Parafrazându-l pe Nicolae Steinhardt, așa cum ne place să fim cu Cristos pe Tabor, dar nu și pe Golgota, și în legătura noastră cu sfinții vânăm cu aviditate extraordinarul flamboaiant și fugim de simplitatea frustă a suferinței: ce ne mai plac stigmatele lui Francisc, darul bilocației al lui Padre Pio, levitația lui Iosif de Cupertino, dar cine se riscă să traverseze noaptea întunecată a spiritului alături de Ioan al Crucii, să îmbrățișeze ciumații ca Alois Gonzaga ori să plece în celălalt capăt al lumii ca să vestească evanghelia ca Francisc Xaveriu?
Deus meus in te confido (Ps 25,2)
Bine și drept este să ne cinstim cum se cuvine sfinții. Dar oare se cuvine să-i abordăm pe sfinți mai cu seamă cu interes decât cu evlavie, să alergăm la ei mai mult ca la niște „rezolvători” de toate cele decât ca la niște modele de jertfă, de umilință, de iubire?
Avem cu sfinții o relație așa ca și ei, adică sfântă și orientată spre Cer, dacă:
- le imităm, în viața de zi cu zi, virtuțile și spiritul de jertfă: suntem săraci ca Sărăcuțul din Assisi, veseli ca Filip Neri, slujitori ai celor bolnavi și părăsiți ca Tereza de Calcutta, educatori buni ca Ignațiu de Loyola, statornici în credință ca Dominic, neclintiți în fața suferinței ca Tereza de Lisieux, curați trupește și sufletește ca Iosif;
- le căutăm prietenia pentru a-l cunoaște mai bine pe Dumnezeul nostru cel blând și smerit cu inima, care, în umilința lui veșnică, vine pe altarele…
Vezi articolul original 368 de cuvinte mai mult