Cuvintele „ne-iertării”. 
Ele ne sunt relatate de Sinoptici în legătură cu un anumit păcat: „hula împotriva Duhului Sfânt”. Iată-le în relatarea celor trei versiuni:

Matei: „Orice păcat și hulă se va ierta oamenilor, dar hula împotriva Duhului nu se va ierta. Dacă va spune cineva un cuvânt împotriva Fiului Omului i se va ierta; însă cui va vorbi împotriva Duhului Sfânt nu i se va ierta nici în veacul acesta, nici în cel viitor”.^[180]

Marcu: „Toate păcatele se vor ierta fiilor oamenilor și câte vor fi hulit, dar cel care va huli împotriva Duhului Sfânt nu va avea iertare în veci, ci va fi vinovat de un păcat veșnic”.^[181]

Luca: „Oricui va spune un cuvânt împotriva Fiului Omului i se va ierta, însă celui care hulește împotriva Duhului Sfânt nu i se va ierta”.^[182]

Pentru ce hula împotriva Duhului Sfânt este de neiertat? Cum trebuie înțelească această hulă? Sfântul Toma d’Aquino răspunde că este vorba de un păcat „de neiertat prin însăși natura lui, întrucât exclude elementele datorită cărora are loc iertarea păcatelor”.^[183]

După o astfel de exegeză, „hula” nu constă propriu-zis într-o ofensă adusă Duhului Sfânt în cuvinte; ea constă mai degrabă în refuzul de a accepta mântuirea pe care Dumnezeu o oferă omului prin Duhul Sfânt, acționând prin puterea Crucii. Dacă omul respinge „vădirea de păcat” venită de la Duhul Sfânt și înzestrată cu putere mântuitoare, el respinge și „venirea” Sfătuitorului – acea „venire” înfăptuită în Misterul Pascal, în unire cu puterea răscumpărătoare a Sângelui lui Cristos: Sângele care „curăță conștiința de faptele moarte”.

Știm că rodul unei astfel de purificări este iertarea păcatelor. De aceea, oricine respinge Duhul și Sângele rămâne în „faptele moarte”, în păcat. Iar hula împotriva Duhului Sfânt constă tocmai în refuzul radical de a accepta această iertare al cărui dăruitor intim este El și care presupune convertirea autentică pe care El o efectuează în conștiință. Dacă Isus spune că hula împotriva Duhului Sfânt nu poate fi iertată nici în această viață nici în cealaltă, este pentru că această „ne-iertare” e legată, cu o legătură cauzală, de „nepocăință”, adică de refuzul radical de a se converti. Aceasta înseamnă refuzul de a ajunge până la izvoarele Răscumpărării care rămân, totuși, „pururea” deschise în economia mântuirii, în care se împlinește economia Duhului Sfânt. Duhul are o putere infinită de a scoate apă vie din aceste izvoare: „Dintr-al Meu va lua”, a spus Isus. Astfel, El desăvârșește în sufletele omenești lucrarea Răscumpărării împlinite de Cristos și îi împarte roadele. Or, hula împotriva Duhului Sfânt este păcatul săvârșit de o persoană care pretinde a avea un „drept” de a stărui în rău – în orice fel de păcat – și care astfel respinge răscumpărarea. Omul se închide în păcat, făcându-și astfel imposibilă convertirea și, deci, iertarea păcatelor, pe care o consideră neesențială sau neimportantă pentru viața lui. Este o stare de ruină spirituală, deoarece hula împotriva Duhului Sfânt nu îi îngăduie omului să scape din închisoarea pe care și-a impus-o și să se deschidă la izvoarele divine ale curățirii conștiințelor și iertării păcatelor.

47. Acțiunea Duhului adevărului în direcția mântuitoarei „vădiri de păcat” întâlnește în persoana aflată în această condiție o rezistență interioară, un fel de impermeabilitate a conștiinței, o stare sufletească ce poate fi descrisă ca fixată în urma unei alegeri libere: este ceea ce Sfânta Scriptură numește de obicei „învârtoșarea inimii”.^[184] În vremea noastră, această atitudine a minții și a inimii se reflectă, poate, în pierderea simțului păcatului, căreia Îndemnul Apostolic Reconciliatio et Paenitentia îi consacră multe pagini.^[185] Papa Pius al XII-lea afirmase și el că „păcatul veacului este pierderea simțului păcatului”^[186], și această pierdere merge mână în mână cu „pierderea simțului lui Dumnezeu”. În Îndemnul amintit citim: „Într-adevăr, Dumnezeu este rădăcina și scopul suprem al omului, acesta purtând în sine o sămânță divină. De aceea, realitatea lui Dumnezeu este de fapt cea care revelează și luminează misterul omului. E zadarnică deci speranța ca un simț al păcatului să capete consistență în raport cu omul și cu valorile umane dacă lipsește sentimentul de a-L fi ofensat pe Dumnezeu, adică adevăratul simț al păcatului”.^[187]

De aceea, Biserica imploră necontenit de la Dumnezeu harul ca să nu se piardă integritatea conștiințelor omenești, să nu li se tocească sensibilitatea sănătoasă față de bine și rău. Această integritate și sensibilitate sunt profund legate de acțiunea intimă a Duhului adevărului. În această lumină, devin deosebit de grăitoare îndemnurile Sfântului Paul: „Nu stingeți Duhul”; „Nu-L întristați pe Duhul Sfânt”.^[188] Dar, mai presus de toate, Biserica imploră necontenit, cu cea mai mare fervoare, să nu sporească în lume păcatul pe care Evanghelia îl numește „hula împotriva Duhului Sfânt”; ca acesta, dimpotrivă, să scadă în sufletele oamenilor – și, prin urmare, în înseși mediile și structurile societății -, lăsând loc pentru acea deschidere a conștiinței necesară acțiunii salvatoare a Duhului Sfânt. Biserica se roagă ca primejdiosul păcat împotriva Duhului să facă loc unei sfinte disponibilități de a-I accepta misiunea de Sfătuitor, atunci când vine „să vădească lumea cu privire la păcat, la dreptate, la judecată”.

48. În Cuvântarea Sa de rămas bun, Isus a unit aceste trei sfere ale „vădirii” ca elemente ale misiunii Duhului Sfânt: păcat, dreptate și judecată. Ele marchează aria acelui mysterium pietatiscare, în istoria umană, este opus păcatului, misterului fărădelegii.^[189] Pe de o parte, după cum spune Sfântul Augustin, se află „iubirea de sine până la disprețuirea lui Dumnezeu”; pe de altă parte, „iubirea de Dumnezeu până la disprețuirea de sine”.^[190] Biserica își înalță necontenit rugăciunea și își îndeplinește slujirea pentru ca istoria conștiințelor și istoria societăților în marea familie umană să nu coboare spre polul păcatului prin respingerea poruncilor lui Dumnezeu „până la disprețuirea lui Dumnezeu”, ci, dimpotrivă, să se înalțe spre iubirea în care este revelat Duhul care dă viață.

Aceia care se lasă „vădiți cu privire la păcat” de către Duhul Sfânt se lasă și vădiți „cu privire la dreptate și judecată”. Duhul adevărului, care ajută pe oameni, conștiințele umane, să cunoască adevărul cu privire la păcat, îi face în același timp capabili să cunoască adevărul despre dreptateacare a intrat în istoria omenirii cu Isus Cristos. În acest fel, cei „vădiți cu privire la păcat” și convertiți prin acțiunea Sfătuitorului sunt într-un anume sens scoși din sfera „judecății”: acea „judecată” cu care „stăpânitorul lumii acesteia a și fost judecat”.^[191] În adâncurile misterului său divino-uman, convertirea înseamnă sfărâmarea tuturor lanțurilor cu care păcatul îl leagă pe om de întreg misterul fărădelegii. Cei convertiți sunt, astfel, scoși de către Duhul Sfânt din sfera „judecății” și introduși în acea dreptate care este în Cristos Isus, și este în El tocmai pentru că o primește de la Tatăl,^[192] ca un reflex al sfințeniei Treimii. Aceasta este dreptatea Evangheliei și a Răscumpărării, dreptatea Cuvântării de pe munte și a Crucii, care săvârșește purificarea conștiinței prin Sângele Mielului. Este dreptatea pe care Tatăl o dă Fiului și tuturor celor uniți cu El în adevăr și iubire.

În această dreptate, Duhul Sfânt, Duhul Tatălui și al Fiului, care „vădește lumea de păcat”, Se dezvăluie și Se face prezent în om ca Duhul vieții veșnice.

(Din Scrisoarea enciclică Dominum et Vivificantem
a Papei Ioan Paul al II-lea
despre Duhul Sfânt
în viața Bisericii și a lumii, nr. 46-48)

Textul integral poate fi citit AICI: https://www.magisteriu.ro/dominum-et-vivificantem-1986/