Arhiva pentru septembrie 24th, 2020

Despre îngrijirea persoanelor aflate în fazele critice şi terminale ale vieţii

Fiecare bolnav are nevoie nu numai să fie ascultat,
ci să înţeleagă că propriul interlocutor «ştie» ce înseamnă să te simţi singur, abandonat, neliniştit în faţa perspectivei morţii, a durerii trupului, a suferinţei care apare atunci când privirea societăţii măsoară valoarea sa în termeni de calitate a vieţii şi îl face să se simtă ca povară pentru proiectele altuia”.

Vatican: Conferinţă de presă de prezentare a scrisorii Samaritanus bonus despre îngrijirea persoanelor aflate în fazele critice şi terminale ale vieţii, redactată de Congregaţia pentru Doctrina Credinţei (22 septembrie 2020)

Marţi, 22 septembrie, în Aula „Ioan Paul al II-lea” din Sala de Presă a Sfântului Scaun, a avut loc o conferinţă de presă de prezentare a scrisorii Samaritanus bonus despre îngrijirea persoanelor aflate în fazele critice şi terminale ale vieţii, redactată de Congregaţia pentru Doctrina Credinţei. Au intervenit cardinalul Luis Francisco Ladaria Ferrer, SI, prefect al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei; ES Mons. Giacomo Morandi, secretar al aceleiaşi Congregaţii; profesoara Gabriella Gambino, subsecretar al Dicasterului pentru Laici, Familie şi Viaţă; şi profesorul Adriano Pessina, membru a colegiului director al Academiei Pontificale pentru Viaţă. Prezentăm în continuare intervenţiile:

Intervenţia cardinalului Luis F. Ladaria Ferrer, SI

1) În decursul Sesiunii Plenare a Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, din anul 2018, cu privire la probleme referitoare la însoţirea bolnavilor aflaţi în fazele critice şi terminale ale vieţii, părinţii din Dicaster au sugerat oportunitatea unui document care să trateze despre tematică, nu numai în mod doctrinal corect, ci şi cu un accent puternic pastoral şi cu un limbaj comprehensibil, la înălţimea progresului ştiinţelor medicale. Trebuiau aprofundate, în mod deosebit, temele însoţirii şi îngrijirii bolnavilor din punct de vedere teologic, antropologic şi medico-spitalicesc, focalizând asupra unor probleme etice relevante, implicate în proporţionalitatea terapiilor şi referitoare la obiecţia de conştiinţă şi la însoţirea pastorală a bolnavilor terminali.

2) În lumina acestor consideraţii, după diferite faze preliminare de studiu în care diferiţi experţi au oferit propria contribuţie redacţională calificată, o primă schiţă a documentului a luat formă în sfârşit. Textul, alături de figura bunului samaritean, oferă o scurtă referinţă la aceea a lui Cristos suferind, martor părtaş al durerii fizice, al experienţei precarităţii şi chiar a dezolării umane, care în El devin abandonare încrezătoare în iubirea Tatălui. Această încredinţare confidentă de sine Tatălui, în orizontul Învierii, conferă o valoare răscumpărătoare suferinţei însăşi şi deschide, dincolo de întunericul morţii, lumina vieţii de dincolo. La perspectiva celui care se îngrijeşte de persoanele aflate în fazele critice şi terminale ale vieţii, s-a asociat astfel în mod oportun în text şi o perspectivă de speranţă pentru suferinţa trăită de cei care sunt încredinţaţi îngrijirilor iubitoare ale lucrătorilor sanitari.

3) De fapt, fiecare bolnav „are nevoie nu numai să fie ascultat, ci să înţeleagă că propriul interlocutor «ştie» ce înseamnă să te simţi singur, abandonat, neliniştit în faţa perspectivei morţii, a durerii trupului, a suferinţei care apare atunci când privirea societăţii măsoară valoarea sa în termeni de calitate a vieţii şi îl face să se simtă ca povară pentru proiectele altuia” (pag. 9). Pentru aceasta, „oricât de importante şi încărcate de valoare ar fi, îngrijirile paliative nu sunt suficiente dacă nu există nimeni care «este» alături de bolnav şi dă mărturie despre valoarea sa unică şi irepetabilă. […] Şi este important, într-o epocă istorică în care se exaltă autonomia şi se celebrează fasturile individului, să ne amintim că dacă este adevărat că fiecare trăieşte propria suferinţă, propria durere şi propria moarte, aceste trăiri sunt întotdeauna încărcate cu privirea şi cu prezenţa altora. În jurul Crucii sunt şi funcţionarii statului roman, sunt cei curioşi, sunt cei distraşi, sunt cei indiferenţi şi cei resemnaţi; sunt sub Cruce dar nu «sunt» cu Răstignitul. În saloanele de terapie intensivă, în casele de îngrijire pentru bolnavii cronici, putem fi prezenţi ca funcţionari sau ca persoane care «sunt» cu bolnavul” (pag. 11).

4) Documentul, prezentat atenţiei Sfântului Părinte şi aprobat de el la data de 25 iunie 2020, poartă aşadar titlul de Samaritanus bonus. Au fost alese genul literar al Scrisorii şi data de 14 iulie 2020, comemorarea liturgică a sfântului Camil de Lellis (1550-1614). În secolul al XVI-lea – epocă în care a trăit sfântul nostru – cei incurabili de multe ori erau predaţi mercenarilor; unii dintre ei, delincvenţi, erau constrânşi la acea muncă prin forţă; alţii se resemnau cu această lucrare, pentru că n-au avut altă posibilitate de câştig. Camil a voit „oameni noi pentru o asistenţă nouă”. Şi un gând fix îl cuprinsese: să înlocuiască mercenarii cu persoane dispuse să stea cu bolnavii numai din iubire. Dorea să aibă cu el oameni care „nu pentru câştig, ci voluntar şi din iubire faţă de Dumnezeu să-i slujească cu acea iubire pe care obişnuiesc să o aibă mamele faţă de proprii lor copii bolnavi”.

5) Chiar dacă învăţătura Bisericii în această materie este clară şi conţinută în documente magisteriale cunoscute – îndeosebi scrisoarea enciclică Evangelium vitae a sfântului Ioan Paul al II-lea (25 martie 1995), declaraţia Iura et bona a Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei (5 mai 1980), Noua cartă a lucrătorilor sanitari (2016) a fostului Consiliu Pontifical al Lucrătorilor Sanitari, în afară de numeroase discursuri şi intervenţii efectuate de ultimii Suverani Pontifi – o nouă pronunţare organică a Sfântului Scaun despre îngrijirea persoanelor aflate în fazele critice şi terminale ale vieţii a părut oportună şi necesară în raport cu situaţia de astăzi, caracterizată de un context legislativ civil internaţional tot mai permisiv cu privire la eutanasie, la sinuciderea asistată şi a dispoziţiilor cu privire la sfârşitul vieţii.

6) În această privinţă, un caz cu totul special în care este necesar să se reafirmă învăţătura Bisericii este însoţirea pastorală a celui care a cerut expres eutanasia sau sinuciderea asistată. Pentru a putea primi dezlegarea în sacramentul Pocăinţei, precum şi Ungerea bolnavilor şi Viaticul, este nevoie ca persoana, eventual înregistrată la o asociaţie delegată să-i garanteze eutanasia sau sinuciderea asistată, să arate propunerea de a renunţa la această decizie şi de a anula propria înscriere în această instituţie. Nu este admisibil din partea celor care asistă spiritual aceşti bolnavi niciun gest exterior care să poată fi interpretat ca o aprobare chiar şi implicită a acţiunii eutanasice, cum ar fi, de exemplu, a rămâne prezenţi în clipa realizării sale. Asta, împreună cu oferirea unui ajutor şi a unei ascultări mereu posibile, mereu permise, mereu de urmărit, împreună cu o explicare aprofundată a conţinutului sacramentului, cu scopul de a da persoanei, până în ultimul moment, instrumentele pentru a-l putea primi în libertate deplină (cf. punctul V, 11. Pag 41-42).

7) Aşa cum se spune bine în primul paragraf al documentului, cu titlul „Îngrijirea aproapelui”, „îngrijirea vieţii este prima responsabilitate pe care medicul o experimentează în întâlnirea cu bolnavul. Ea nu se poate reduce la capacitatea de a vindeca bolnavul, fiind mai amplu orizontul său antropologic şi moral: şi atunci când vindecarea este imposibilă sau improbabilă, însoţirea medico-infirmieră… psihologică şi spirituală, este o datorie inevitabilă, pentru că opusul ar constitui o abandonare inumană a bolnavului. De fapt, medicina care se foloseşte de multe ştiinţe, posedă şi o importantă dimensiune de «artă terapeutică» ce implică o relaţie strânsă între pacient, lucrători sanitari, cei din familie şi membri ai diferitelor comunităţi de apartenenţă ai bolnavului: artă terapeutică, actele clinice şi îngrijire sunt unite în mod indisolubil în practica medicală, mai ales în fazele critice şi terminale ale vieţii” (pag. 6).

8) Mărturia creştină arată că speranţa este posibilă mereu, chiar şi atunci când viaţa este învăluită şi împovărată de „cultura rebutului”. Şi toţi suntem chemaţi să oferim contribuţia noastră specifică, pentru ca – aşa cum a spus papa Francisc (adresându-se conducătorilor Ordinelor Medicilor din Spania şi America Latină, la 9 iunie 2016) – sunt în joc demnitatea vieţii umane şi demnitatea vocaţiei medicale. Mulţumesc.

Intervenţia E.S. Mons. Giacomo Morandi

1) Scrisoarea Samaritanus bonus face apel la o experienţă umană universală: aceea prin care întrebarea cu privire la sensul vieţii devine şi mai acută atunci când suferinţă ameninţă şi moartea se apropie. Recunoaşterea fragilităţii şi vulnerabilităţii persoanei bolnave – chiar dacă, în rădăcină, este fragilă şi vulnerabilă fiinţa umană ca atare – deschide spaţiul pentru etica îngrijirii: „A exercita responsabilitatea faţă de persoana bolnavă înseamnă a-i asigura îngrijirea până la sfârşit: «să se vindece dacă este posibil, să se aibă grijă mereu» (to cure if possible, always to care)» (Ioan Paul al II-lea). Această intenţie de a îngriji mereu bolnavul oferă criteriul pentru a evalua diferitele acţiuni de întreprins în situaţia de boală «nevindecabilă»: de fapt, nevindecabil nu este niciodată sinonim cu «incurabil». […] Obiectivul asistenţei trebuie să tindă la integritatea persoanei, garantând cu mijloacele adecvate şi necesare sprijinul fizic, psihologic, social, familial şi religios” (partea I, pag. 8).

2) În acest sens, este important de a clarifica bine că durerea este în mod existenţial suportabilă numai acolo unde există o speranţă credibilă. Şi o astfel de speranţă poate să fie comunicată numai acolo unde există o „coralitate de prezenţă” care speră în jurul bolnavului suferind. Mama şi discipolul iubit „stau” aproape de Isus şi, „în acest «a sta» al lor lângă cruce, participă, cu dăruirea lor umană la Cel Suferind, la misterul Răscumpărării” (partea a II-a, pag. 11). Pentru aceasta, răspunsul creştin la misterul morţii şi al suferinţei nu este înainte de toate o explicaţie, ci o Prezenţă, conform expresiei fericite a lui Cicely Saunders, citată în paragraful din document dedicat rolului familiei şi al hospice (cf. pag. 29). Este mărturia, umilă dar sigură, a apropierii lui Dumnezeu de viaţa noastră, apropiere care ne abilitează şi ne însoţeşte cu speranţă credibilă, chiar şi în încercarea supremă a suferinţei şi a morţii.

3) Aparţine comunităţii creştine, Bisericii în însăşi natura sa, „să însoţească pe cei slabi cu milostivire pe drumul lor de durere, pentru a menţine în ei viaţa teologală şi a-i îndrepta spre mântuirea lui Dumnezeu”. Şi Biserica nu încetează să afirme „sensul pozitiv al vieţii umane ca o valoare perceptibilă deja de raţiunea corectă, pe care lumina credinţei o confirmă şi o valorizează în demnitatea sa inalienabilă”. A afirma sacralitatea şi inviolabilitatea vieţii umane nu înseamnă a nu recunoaşte valoarea radicală a libertăţii celui suferind, puternic condiţionată de boală şi de durere: această nerecunoaştere ar există în schimb în momentul în care ar trebui să se consimtă cu cererea de a-i nega, cu eutanasia, orice posibilitate ulterioară de relaţie umană benefică (cf. partea a III-a, pag. 13-14).

4) Există unele obstacole cu caracter cultural care, astăzi, limitează capacitatea de a percepe valoarea profundă şi intrinsecă a fiecărei vieţi umane. Documentul semnalează câteva: a) o folosire echivocă a conceptului de „moarte demnă”, atunci când cu această expresie se intenţionează transferarea şi în domeniul medico-clinic o perspectivă legată prevalent – aşa cum a afirmat papa Francisc (cf. Discurs adresat la Congresul Asociaţiei Medicilor Catolici Italieni la a 70-a aniversare a întemeierii, 15 noiembrie 2014) – „cu posibilităţile economice, cu «bunăstarea», cu frumuseţea şi cu satisfacţia vieţii fizice, uitând alte dimensiuni mai profunde – relaţionale, spirituale şi religioase – ale existenţei”. b) O înţelegere de „compasiune”, conform căruia, pentru a nu suferi, ar fi „compătimitor” a-l ajuta pe pacient să moară prin eutanasie sau sinucidere asistată. În realitate, aşa cum afirmă cu claritate textul, „compasiunea umană nu constă în provocarea morţii, ci în primirea bolnavului, în susţinerea lui în dificultăţi, în a-i oferi afect, atenţie şi mijloace pentru a alina suferinţa”. c) De asemenea, individualismul crescător, care induce a-i vedea pe ceilalţi ca limită şi ameninţare la propria libertate. d) În sfârşit, totul se poate sintetiza într-o concepţie în ansamblu utilitaristă a existenţei, conform căreia viaţa are valoare până când este productivă şi utilă, activând dinamismele perverse ale aşa-numitei „culturi a rebutului” (cf. partea a IV-a, pag. 15-17).

5) Magisteriul Bisericii are la inimă şi doreşte să reafirme cu claritate binele integral al persoanei umane. În acest sens documentul declară: „Alimentarea şi hidratarea nu constituie o terapie medicală în sens propriu, deoarece nu contrastează motivele unui proces patologic care se desfăşoară în corpul pacientului, ci reprezintă o îngrijire datorată persoanei pacientului, o atenţie clinică şi umană primară şi inevitabilă” (pag. 26). În acelaşi timp califică îngrijirile paliative ca „simbol tangibil al acelui «a fi» alături de cel care suferă”. Astfel, din îngrijirile paliative face parte şi asistenţa spirituală acordată bolnavului şi celor din familia sa: este vorba de „o contribuţie esenţială care revine lucrătorilor pastorali şi întregii comunităţi creştine, după exemplul bunului samaritean, pentru ca în locul refuzului să vină acceptarea şi asupra angoasei să prevaleze speranţa, mai ales atunci când suferinţa se prelungeşte datorită degenerării patologiei, la apropierea sfârşitului” (partea a V-a, pag. 26-27).

6) Închei cu cuvinte luate din Cărări de viaţă. Dinamica Exerciţiilor ignaţiene în itinerarul Scripturilorde Francesco Rossi de Gasperis (vol. 3: Terza e Quarta Settimana. I Misteri della Pasqua del Messia Ges? [Săptămâna a Treia şi a Patra. Misterele Paştelui lui Isus Mesia], Paoline, Milano 2010, pag. 509): „Aşadar va trebuie ajutate şi însoţite cu înţelepciune persoanele ca să moară bine şi în speranţă, recapitulându-se conform Duhului, şi nu să fie adormite pentru ca să nu-şi dea seama de ceea ce li se întâmplă. Va trebui să se aibă grijă, până la sfârşit, să se hrănească în toţi, şi cu orice mod, iubirea, mai mult decât anestezia. Trebuie să se vorbească despre moarte, în special când sunt încă foarte vii, să se povestească despre cum a trăit-o Isus, drept capodoperă a propriei vieţi. Trebuie să ne pregătim pentru moarte, să ne convertim pentru a recupera şi a unifica existenţa noastră şi istoria noastră, consumând-o în iubire: prieteniile şi duşmăniile, cunoştinţele şi afectele, suferinţele şi bucuriile, trudele, bolile, dezamăgirile şi înfrângerile, tinereţea şi bătrâneţea, vârsta adultă şi senilitatea, etc. Să profităm de timpul care ne este acordat pentru asta. Moartea ar trebui să fie cea mai frumoasă «operă de artă» a unui credincios”.

Intervenţia profesoarei Gabriella Gambino

Trei sunt aspectele ale Samaritanus bonus pe care aş vrea să le aprofundez pe scurt şi care constituie principiile fundamentale ale scrisorii.

Primul aspect este condiţia umană de la care se inspiră documentul: vulnerabilitatea fiecărei fiinţe umane, trup şi spirit, în mod misterios marcată de acea dorinţă de Iubire infinită care îl destinează pentru veşnicie.

Îndeosebi, bolnavul este cel care trăieşte o condiţie de suferinţă şi nevoie, în care sciziunea între trup şi spirit cer – în relaţia de îngrijire – recompunerea integrităţii persoanei. În boală, pacientul are o disperată nevoie de ajutor în perceperea şi asumarea asupra sa a sensului acelei suferinţe inexplicabile, depăşind simpla raţiune umană şi sentimentele, într-o perspectivă capabilă să cuprindă toată dimensiunea spirituală şi transcendentă a persoanei.

Una din cele mai mari provocări pe care scrisoarea Samaritanus bonus o subînţelege este, de fapt, antropocentrismul tipic al modernităţii, centrat pe cultura autonomiei şi a independenţei omului de Dumnezeu, prin care orizontul în care se caută valoarea suferinţei umane este cel pur antropologic imanent: omul se limitează să caute semnificaţia ultimă a vieţii şi a morţii în ceea ce Benedict al XVI-lea definea bunker-ul propriei raţiuni. Şi în ea este închis. Mai degrabă, dimensiunea spirituală a omului nu se reduce la realitatea psihicului, a intelectului uman, a voinţei sau a sentimentului, adică la o spiritualitate gnostică – aşa cum se tinde să se creadă astăzi – ci se mişcă pornind de la prezenţa unei Alterităţi, de la acţiunea Duhului Sfânt, şi de aceea are nevoie să se deschidă la relaţia cu un Tată, care are Faţa Iubirii, cu care să intre în comuniune, în special la sfârşitul propriei vieţi. Întâlnirea cu această Iubire descentrează omul de sine şi îi permite să găsească acea pace care îndepărtează frica şi disperarea: este întâlnirea cu Cristos, care nu dăruieşte, ci se dăruieşte, transfigurând suferinţa persoanei bolnave, făcând-o exprimare a acelei Iubiri care numai ea restituie omului demnitatea care îi este proprie.

Pentru aceasta îngrijirea nu se poate reduce la a avea grijă de bolnav într-o perspectivă medicală sau psihologică, ci trebuie să se extindă la acea atitudine virtuoasă de devoţiune şi preocupare faţă de celălalt, care se concretizează în a avea grijă de toată persoană aflată în stare de nevoie. De fapt, a avea grijă subînţelege întâlnirea lui Eu cu Tu, chemând omul din acea condiţie de nesemnificativ şi anxietate în care îl aruncă boala, ajutându-l să regăsească unitate a trupului şi spiritului. Acesta este un aspect cu implicaţii pastorale şi bioetice, are ar trebui să ne inducă să modificăm modul cu care în atâtea contexte de îngrijire se iau în grijă bolnavii critici şi terminali.

Şi vin la al doilea punct: adică principiul prin care faptul de a avea grijă de celălalt aflat în stare de nevoie nu este numai o problemă etică de solidaritate socială sau de binefacere şi nu răutate, cu scopul de a urmări binele şi a nu dăuna celuilalt, ci este mult mai mult: este acel „a da fiecăruia ce este al său”, obligaţia juridică, în sens strict, de a recunoaşte fiecărei persoane ceea ce îi revine, în virtutea propriei vulnerabilităţi; recunoaşterea, ca realitate de fapt, a valorii inestimabile a propriei vieţi, ca limită de netrecut în faţa oricărei revendicări de autonomie. De fapt, în relaţia de îngrijire, care este în sine o relaţie asimetrică, se impune o întrebare de dreptate, adică de întoarcere la simetrie, de recunoaştere a celuilalt aflat în stare de nevoie şi a sensului existenţei sale în lume. Cu alte cuvinte, îngrijirea aparţine – în afară de dimensiunea etică a binelui – la ordinea dreptăţii.

Acest aspect generează cele mai mari probleme astăzi: în societatea liberală a timpului nostru, autonomia şi reciprocitatea (în sensul lui do-ut-des, adică „îţi dau dacă tu îmi dai”) au devenit exprimare a unui concept de bine care provine dintr-o mentalitate contractualistă, centrată pe „dreptul la singurătate” şi pe principiul „permisiunii-consensului” individului, prin care şi la viaţă se poate renunţa ca la orice alt bun material. În acest sens, ceea ce Samaritanus bonus vrea să reafirme cu putere este că în relaţia de îngrijire, modelul contractualist trebuie înlocuit cu un model construit după principiul de vulnerabilitate, în care cel care se îngrijeşte de cel bolnav acţionează în virtutea unei responsabilităţi care, pornind de la propria condiţie originară de vulnerabilitate, conştientizează datoria sa de a se îngriji de celălalt care suferă. Marcând astfel orizontul etic în care responsabilitatea orientează acţiunea umană: adică atenţia de a nu depăşi niciodată limita protejării vieţii umane. Aşadar, a se îngriji de viaţă nu se întemeiază pe o respectare teoretică de principii, care pot oscila în funcţie de circumstanţe, ci pe interdependenţa dintre fiinţele umane, pe faptul de a fi-ca-altul şi cu-altul în fragilitate. Pentru aceasta nu poate dispare niciodată.

Şi ajung la ultimul aspect asupra căruia consider necesar să ne oprim atenţia, acela care constituie fundamentul oricărei ordini juridice: valoarea fiecărei persoane în orice fază şi condiţie critică a existenţei.

Fiecare dintre noi este creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi este destinat la comuniunea cu El: în această vocaţie – şi nu în altceva – se află fundamentul demnităţii noastre. Pentru aceasta viaţa umană este întotdeauna un bun intangibil şi inalienabil, de care nimeni nu-l poate priva pe un altul, nici măcar la cererea sa. Nu există dreptul de a dispune de propria viaţă, nu există dreptul de a dispune de viaţa altuia. Legile care în orice mod legalizează practici de eutanasie, inclusiv protocoalele medicale ca acele „Do not resuscitate order”, care îi leagă pe medici cu autodeterminarea absolută a pacienţilor, deformează relaţia de îngrijire, generează abuzuri faţă de subiecţii mai slabi, cum sunt persoanele bătrâne, şi creează o dezorientare culturală evidentă în discernământul între bine şi rău. Înseşi îngrijirile paliative, care sunt esenţiale şi necesare pentru a garanta continuitatea asistenţei date bolnavului aflat în fazele critice şi terminale ale vieţii, nu pot să devină forme de cripto-eutanasie, când sunt prevăzute de legi naţionale despre sfârşitul vieţii care prevăd aşa-numita Asistenţă Medicală dată Morţii voluntare, inducând să se creadă că eutanasia şi sinuciderea asistată sunt parte a îngrijirilor paliative. În acest sens, orice formă de respectare a voinţei pacientului – exprimată şi prin declaraţii anticipate – sau de renunţare la îndârjirea terapeutică trebuie mereu şi oricum să excludă orice act sau intenţie de natură eutanasiacă sau sinucigaşă şi mai degrabă să însoţească la moartea naturală.

Acest lucru este valabil şi faţă de copiii la vârsta prenatală şi pediatrică, faţă de care trebuie făcută lumină asupra a două probleme: în primul rând, principiul prevenţiei, care nu se justifică niciodată în uciderea deliberată a unei vieţi umane nevinovate pentru a evita să se nască prunci bolnavi sau destinaţi unei vieţi scurte. Avortul selectiv şi eugenetic este în mod grav ilegitim, aşa ca şi, după naştere, suspendarea sau neactivarea îngrijirilor date copilului numai datorită posibilităţii sau temerii că dezvoltă dizabilităţile. Copilului, înainte şi după naştere, îi revine aceeaşi continuitate de asistenţă şi de îngrijire a adulţilor, care astăzi se poate realiza în acele Hospice perinatale. Al doilea principiu este cel al „interesului mai bun al minorului”: în niciun mod el nu poate fi utilizat pentru a decide să se scurteze viaţa unui copil cu scopul de a-l scuti de suferinţe cu acţiuni sau omisiuni care se pot configura ca o eutanasie. Mai degrabă, el comportă ca să fie garantate mereu îngrijirile esenţiale de sprijin vital până când organismul este în măsură să beneficieze de ele, adoptând toate măsurile necesare pentru ca să fie administrate în manieră personalizată, dulce, nedureroasă şi proporţionată, adică în adevăratul său interes.

În faţa complexităţii gestionării medicale a bolii şi a morţii, a unei culturi secularizate şi a legislaţiilor care ne dezorientează cu privire la valoarea suferinţei şi a vieţii noastre, cu scrisoarea Samaritanus bonus Biserica doreşte să repună în centru omul în integralitatea, uni-totalitate de trup şi spirit, şi să ne amintească faptul că suntem fii ai unui Tată care ne-a iubit până la sfârşit, unicul care poate face dulce povara suferinţei noastre.

Intervenţia profesorului Adriano Pessina

Problematicile ridicate de scrisoarea „Samaritanus bonus” în raport cu instanţele actuale ale antropologiei.

Într-o perioadă istorică, în care pare mai uşor a avea încredere în ştiinţă şi în tehnică decât în oameni, scrisoarea Samaritanus bonus pune în centru, cu claritate, importanţa relaţiilor umane în situaţiile critice ale bolii şi în fazele terminale ale vieţii.

Epoca noastră este una care evocă demnitatea personală, autonomia, libertatea individuală, însă după aceea delegă tehnologiei, ştiinţelor medicale şi farmacologice tehnicile de îngrijire şi de asistenţă medicală; şi atunci când tehnologia nu mai poate nimic, când fazele bolii cer răbdarea implicării personale şi moartea se apropie, iată apărând tentaţia de a delega morţii – în forma sinuciderii asistate, a eutanasiei, a abandonării terapeutice – acel răspuns la întrebarea despre „sensul” vieţii la care nicio maşină, nici măcar cea mai sofisticată inteligenţă artificială, nu poate să răspundă.

Această Scrisoare este, în substanţa sa, o invitaţie de a reda „sens” timpurilor lungi ale bolii şi dizabilităţii, adică de a reda „sens” condiţiei muritoare a omului, fără a îmbrăţişa niciun vitalism, şi în acelaşi timp, fără a banaliza vreodată seriozitatea morţii: mai ales în acest context istoric în care tocmai procesul morţii – între excese tehnologice şi ideologice – este expus încontinuu la modele culturale erozive care ignoră legătura care leagă, indisolubil, recunoaşterea valorii fiinţei umane cu interdicţia de a ucide.

Libertinismul contemporan, cu alibiul respectării autonomiei fiecărui cetăţean, al respectării libertăţii sale, a aprobat până aici unele legi care, în consecinţele lor practice, au transformat evaluarea individuală a unora cu privire la viaţa lor într-o serie de criterii generale care de fapt cântăresc ca o evaluare implicită şi nedreaptă cu privire la toţi cei care se află în condiţii clinice asemănătoare: s-a trecut astfel de la individual la universal, de la excepţie la regulă şi s-a ameninţat acel principiu etic şi politic al lui „să nu ucizi” care este baza oricărui raport democratic între egali.

Aceste sisteme legislative care, în unele ţări, permit, de acum, sinuciderea asistată şi eutanasia, din păcate favorizează un milieu cultural în care persoanele care se află în condiţii grave şi durabile de boală, sau trebuie să înfrunte fazele terminale ale vieţii, riscă să fie stigmatizate pe nedrept ca nevrednice să trăiască, reprezentate ca aceia care dăunează autonomiile altuia pentru că – deşi marcate de boală – nu vor să cedeze în faţa disperării şi să anticipeze moartea lor, mergând după acea logică a „rebutului” despre care, de altfel, a vorbit în mod repetat papa Francisc în aceşti ani de pontificat. De aici declanşarea unei logici productive care loveşte fără deosebire pe toţi cei care, în faţa condiţiilor lor de sănătate, nu intră în acel nou parametru care este aşa-numita „calitate” a vieţii care, ca model la care să se tindă, a devenit criteriu de discriminare antropologică.

Un criteriu şi o mensura, cel al „calităţii vieţii”, care, în realitate, descrie numai o „cantitate” de funcţiuni – măsurate întocmai făcând referinţă la posesia deplină a capacităţilor fizice şi psihice – care ajunge la condamnarea celui care este privat de ele, datorită bolii sau dizabilităţii foarte grave.

Un model cultural care, pe termen lung, are incidenţă şi în auto-reprezentarea fiecărui individ, făcându-l să se simtă o „povară”, economică, existenţială, afectivă pentru societate şi chiar pentru cei din familia sa. Cu rezultatul că în asemenea societăţi de prestaţii şi pelagiene, eu-l personal, dezarticulat în funcţiuni, ajunge să resimtă mereu privirea gravă a unui eu social anti-solidar şi de prestaţii, riscând să devină definitiv victima sa, când este fragil şi bolnav.

Însă fiinţa umană bolnavă nu este „reziduu”, nu este măsurabilă pe baza funcţiunilor sale. Şi această Scrisoare, ne aminteşte, aşadar, că nu există vieţi nevrednice să fie trăite şi că dacă nu există nimic vrednic de iubire în boală, în suferinţă şi în moarte, care pentru aceasta trebuie înfruntate şi combătute, este la fel de adevărat că tocmai omul, în pofida limitărilor, fragilităţilor, trudelor sale, este mereu vrednic să fie iubit. De aceea, trebuie din nou să „vadă” şi să păzească valoarea fiinţei umane în concreteţea sa existenţială, unică şi irepetabilă.

Aşadar, Bunul Samaritean este o figură teologică şi antropologică aptă să restabilească o privire umană.

Este privirea conştientă a celui care nu confundă conceptul de nevindecabil cu conceptul de incurabil. Privirea celui care nu se foloseşte de criteriul „calităţii” pentru a abandona persoana în disperarea sa ştiind, în schimb, să recunoască o calitate intrinsecă în omul însuşi: acea „calitate” care în termeni laici se numeşte demnitate a vieţii umane şi în termeni creştini sacralitate a vieţii umane.

Trăim într-o epocă de profunde singurătăţi, disimulate: instanţa autonomiei, chiar în importanţa sa, a ajuns să se transforme în logica abandonării, terapeutice şi de asistenţă, pentru că nicio autonomie nu este în sine în măsură să susţină povara durerii şi a suferinţei proprii şi altuia dacă nu ştie să recunoască valorile dependenţei şi solidarităţii reciproce.

În această perspectivă de valori, scrisoarea Samaritanus Bonus, care nu este un simplu tratat sau un protocol, se prezintă ca o invitaţie precisă adresată omului contemporan: îndemnul de a sta alături de persoane, de a deveni aproapele în orele Crucii.

Această Scrisoare ne aminteşte că Dumnezeu care rămâne fidel omului, reprezentat de Bunul Samaritean, şi îl mântuieşte, este acelaşi Dumnezeu care a trăit experienţa suferinţei, a abandonării, a neînţelegerii, a morţii: El ştie despre ce este vorba, nu este un simplu „observator” al condiţiei umane. Însă, pironit pe un lemn de condamnare şi de tortură – care pare să evoce acea folosire disproporţionată a tehnologiei care îi pironeşte pe pacienţi; batjocorit de cel care nu-l înţelege; abandonat de cel care n-a avut curajul de a participa la suferinţele sale – El păstrează încrederea sa în fidelitatea Tatălui şi în iubirea sfâşietoare a mamei care stă sub cruce împreună cu discipolii fideli. Stabat Mater: când nu se poate face nimic se poate, însă, sta alături de cel care suferă.

O scenă corală, cea a Crucii, în care se rezumă conflictele teoretice şi existenţiale care înconjoară fazele terminale ale vieţii.

Ei bine, cred că în această societate secularizată în care multe persoane mor singure şi doresc sau cer moartea ca remediu la povara vieţii, se pot găsi elemente de reflecţii asupra importanţei de a sta alături de muribunzi şi de suferinzi.

În orice caz, să nu uităm că singurătatea bolnavului este adesea şi singurătatea celui care se îngrijeşte de el. Şi această Scrisoare, în afară de asta, introduce conceptul de comunitate vindecătoare, o frumoasă intuiţie care dă glas întregii centralităţi a relaţiile scoase în evidenţă de antropologia contemporană, şi totuşi nepracticată suficient în cadrul actualelor procese de îngrijire şi de asistenţă.

De aceea, o comunitate vindecătoare ar trebui să exprime dubla dimensiune a îngrijirii fie a bolnavului fie a celui care are grijă de el.

Un cerc virtuos, care merge dincolo de logica protocoalelor şi a procedurilor, oricât de utile ar fi ele, pentru că speranţa se evidenţiază înainte de toate într-o companie capabilă de ascultare şi împărtăşire.

De altfel, cronicile din aceste ultime luni au scos în evidenţă cum figura bunului samaritean este o urgenţă şi o necesitate socială. În plină pandemie – în acest soi de drum dureros al nostru de la Ierusalim la Ierihon – bolnavii de Covid19 au găsit în medici, în asistenţii medicali, în lucrătorii sanitari, pe bunul samaritean care a ştiut să stea alături de ei: un stabat care dă mărturie că atunci când nu este nimic de făcut există, dimpotrivă, mult de făcut.

Dacă COVID19 ne-a amintit fragilitatea noastră, corpul infectat, în toată materialitatea sa, ne obligat să reconfigurăm şi legăturile şi să „veghem” asupra celuilalt, fără răstălmăciri. Însă mai ales să facem ca Dumnezeu: să avem „compasiune”, cum patior, când – trecând alături de cineva – acesta este bătut şi rănit. Pentru că nimeni în suferinţa sa nu ne este vreodată străin.

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe ercis.ro

31 de ani! Mult mai mult decât orice poezie și decât orice creație muzicală…

Este atât de multă splendoare într-o poezie și atât de multă armonie în muzica clasică încât în prezența lor ne simțim inima înveșmântată în bucăți de cer senin. Iar dacă muzica și poezia reușesc să ne înalțe ființa spre cer, cu mult mai mult reușește Euharistia: prin ea coboară tot Cerul direct în inima și în viața noastră. Cu mult mai mult decât orice poezie și orice muzică este Euharistia pentru suflet, pentru om, pentru Biserică, pentru Univers! „Gustaţi şi vedeţi cât de bun este Domnul, fericit omul care îşi caută refugiu în el! (Ps 34,9)”.

În timp ce muzica, prin armonia ei, poate fi o muză pentru orice altă artă (fie că vorbim de cele șapte arte liberale, fie că vorbim de cele șapte arte frumoase!), Euharistia este izvorul oricărui bine, oricărei opere desăvârșite. În Euharistie se vede cel mai bine că Dumnezeu este mai mult decât frumusețe și armonie. Este însuși creatorul lor! Este iubire!

Ceea ce poezia este pentru literatură și pentru cultura universală, iar muzica clasică pentru artă, Euharistia este pentru Biserică și în Biserică. Ba chiar mult mai mult, pentru că dacă scoți poezia din literatură, rămâne multă cultură, rămân opere cu adevărat geniale, plăcute minții; dacă excluzi muzica din artă, rămân multe creații care să-ți încânte inima, rămâne multă știință care să-ți copleșească intelectul. Însă dacă scoți Euharistia din Biserică totul se năruie! Totul! Euharistia nu este doar unul din cele șapte sacramente, ci este sacramentul prin excelență, este preasfântul și dumnezeiescul Sacrament, este prezența reală a lui Cristos în Biserică și în lume!

Iar dacă Biserica nu poate exista fără Euharistie, ce să mai spunem de noi, firave și sărmane făpturi?

Astăzi se împlinesc 31 de ani de când l-am primit pentru prima dată pe Isus în inima mea, 31 de la prima sfânta Împărtășanie! Mulțumesc, Doamne, că vii în inima mea. Spune numai un cuvânt și se va tămădui sufletul meu (cf. Mt8,5-13)!

Să ne rugăm:„Dumnezeule, care ne-ai lăsat în acest Sacrament minunat memorialul morţii şi învierii tale, fă-ne, te rugăm, ca astfel să cinstim sfântul mister al trupului şi sângelui tău, încât să simţim necontenit în noi roadele răscumpărării tale, care vieţuieşti şi domneşti în vecii vecilor. Amin”.

%d blogeri au apreciat: