Vieţile noastre, în aceste timpuri de criză, sunt din ce în ce mai asaltate de oameni care au nevoie de ajutorul nostru. Zilnic întâlnim oameni nevoiaşi care îşi întind mâinile aşteptând mila noastră. Cei care bat la porţile inimilor noastre sau ale caselor noastre pentru a cere şi-au dezvoltat şi o anumită, să-i spunem, tehnică de succes. Unii pur şi simplu te uimesc cu textele pe care le folosesc pentru a-ţi înmuia inima. Unele sunt naturale şi adevărate, altele, aşa cum bine ştim, sunt false. Mi-a rămas în minte simplitatea unui text folosit de un cerşetor de succes. El stătea cu mâna întinsă şi spunea doar atât: „Dumnezeu vede tot!” Da, Dumnezeu vede tot, şi implicit îţi sugera să te gândeşti la faptul că Dumnezeu vede inclusiv pomana pe care i-o dai sau nepăsarea cu care treci pe lângă el. Dumnezeu vede tot; cât adevăr în aceste cuvinte!

Dumnezeu vede tot este unul dintre primele adevăruri pe care le-am învăţat la Catehism. Încă de mici eram întrebaţi: „Ştie şi vede Dumnezeu toate?” Iar noi răspundeam: „Da, Dumnezeu ştie şi vede toate, chiar şi gândurile noastre cele mai ascunse”. Că Dumnezeu este atotştiutor şi că este pretutindeni au fost unele dintre primele adevăruri învăţate, dar şi unele dintre cele mai neglijate. De câte ori nu ne comportăm ca şi când nimeni nu ne vede, ca şi cum nimeni nu ar fi lângă noi?! De câte ori nu neglijăm aceste adevăruri atât de simple, dar atât de măreţe: Dumnezeu vede tot, Dumnezeu este pretutindeni, Dumnezeu poate totul?! Totul! Astfel, trebuie să ştim că Domnul este primul care ne vede lacrimile suferinţelor, este primul care ne alină durerea inimii în faţa morţii celor dragi. Dar, totodată, trebuie să conştientizăm că primul care ne citeşte gândurile, primul care ne aude bârfele sau înjurăturile, primul care ne primeşte loviturile sau jignirile îndreptate spre aproapele este acelaşi Domn. Dumnezeu este cel mai apropiat nouă, e mereu lângă noi.

Şi atunci ne putem întreba: Oare nu e obositor cu un Dumnezeu atât de aproape, mereu prezent, care ştie totul? Nu e greu să nu ai nici măcar un moment de intimitate sau un loc în care să te refugiezi singur?! Ba da, e greu, chiar forte greu pentru că necesită să fii mereu atent la ce faci, la cei spui, ba chiar şi la ce gândeşti. Da, este foarte greu cu un Dumnezeu atât de prezent, dar oare a spus cineva că e uşor să fii creştin?!

Şi dacă e greu cu un Dumnezeu atât de aproape, mult mai greu e fără un astfel de Dumnezeu. În această privinţă ne ajută sfânta evanghelie. Să privim la Petru în momentul în care e lipsit de prezenţa lui Dumnezeu. El, marele pescar, fără Dumnezeu nu a prins nimic toată noaptea. Fără Dumnezeu nu reuşim să facem nici măcar acele lucruri la care spunem noi că ne pricepem cel mai bine, acele lucruri pentru care poate ne-am pregătit toată viaţa. De aceea, înainte de a începe orice lucru, fie că e muncă fizică sau studiu, distracţie sau recreaţie, orice ar fi, trebuie să invocăm prezenţa Domnului şi ajutorul său, trebuie să ne rugăm. Cât de plăcut este să auzi că în preajma ta „e Domnul!”, să simţi că lângă tine, mai ales în momentele de suferinţă, de eşec, de singurătate, de încercare „este Dumnezeu!” E o mare alinare în acest adevăr: niciodată nu suntem singuri. Iată frumuseţea creştinismului: Dumnezeu e mereu alături de noi şi ne vrea binele, vrea să fim bine.

Ascultând sfânta evanghelie am văzut binefacerile prezenţei lui Dumnezeu: te ajută să-ţi îndeplineşti munca (aşa cum pe Petru l-a ajutat să pescuiască); te ajută să înţelegi ce înseamnă adevărata iubire care are răbdare cu fiecare aşteptând răspunsul la întrebarea: „Mă iubeşti tu mai mult decât aceştia?”; îţi dă puterea de a-l urma oriunde atunci când îi auzi glasul spunându-ţi: „Urmează-mă!” Cu toate acestea, marea problemă a noastră este că rămânem doar la cunoaşterea lui Cristos, rămânem doar la teorie… nu-l urmăm! Este o atât de mare diferenţă între a-l cunoaşte pe Cristos şi a trăi în prezenţa lui Cristos. Este o atât de mare diferenţă între a şti că Dumnezeu vede tot şi a trăi mereu în prezenţa lui. Uneori este o atât de mare diferenţă între credinţa noastră şi faptele pe care le facem. Lipsa coerenţei, distanţa între credinţă şi viaţă, ne dă de gol că nu prea credem că Dumnezeu chiar vede totul. Este atât de necesar să îndepărtăm orice ruptură între credinţă şi viaţă.

Încă din anul 1980, fericitul Sfânt Părinte papa Ioan Paul al II-lea spunea: „Învăţaţi să trăiţi cu coerenţă credinţa voastră creştină. Să ne fie clar: nu ajunge să-l cunoaştem pe Cristos; trebuie să avem o viaţă coerentă cu ideile pe care le profesăm, cu credinţa pe care o mărturisim. Fiţi coerenţi! Credinţa creştină, însăşi demnitatea noastră şi aşteptarea lumii întregi necesită în mod esenţial acest angajament al coerenţei. Şi prima expresie fundamentală de coerenţă este lupta împotriva păcatului, este acel efort constant şi chiar eroic de a trăi în har, de a trăi mereu în prezenţa lui Cristos”. Aceasta ni se cere, dragi fraţi în Cristos: Să fim coerenţi în orice situaţie a vieţii noastre, iar pentru aceasta nu ajunge doar să-l cunoşti pe Domnul!

Lecturile propuse de Biserică pentru această a treia duminică a Paştelui ne arată şi drumul pe care îl putem parcurge pentru a trece de la cunoaşterea lui Cristos la trăirea în prezenţa lui. Astfel, în prima lectură vedem că pe acest Cristos despre care noi ştim că a murit şi a înviat trebuie să-l mărturisim cu preţul oricărei jertfe. Într-o epocă în care contează atât de mult părerea celuilalt despre noi, în care unii spun că trebuie să ţinem cont doar de binele imediat fără nici o perspectivă a veşniciei, într-un timp ca acesta, în care păcatul a devenit o industrie care produce bani şi dă bună stare, noi, creştinii, coerenţi credinţei primite, trebuie să avem în inima noastră simţământul apostolilor şi să spunem tuturor: „Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni… Noi suntem martori ai învierii lui Cristos”. Aici ne putem opri şi să ne analizăm: Faptele noastre sunt mărturii despre Cristos cel înviat? Este viaţa mea coerentă cu învierea în care cred?!

Lectura a doua ne vorbeşte şi ea despre o altă formă de coerenţă între credinţă şi viaţă. Şi anume: rugăciunea. Acestui Dumnezeu în care credem trebuie să ne închinăm. Cel Înviat pe care-l mărturisim prin credinţa noastră este singurul vrednic să primească „puterea, bogăţia, înţelepciunea, tăria, cinstea, slava şi binecuvântarea”. Glasul îngerilor şi al tuturor celor care trăiesc în prezenţa Domnului trebuie să fie şi glasul rugăciunilor noastre şi să putem spune mereu împreună cu ei: „Celui care şade pe tron şi Mielului să-i fie binecuvântare, cinste, slavă şi putere în vecii vecilor!” Necesitatea preamăririi lui Dumnezeu prin rugăciunile noastre devine acum un alt moment de cercetare a cugetului: Ne rugăm? Cum ne rugăm? Cât ne rugăm? Ce rol şi ce loc ocupă rugăciunea în viaţa noastră?

Şi nu în cele din urmă ne putem întreba ce înseamnă coerenţa între credinţă şi viaţă, plecând de la pasajul evanghelic. Aceasta înseamnă să asculţi mereu de inspiraţia Domnului, aşa cum au făcut apostolii când le-a spus unde să-şi arunce mreaja şi au prins o mulţime de peşti. Mai înseamnă şi să-l recunoşti atunci când apare în viaţa ta şi să poţi spune şi tu: „E Domnul cel care acum e lângă mine!” Şi dacă-l recunoşti pe Dumnezeu – aşa cum l-a recunoscut ucenicul iubit – nu trebuie să-l ţii doar pentru tine, ci trebuie să-l arăţi şi altora, să le vorbeşti şi altora despre el şi despre prezenţa lui. Şi apoi nu trebuie doar să ne mulţumim cu prezenţa lui şi să rămânem impasibili, indiferenţi. Ci trebuie să reacţionăm la prezenţa lui, asemenea lui Petru, care, auzind că este Domnul, şi-a pus haina pe el şi a sărit în apă ca să ajungă mai repede la ţărm. Voia să fie primul lângă Domnul!

Dar cel mai mult a trăi în prezenţa lui Dumnezeu care vede totul înseamnă să-l iubeşti şi să-l urmezi. Acelaşi fericit Ioan Paul al II-lea spunea: „Întrebarea pusă de Cristos lui Petru – Mă iubeşti? – este în acelaşi timp fascinantă şi înspăimântătoare, pentru că a-l iubi pe Cristos înseamnă a-l urma pe drumul crucii” (fericitul Ioan Paul al II-lea, predică la împlinirea a douăzeci de ani de pontificat, 16 octombrie 1998). În viaţa creştinilor coerenţi, iubirea lui Cristos şi urmarea lui se identifică, sunt inseparabile. Iar acestea – iubirea şi urmarea lui Cristos – ne poartă cel mai adesea pe drumul crucii. Însă noi ştim şi mărturisim că după cruce urmează învierea, după suferinţă vine viaţa, o viaţă trăită pentru totdeauna în prezenţa lui Dumnezeu. În această zi de duminică, suferinţa voastră, dragi bolnavi, este tocmai urmarea lui Cristos. Prin suferinţă cei bolnavi îi spun lui Dumnezeu: „Doamne, tu toate le ştii, tu ştii că te iubesc!” sau „Doamne, tu toate le vezi, tu vezi cât suferim pentru tine!” Cei care îşi trăiesc viaţa în suferinţă şi unesc aceste suferinţe ale lor cu pătimirile lui Cristos sunt tocmai oamenii de care astăzi este o atât de mare nevoie: oameni coerenţi, oameni care prin faptele lor îşi manifestă adevărata credinţă. Bolnavii, săracii, cei marginalizaţi, cei mici care trăiesc viaţa lor în prezenţa lui Dumnezeu sunt bogăţia Bisericii, sunt martorii autentici ai lui Dumnezeu de care omenirea are atât de multă nevoie.

Autenticitatea, coerenţa vieţii, iubiţi credincioşi, dragi radioascultători, este provocarea zilelor noastre: trăirea în prezenţa lui Dumnezeu care vede totul, care este oriunde. „Dumnezeu vede tot”, iar lucrul acesta nu trebuie să ne obsedeze sau să ne obosească, ci trebuie să ne dea curaj. Dumnezeu vede viaţa noastră, suferinţa noastră. Dumnezeu vede dorinţa noastră de a ne schimba, de a fi mai buni. Dumnezeu vede şi ştie totul: ştie că vrem să-i fim martori, ştie că vrem să ne închinăm, că vrem să-l iubim mai mult şi să-l urmăm.

Trebuie să avem încredere: coerenţa între viaţă şi credinţă, indiferent de dificultatea timpurilor, este posibilă. Ne-o spune şi ne-a arătat-o atât de bine, în ultimele zile, noul Sfânt Părinte, papa Francisc. Această coerenţă este posibilă chiar şi în vremurile cele mai potrivnice credinţei. Şi ne-a arătat-o atât de bine episcopul nostru martir Anton Durcovici, care a preferat să moară în închisorile comuniste decât să ezite în mărturisirea credinţei. O dovadă a coerenţei vieţii rămâne pentru toţi sfânta Fecioară Maria, mama lui Dumnezeu şi mama noastră, cea care a spus mereu: „Iată slujitoarea, Domnului, fie mie după cuvântul tău”.Viaţa ei a fost mereu după voinţa lui Dumnezeu, viaţa ei a fost mereu mărturisirea credinţei. Prin mijlocirea ei, a celei pe care o invocăm ca ajutorul creştinilor şi tămăduitoarea bolnavilor, înălţăm rugăciunea noastră către Dumnezeu care vede totul şi-i cerem harul de a ne trăi viaţa în coerenţă cu credinţa mărturisită:

„Toată frumoasă eşti, Marie,

Şi prihană strămoşească nu este în tine!

Tu eşti slava Ierusalimului!

Tu eşti bucuria lui Israel!

Tu eşti cinstea neamului nostru!

Tu eşti mijlocitoarea păcătoşilor.

O, Marie, o, Marie!

Fecioară preaînţeleaptă,

Maică preaîndurată,

Roagă-te pentru noi,

Mijloceşte pentru noi,

La Domnul Isus Cristos! Amin!”

Duminica a 3-a a Paştelui (anul C)
Fap 5,27b-32.40b-41; Ps 29; Ap 5, 11-14; In 21,1-19
„Doamne, tu toate le ştii; tu ştii că te iubesc”
14 aprilie 2013

SPRIJINĂ și tu UN COPIL care riscă să abandoneze ȘCOALA și VIAȚA!

Cei care doresc pot susține proiectele Paxlaur (în special ajutorul acordat copiilor săraci pentru a nu abandona școala și viața!) fie prin PayPal (paxlaur@yahoo.com), fie prin contul RO53BTRLRONCRT0378224401 (RON), Banca Transilvania, Dăncuță Laurențiu. Pentru alte detalii: paxlaur@yahoo.com Vă mulțumesc! Domnul să vă binecuvânteze! Pr. Laurențiu Dăncuță

€4,00