26/01/2020 – Prea târziu te-am iubit…

Capacitatea de a fi bun

Într-una din cărțile sale, Irvin Yalom povestește o veche piesă de teatru din Evul mediu numită : “Fiecare”. Personajul cardinal al piesei numit Fiecare este vizitat de îngerul morții și află că a sosit timpul pentru călătoria finală. Omul nostru din poveste cere Îngerului Morții o amânare, pe care însă nu o poate obține. Urmează o altă rugăminte: pot să invit pe cineva care să mă însoțească în această ultimă călătorie? Desigur, răspunde Îngerul rânjind. În povestea medievală toate personajele sunt alegorice: Bunurile pământești, Frumusețea fizică, Puterea și Cunoașterea refuză invitația celui sortit să călătorească spre moarte. Când, în fine, își dă seama că este greu să găsească un companion, intră în scenă personajul numit “Faptele bune” și acceptă propunerea de a-l însoți pe Fiecare spre propria moarte. Morala acestei povești este simplă: nimic din ceea ce ai primit nu poți lua cu tine, dar vei fi însoțit pretutindeni, chiar si în moarte, de tot ceea ce ai dăruit.

Acest exemplu l-am preluat dintr-un articol pe care vă invit să-l citiți mai jos, accesând https://webcultura.ro/capacitatea-de-a-fi-bun/?fbclid=IwAR341YplktkWkrz2I463AwCgF2MNi7hyTNeh_jI4DTQVmo0hhzymameqeZ0

Articolul „Capacitatea de a fi buni” aparține domnului Cosmin Neidoni, care, printre altele, ne încurajează spre bunătate amintindu-ne:

„Este păcat să fi cutreierat la bătrânețe de regretul de a nu fi fost bun și omenos la tinerețe. Regretele care încă au un orizont de timp pot fi benefice și reperatorii, dar cele trăite târziu, la senectute, au, intuiția îmi spune, gustul amar al cireșelor răscoapte. Poți avea convingeri nerostite, poți avea speranțe care încă își așteaptă împlinirea, dar e răvășitor de trist să ai regretul binelui neînfăpuit. Nu ne trăim viața pe un fond de imperturbabilă cordialitate, avem scăderile noastre, iritările noastre, avem sincope în exercițiul de a fi oameni, dar în ciuda oricăror derapaje ale eului, nu avem voie să renunțăm la virtutea nobilă a bunei credințe. În ipostaza lui senină omul este o ființă infinit respectabilă. Sunt teritorii ale sufletului care nu pot fi cucerite altfel decât prin bunătate.

Ritmul în care trăim, halucinant uneori, nu ne mai lasă prea multe minute de (re)găsire, dar în toată nebunia vieții noastre este bine să nu uităm că mai există forme nealterate de omenesc, că mai pot exista emoții autentice, copii care zâmbesc, purtând pe chipul lor, benevolența luminii raiului și că, în pofida oricăror perplexităti, există un murmur subtil și rafinat de poezie chiar și în cele mai prozaice întâmplari…

Paradoxal, însă noi, oamenii, suntem mai avuți nu grație bunurilor primite de la alții, nu prin posesiile noastre, ci prin tot ceea ce am știut să dăruim, cu nobilă bunătate, semenilor noștri”.