găsim, din moment ce nu depind de noi tipul și locul și modalitatea întâlnirii. Cel care vrea ca totul să fie clar și sigur pretinde să domine transcendența lui Dumnezeu”.

(Papa Francisc, Gaudete et exsultate, 41).

 

Reclame

Crezul poporului lui Dumnezeu. Prietenia lui Montini cu filozoful Maritain

maritain paul VILa 30 iunie 1968, papa Paul al VI-lea a rostit în bazilica „Sfântul Petru” „Crezul poporului lui Dumnezeu”. La redactarea acestui text a contribuit în manieră decisivă şi prietenia lui Montini cu filozoful Maritain.

La 29 iunie 1978, sărbătoarea sfinţilor Petru şi Paul, papa Paul al VI-lea mai avea câteva săptămâni de viaţă. Aceea avea să fie ultima sa celebrare publică. În omilie, papa bătrân şi rănit la inimă datorită morţii prietenului Aldo Moro a voit să traseze o dare de seamă dureroasă a timpului dificil „în timpul căruia Domnul ne-a încredinţat Biserica sa”. Şi a voit să amintească drept „act important” al pontificatului său mărturisirea de credinţă pe care cu zece ani înainte, la 30 iunie 1968, o rostise solemn „în numele şi ca angajare a întregii Biserici drept «Crez al poporului lui Dumnezeu»”: „sumara mărturisire de credinţă” pe care a voit s-o repropună ca o „întoarcere la izvoare”, într-un moment în care „experimentalisme doctrinale uşoare păreau să zdruncine certitudinea atâtor preoţi şi credincioşi”.

Crezul poporului lui Dumnezeu este unul dintre gesturile cele mai clar profetice dintre cele făcute de toţi succesorii lui Petru în secolul trecut. Se întâmplă adesea, mai ales când papii se limitează să-şi facă propria meserie. Tocmai cu acea mărturisire a adevărurilor credinţei creştine, Montini a repetat din nou că mântuirea pregustată de păcătoşi deja pe pământ este dar al harului şi nu al certitudinilor – chiar cele etico-religioase – construite de oameni. A mărturisit prin cuvinte simple că Biserica nu este o organizaţie religioasă de curaţi şi perfecţi, angajată să construiască de la sine propria relevanţă în istorie, de vreme ce ea însăşi „nu posedă altă viaţă decât cea a harului”.

Un „An al credinţei” maltratat de intelighenţia

Între 1967 şi 1968, Paul al VI-lea a voit să dedice un an de celebrări apostolilor Petru şi Paul, în al nouăsprezecelea centenar al martiriului lor. Acela a fost „Anul Credinţei”. Papa Montini a voit să-l încheie în piaţa „Sfântul Petru”, la 30 iunie 1968, rostind o solemnă mărturisire de credinţă, prezentată de el însuşi drept Crezul poporului lui Dumnezeu.

Anul Credinţei a însemnat o culme decisivă – deşi neobservată de mulţi în timpul său – pentru pontificatul lui Paul al VI-lea precum şi pentru drumul Bisericii. Se încheiase de puţin timp Conciliul al II-lea din Vatican şi primăvara eclezială anunţată se umplea de semne de slăbiciune, produse şi de triumfalismul clerical actualizat al celor care se preamăreau că au inaugurat un creştinism „nou”, adaptat timpurilor. „Nu se poate demola Biserica de ieri pentru a construi una nouă astăzi”, a avertizat însuşi Montini deja într-o audienţă din 1966. Însă nu a renegat drumul conciliar, nici nu a convocat „bătălii culturale” de insurecţie în faţa faptelor şi fenomenelor care provocau nelinişte. În acel moment, pentru Paul al VI-lea, singurul lucru adecvat timpurilor era de a aminti şi a repeta întregii Biserici care sunt unicele sale comori: credinţa apostolilor, păstrată de tradiţie, şi săracii, chemaţi cei dintâi să se bucure de darurile harului. Nu întâmplător, în 1967, a dedicat enciclica sa Populorum progressio „popoarelor foamei” care interpelau „popoarele opulenţei”.

În Biserică, puţini au perceput luciditatea profetică a alegerii „minimaliste” a lui Paul al VI-lea. Iluminaţii şi progresiştii au etichetat-o ca o reflectare intimistă, pătrunsă de pesimism. Pentru reacţionari era vorba de un regret tardiv, dat fiind că după părerea lor catastrofa a fost provocată chiar de reînnoirea conciliară, al cărei timonier a fost papa Montini. Pentru clericalii de orice teapă, simpla repropunere a conţinuturilor esenţiale ale credinţei catolice era un răspuns „prea simplu” în faţa provocărilor istoriei şi a crizei Bisericii. Conform lor, trebuia elaborată o strategie mai complexă. Pentru a se adapta lumii – spuneau unii. Sau pentru a rezista la asediul modernităţii şi a lupta – spuneau alţii. Fostul iezuit Carlo Falconi, care de la Espresso era conducătorul vaticaniştilor de atunci, a scris că „Anul Credinţei” şi Crezul poporului lui Dumnezeu au fost „înghiţite într-un vârtej de tăcere”. Şi totuşi, tocmai cuvintele şi gesturile magisteriului montinian din acel an – începând de la Crezul poporului lui Dumnezeu – sugerează parcursuri rodnice şi Bisericii din timpul prezent, mereu ispitită să încredinţeze propria misiune strategiilor funcţionaliste de marketing.

Tot Anul Credinţei, Paul al VI-lea a repetat că „rămânerea” în credinţa apostolilor, fără a inventa nimic, este calea cea mai simplă pentru a păzi comoara de har pe care Domnul o dăruieşte Bisericii. În această fidelitate simplă poate înflori, gratuit, darul vieţii creştine. La 26 iunie 1968 scandalizând o bună parte din grupul clericalilor intelectuali, a proclamat autenticitatea relicvelor corporale ale sfântului Petru găsite şi recunoscute cu rigoare ştiinţifică de arheologa Margherita Guarducci.

Conform papei Montini nu puteau „să fie neglijate de noi romanii, şi de cei care îşi îndreaptă paşii spre Roma, aceste referinţe umane şi materiale la amintirea apostolilor, prin meritul cărora a început viaţa noastră religioasă”. Apoi, la 30 iunie, Anul Credinţei a avut încoronarea sa tocmai cu solemna mărturisire a Crezului poporului lui Dumnezeu. Un text care mergea după cel formulat la Niceea, care se recită la Liturghie, dar cu importante complemente şi dezvoltări.

În 2008, într-un interviu acordat revistei internaţionale lunare 30Giorni, regretatul cardinal dominican Georges Cottier (1922-2016) a relatat că cel care a scris schiţa Crezului din ’68 a fost nici mai mult nici mai puţin decât Jacques Maritain, marele filozof francez, teoretician al întâlnirii dintre creştinism şi modernitate, care în deceniile precedente a fost apărat public de Montini când unii teologi de la Sfântul Oficiu voiau să-l condamne cu acuza de „naturalism integral”.

În perioada de după Conciliu, şi Maritain în vârstă de peste 80 de ani a devenit critic în faţa pseudo-actualizărilor culturale pe care le vedea răsărind printre laici şi ecleziastici sub pretextul deschiderii la lume. Dar după părerea sa nu trebuia să se răspundă la criză cu măsuri disciplinare. Mai degrabă se cuvenea să se repete cu toată simplitatea punctele esenţiale ale credinţei Bisericii înseşi, proclamată de cele mai importante concilii ecumenice. Scriind prietenului său cardinalul de Geneva Charles Journet, Maritain a pus negru pe alb intuiţia sa: în faţa condiţiei credinţei în lume, era de folos „un act dogmatic, pe planul credinţei înseşi”: adică „Suveranul Pontif să redacteze o mărturisire de credinţă completă şi detaliată, în care să fie explicat tot ceea ce este realmente conţinut în Simbolul de la Niceea”.

În interviul citat, Cottier a povestit că prin intermediul lui Journet, intuiţia lui Maritain a fost comunicată lui Paul al VI-lea, care răspunzând l-a invitat pe Journet să-i trimită el însuşi o schiţă a textului. Maritain a schiţat un text de lucru, care a fost publicat după aceea în versiune definitivă fără prea multe corecturi. În document, se mărturisesc articolele proprii ale credinţei catolice, cum ar fi păcatul strămoşesc, misterele întrupării, morţii şi învierii lui Isus Cristos, natura jertfei Liturghiei, prezenţa corporală a lui Cristos în Euharistie, crearea ex nihilo a lumii şi a fiecărui suflet uman.

Crezul poporului lui Dumnezeu reprezintă un gest profetic şi prin modalitatea concretă în care a fost promulgat. O simplă Confessio, pe care succesorul lui Petru şi-a însuşit-o, încrezându-se cu încredere şi simplitate în sensus fidei al bătrânului prieten filozof, odinioară acuzat de compromis maleabil cu modernitatea secularizată.

(Papa, filozoful şi credinţa apostolilor
de Gianni Valente
după Vatican Insider, 28 iunie 2018)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

preluat de pe http://www.ercis.ro

Ne-am ridicat clădiri care „zgârie cerul” și ne mândrim cu ele, însă suntem restanțieri la construcția propriului suflet. Ne-am construit casele pe stâncă, dar ne-am lăsat sufletele pe nisip.

Ne-am construit casele pe stâncă, dar ne-am lăsat sufletele pe nisip.
Prea des ne amăgim cu un „Doamne-Doamne” spus în grabă și fără inimă, crezând că astfel ne trăim credința…

Prea târziu te-am iubit...

furtunaPrintre multele manii pe care le-a dezvoltat timpul (post)modern este și „mania de a construi”. Iar dacă nu avem ceva de construit sau nu avem fondurile necesare pentru o nouă construcție, încercăm să facem măcar o renovare. Este adevărat că unele construcții sunt necesare, însă la fel de adevărat este că unele nu doar că nu erau necesare, dar nici măcar nu au fost făcute sau refăcute bine. Am învățat să construim case, blocuri, școli, spitale, biserici în toate formele posibile. Ne-am ridicat clădiri care „zgârie cerul” și ne mândrim cu ele, însă suntem restanțieri la construcția propriului suflet. Ne-am construit casele pe stâncă, dar ne-am lăsat sufletele pe nisip. Prea des ne amăgim cu un „Doamne-Doamne” spus în grabă și fără inimă, crezând că astfel ne trăim credința.

Creștinismul înseamnă un mod de viață exigent, înseamnă trudă, înseamnă consolidare zilnică, înseamnă pregătire continuă pentru înfruntarea intemperiilor, înseamnă înțelepciune dobândită…

Vezi articolul original 980 de cuvinte mai mult

paxlaur@yahoo.com 7:00 - 22:00
%d blogeri au apreciat asta: