Arhiva pentru ianuarie 23rd, 2020

Ca într-o trezire

Pe drumul ecumenic al comuniunii depline între creştini este nevoie de o triplă privire: asupra trecutului, asupra prezentului şi asupra viitorului. În 2019, relaţiile cu Bisericile Ortodoxe Orientale – fie ele de tradiţie siriacă, coptă sau armeană – ilustrează bine această necesitate.

Privirea asupra trecutului este esenţială înainte de toate pentru a scoate inspiraţie din istoria noastră comună. Cu Bisericile ortodoxe orientale asta înseamnă a merge înapoi la perioada precalcedoniană, adică la primele cinci secole. Comisia mixtă internaţională pentru dialogul teologic între Biserica catolică şi Bisericile ortodoxe orientale a făcut asta în documentul său din 2015, intitulat „Exercitarea comuniunii în viaţa Bisericii primare şi repercusiunile sale asupra căutării comuniunii astăzi din partea noastră”. Studiind exprimările de comuniune între Biserici în primele cinci secole, documentul arată că „în cea mai mare parte, în această perioadă aceste exprimări de comuniune erau informale, adică nu se desfăşurau în cadrul unor structuri clare”. În afară de asta, „tindeau să se realizeze îndeosebi la nivel regional; nu exista un punct clar de referinţă centrală”. De fapt, „pe de o parte, la Roma exista o conştiinţă crescândă despre o slujire de comuniune şi unitate mai amplă, îndeosebi de la sfârşitul secolului al III-lea încoace; pe de altă parte, nu există dovezi clare că Bisericile ortodoxe orientale au acceptat vreodată o asemenea slujire” (71). Această constatare este o învăţătură importantă în căutarea actuală a comuniunii depline cu Bisericile ortodoxe orientale.

A privi la trecut este necesar şi pentru un alt motiv: pentru purificarea memoriei. Memoria Bisericilor noastre este adesea rănită de o istorie conflictuală, cu care adesea se amestecă aspecte non-teologice de natură culturală, politică sau naţională. Anul 2019 a văzut realizarea diferitelor iniţiative în acest domeniu cu Bisericile ortodoxe orientale. În mai 2019 s-a ţinut la Addis Abeba o conferinţă despre relaţiile dintre Biserica catolică şi Biserica ortodoxă etiopiană Tewahedo. Primă iniţiativă de acest gen în Etiopia, întâlnirea tindea să recitească împreună istoria adesea dureroasă a raporturilor între aceste două Biserici, la care se adaugă problema spinoasă a raporturilor dintre Italia şi Etiopia. Recitirea unei istorii contrastate este şi una din dimensiunile dialogului Bisericii catolice cu Biserica ortodoxă siro-malankareză. Unul din proiectele comisiei mixte de dialog cu Biserica aceasta, care, ca în fiecare an, s-a întâlnit în Kerala în luna decembrie 2019, este publicarea comună a unei „cărţi de referinţă despre istoria Bisericii” care vrea să prezinte câteva documente despre istoria controversată a creştinismului în India până în secolul al XVII-lea.

În afară de asta, privirea asupra trecutului este fundamentală pentru a interpreta diferenţele teologice dintre Bisericile noastre. O abordare hermeneutică trebuie să distingă, între diferenţele moştenite din trecut, pe cele care ne despart de cele care sunt parte a unei diversităţi legitime în exprimarea unei credinţe comune. Această hermeneutică a fost aplicată imediat în dialogul cu Bisericile ortodoxe orientale, cu care despărţirea este datorată unor motivaţii cristologice. Dialogul teologic a permis recunoaşterea că împărtăşim una şi aceeaşi credinţă cristologică exprimată în mod diferit, aşa cum explică deosebit de bine declaraţia comună din 1990 a sfântului Ioan Paul al II-lea şi a catholicosului Mar Baselios Mar Thoma Mathews I al Bisericii ortodoxe siro-malankareză: conţinutul credinţei cristologice „este acelaşi”, chiar dacă „în formularea acestui conţinut în cursul istoriei au apărut diferenţe în terminologie şi în emfază”, totuşi „aceste diferenţe pot să existe în aceeaşi comuniune, deci nu trebuie să ne despartă, în special atunci când îl proclamăm [pe Dumnezeu] fraţilor noştri şi surorilor noastre din lume în termeni pe care pot să-i înţeleagă mai uşor” (8).

Este aceeaşi metodologie hermeneutică ce este aplicată astăzi în dialogul teologic cu aceste Biserici antice, care, din 2015, s-a concentrat asupra sacramentelor. Comisia mixtă internaţională de dialog a ţinut în ianuarie 2019 la Roma a şaisprezecea reuniune a sa, dedicate temei căsătoriei. Comisia a subliniat că, în pofida riturilor şi teologiei căsătoriei au dezvoltat tradiţii diferite – îndeosebi cât priveşte problema celebrantului -, înţelegerea căsătoriei ca sacrament este în mod fundamental aceeaşi. Comisia se va reuni din nou anul acesta de la 26 ianuarie la 1 februarie la Atchaneh în Liban, la invitaţia patriarhiei siro-ortodoxe, pentru a discuta despre teologia sacramentală în general. Această întâlnire, care ar trebui să fie ultimul pas înainte de redactarea unui document comun despre această temă, va include probabil o importantă dimensiune hermeneutică permiţând să se discearnă una şi aceeaşi credinţă sacramentală dincolo de diferenţele legitime de rit şi de exprimare teologice.

Cu Biserica asiriană din Orient, care recunoaşte numai primele două concilii ecumenice, metoda hermeneutică a dat şi roade importante. Dialogul a permis să se recunoască validitatea anaforei euharistice a lui Adai şi Mari, unde cuvintele instituirii euharistice „sunt prezente nu în mod narativ coerent şi ad litteram, ci în mod eucologic şi răspândit”, aşa cum explică Consiliul Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor în Orientamenti din 2001. Comisia mixtă pentru dialogul teologic cu Biserica aceasta, care a celebrat la Roma în noiembrie 2019 a 25-a aniversare a creării sale, lucrează actualmente asupra imaginilor Bisericii. De fapt, tradiţia asiriană a dezvoltat o ecleziologie a sa înainte de toate prin imnografia sa foarte bogată (în care Biserica este prezentată, de exemplu, ca „Arca mântuirii”, „Mireasa Mirelui”, „Spital spiritual” etc.) care, dincolo de o exprimare adesea diferită de tradiţia latină, comportă o înţelegere asemănătoare a Bisericii.

Dacă dialogul teologic studiază trecutul pentru motivele expuse mai sus, trebuie să privească şi la prezent. De fapt, nu numai trecutul, ci şi relaţiile actuale dintre Bisericile noastre, în toate dimensiunile lor, sunt un locus theologicus. Revine teologiei să formuleze ceea ce Bisericile deja trăiesc astăzi sub conducerea Duhului Sfânt. Aşa cum a declarat laconic patriarhul Atenagora cu privire la întâlnirea sa cu papa Paul al VI-lea în 1964: „Conducătorii Bisericilor fac, teologii explică”. Raporturile dintre Biserici se referă nu numai la primaţii lor, ceea ce este numit „dialogul carităţii”, ci la toţi credincioşii, în ceea ce poate fi numit „dialogul vieţii”.

Într-un moment în care relaţiile dintre Bisericile noastre la toate nivelurile se intensifică, pare mai necesară ca oricând o recitire teologică a acestor raporturi, atât în „dialogul carităţii” cât şi în „dialogul vieţii”. Este ceea ce al şaselea Colloquium Syriacum al Fundaţiei Pro Oriente din Viena a întreprins în noiembrie 2019. Întâlnirea a fost dedicată unei evaluări a numeroaselor acorduri pastorale între Biserica catolică şi Bisericile ortodoxe de tradiţie siriacă, dintre care multe permit o anumită communicatio in sacris: de exemplu acordul din 1994 cu Biserica ortodoxă siriacă – prim acord pastoral reciproc al Bisericii catolice cu o altă Biserică – sau şi acordul din 1994 despre căsătoriile mixte cu Biserica malankareză siro-ortodoxă sau cel menţionat deja din 2001 cu Biserica asiriană din Orient. Concluzia conferinţei a fost un apel la „dezvoltarea de noi abordări teologice ţinând cont de acordurile pastorale existente deja şi de realităţile trăite în comun de credincioşii din Bisericile noastre”.

Privire asupra trecutului şi asupra prezentului. Însă pe drumul ecumenic este esenţială şi o privire prospectivă spre viitor. Scoţând inspiraţie din trecut şi luând din experienţa prezentă, cum trebuie concepută o Biserică reconciliată? Acest tip de consideraţie cere o reflecţie asupra rolului episcopului de Roma. În capitolul al treilea din Ut unum sint, intitulat Quanta est nobis via?, Ioan Paul al II-lea îi invita pe păstorii şi teologii din diferitele Biserici să caute, „desigur împreună, formele în care această slujire să poată realiza o slujire de iubire recunoscută de unii şi de alţii” (95).

Într-un document din 2010 intitulat „Paşi spre o Biserică reunită: schiţă a unei viziuni ortodoxo-catolice a viitorului”, comisia nord-americană de dialog catolico-ortodox şi-a propus să răspundă la această invitaţie. Din partea Bisericilor ortodoxe orientale n-au existat răspunsuri la invitaţia din Ut unum sint. De fapt, revine probabil Bisericii catolice să înainteze o propunere concretă, acceptabilă pentru ortodocşii orientali, cu privire la exercitarea slujirii unităţii episcopului de Roma la nivel universal. Tocmai asupra acestui Quanta est nobis via? din enciclica a cărei a 25-a aniversare o celebrăm anul acesta, Consiliul Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor va reflecta în timpul următoarei adunări plenare care ar trebui să aibă loc în noiembrie 2020.

Privirea asupra viitorului este necesară şi pentru a nu pierde din vedere scopul drumului nostru de unitate. În urmă cu aproape cincizeci de ani, la 11 mai 1970, imediat după o audienţă privată cu papa Paul al VI-lea, catholicosul armean Vasken I a declarat că el şi papa „aminteau, ca într-o trezire, că suntem fraţi de două mii de ani”. Şi a continuat: „O, Doamne, lasă ca acest moment să dureze pentru totdeauna, pentru că este sublim!”. Fie ca această trezire să continue în aşa fel încât să putem trezi împreună lumea în vestirea lui Cristos înviat.

(

Ca într-o trezire

Drumul raporturilor dintre Biserica Catolică şi Bisericile Ortodoxe Orientale

de Hyacinthe Destivelle 
oficial al secţiunii orientale de la Consiliul Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor

După L’Osservatore Romano, 22 ianuarie 2020)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe http://www.ercis.ro

%d blogeri au apreciat: