Sinteza scrisorii enciclice „Fratelli tutti” a Sfântului Părinte Francisc despre fraternitatea şi prietenia socială

Care sunt marile idealuri, dar şi căile care pot fi parcurse concret pentru cel care vrea să construiască o lume mai dreaptă şi fraternă în propriile relaţii zilnice, în social, în politică, în instituţii? Aceasta este întrebarea la care intenţionează să răspundă, în mod deosebit, „Fratelli tutti”: papa o defineşte o „Enciclică socială” (6) care împrumută titlul de la „Îndemnurile” Sfântului Francisc de Assisi, care folosea acele cuvinte „pentru a se adresa tuturor fraţilor şi surorilor şi a le propune o formă de viaţă cu gust de Evanghelie” (1). Sărăcuţul „nu făcea războiul dialectic impunând doctrine, ci el comunica iubirea lui Dumnezeu”, scrie papa, şi „a fost un părinte rodnic care a provocat visul unei societăţi fraterne” (2-4). Enciclica tinde să promoveze o aspiraţie mondială la fraternitatea şi la prietenia socială. Pornind de la apartenenţa comună la familia umană, de la a ne recunoaşte fraţi pentru că suntem fii ai unui Creator unic, toţi în aceeaşi barcă, aşadar toţi având nevoie să conştientizăm că într-o lume globalizată şi interconectată ne putem salva numai împreună. Motiv inspirator citat de mai multe ori este Documentul despre fraternitatea umană semnat de Papa Francisc şi de marele imam de Al-Azhar în februarie 2019.

Fraternitatea trebuie promovată nu numai prin cuvinte, ci în fapte. Fapte care se concretizează în „politica mai bună”, aceea care nu este supusă intereselor financiare, ci în slujba binelui comun, în măsură să pună în centru demnitatea fiecărei fiinţe umane şi să asigure un loc de muncă tuturor, pentru ca fiecare să-și poată dezvolta capacităţile proprii. O politică, departe de populisme, care să ştie să găsească soluţii la ceea ce atentează împotriva drepturilor umane fundamentale şi care să tindă la eliminarea în mod definitiv a foamei şi a traficului de persoane. În acelaşi timp, Papa Francisc subliniază că la o lume mai dreaptă se ajunge promovând pacea, care nu este numai lipsă a războiului, ci o adevărată operă „artizanală” care-i implică pe toţi. Legate cu adevărul, pacea şi reconcilierea trebuie să fie „pro-active”, să tindă la dreptatea prin dialog, în numele dezvoltării reciproce. De aici derivă condamnarea pe care pontiful o face faţă de război, „negare a tuturor drepturilor” şi care nu mai poate fi gândit nici într-o ipotetică formă „dreaptă”, pentru că de acum armele nucleare, chimice şi biologice au repercusiuni enorme asupra civililor nevinovaţi. Este puternică şi refuzarea pedepsei cu moartea, definită „inadmisibilă”, şi este centrală referinţa la iertare, legată de conceptul de amintire şi de dreptare: a ierta nu înseamnă a uita, scrie pontiful, nici a renunţa la apărarea propriilor drepturi pentru a păstra propria demnitate, dar al lui Dumnezeu. Pe fundalul enciclicei este pandemia de Covid-19 care – revelează Francisc – „a intrat năvalnic în manieră neaşteptată chiar în timp ce scriam această scrisoare”. Însă urgenţa sanitară globală a folosit pentru a demonstra că „nimeni nu se salvează singur” şi că într-adevăr a venit ora de „a visa ca o umanitate unică” în care suntem „toţi fraţi” (7-8).

Probleme globale cer acţiuni globale, nu spus „culturii zidurilor”

Deschisă de o scurtă introducere şi împărţită în opt capitole, enciclica adună – aşa cum explică papa însuşi – multe din reflecţiile sale despre fraternitatea şi prietenia socială, situate însă „într-un context mai amplu” şi integrate de „numeroase documente şi scrisori” trimise lui Francisc de „atâtea persoane şi grupuri din toată lumea” (5). În primul capitol, „Umbrele unei lumi închise”, documentul se opreşte asupra multelor deformări din perioada contemporană: manipularea şi deformarea conceptelor precum democraţie, libertate, dreptate; pierderea simţului socialului şi al istoriei; egoismul şi dezinteresul faţă de bunul comun; prevalenţa unei logici de piaţă întemeiate pe profit şi cultura rebutului; şomajul, rasismul, sărăcia; disparitatea drepturilor şi aberaţiile sale precum sclavia, traficul de persoane, femeile subjugate şi apoi forţate să avorteze, traficul de organe (10-24). Este vorba de probleme globale care cer acţiuni globale, subliniază papa, lansând alarma şi împotriva unei „culturi a zidurilor”, care favorizează proliferarea mafiilor, alimentate de frică şi singurătate (27-28). În afară de asta, astăzi se întâlneşte o deteriorare a eticii (29) la care contribuie, într-un anumit mod, mass-media care fărâmiţează respectarea celuilalt şi elimină orice pudoare, creând cercuri virtuale izolate şi auto referenţiale, în care libertatea este o iluzie şi dialogul nu este constructiv (42-50).

Iubirea construieşte punţi: exemplul bunului samaritean

Totuşi, la atâtea umbre enciclica răspunde cu un exemplu luminos, făuritor de speranţă, cel al bunului samaritean. Acestei figuri îi este dedicat al doilea capitol, „Un străin pe drum”, în care papa subliniază că, într-o societate bolnavă care întoarce spatele la durere şi care este „analfabetă” în îngrijirea celor slabi şi a celor fragili (64-65), toţi suntem chemaţi – exact ca bunul samaritean – să devenim aproapele celuilalt (81), depăşind prejudecăţi, interese personale, bariere istorice sau culturale. De fapt, toţi suntem coresponsabili în construirea unei societăţi care să ştie să includă, să integreze şi să ridice pe cel care a căzut sau este suferind (77). Iubirea construieşte punţi şi noi „suntem făcuţi pentru iubire” (88), adaugă papa, îndemnându-i îndeosebi pe creştini să-l recunoască pe Cristos pe faţa fiecărui exclus (85). Principiul capacităţii de a iubi după „o dimensiune universală” (83) este reluat şi în al treilea capitol, „A gândi şi a genera o lume deschisă”: în el, papa Francisc ne îndeamnă „să ieşim din noi înşine” pentru a găsi în ceilalţi „o creştere a fiinţei” (88), deschizându-ne la aproapele după dinamismul carităţii care ne face să tindem spre „comuniunea universală” (95). În fond – aminteşte enciclica – statura spirituală a vieţii umane este definită de iubirea care „este mereu pe primul loc” şi ne face să căutăm ceea ce este mai bun pentru viaţa celuilalt, departe de orice egoism (92-93).

Drepturile nu au graniţe, este nevoie de etica relaţiilor internaţionale

Aşadar, o societate fraternă va fi aceea care promovează educaţia la dialog pentru a înfrânge „virusul individualismului radical” (105) şi pentru a permite tuturor să dea ceea ce au mai bun în ei. Pornind de la ocrotirea familiei şi de la respectul faţă de „misiunea sa educativă primară şi indispensabilă” (114). Îndeosebi, două sunt „instrumentele” pentru a realiza acest tip de societate: bunăvoinţa, adică voinţa concretă a binelui celuilalt (112), şi solidaritatea care are grijă de fragilităţi şi se exprimă în slujirea faţă de persoane şi nu faţă de ideologii, luptând împotriva sărăciei şi a inegalităţilor (115). Dreptul de a trăi cu demnitate nu poate să fie negat nimănui, mai afirmă papa, şi pentru că drepturile sunt fără graniţe, nimeni nu poate să fie exclus, făcând abstracţie de locul unde s-a născut (121). În această optică, pontiful aminteşte şi de a ne gândi la „o etică a relaţiilor internaţionale” (126), pentru că fiecare ţară este şi a străinului şi bunurile din teritoriu nu se pot nega celui care are nevoie şi provine dintr-un alt loc. Aşadar, dreptul natural la proprietatea privată va fi secundar faţă de principiul destinaţiei universale a bunurilor create (120). Enciclica face o subliniere specifică şi pentru problema datoriei externe: rămânând neatins principiul că ea trebuie plătită, se doreşte totuşi ca asta să nu compromită creşterea şi subzistenţa ţărilor mai sărace (126).

Migranţii: governance globală pentru proiecte pe termen lung

În schimb, temei migraţiilor este dedicată în parte al doilea şi în întregime al patrulea capitol, „O inimă deschisă la întreaga lume”: cu „vieţile lor sfâşiate” (37), fugind de războaie, persecuţii, catastrofe naturale, de traficanţii fără scrupule, smulşi din comunităţile lor de origine, migranţii trebuie primiţi, protejaţi, promovaţi şi integraţi. Trebuie evitate migraţiile nenecesare, afirmă pontiful, creând în ţările de origine posibilităţi concrete de a trăi cu demnitate. Însă, în acelaşi timp, trebuie respectat dreptul de a căuta în altă parte o viaţă mai bună. În ţările destinatare, echilibrul just va fi acela între progejarea drepturilor cetăţenilor şi garanţia de primire şi asistenţă faţă de migranţi (38-40). În mod specific, papa indică unele „răspunsuri indispensabile” mai ales pentru cel care fuge de „crize umanitare grave”: a mări şi a simplifica acordarea de vize; a deschide coridoare umanitare; a asigura găzduiri, siguranţă şi servicii esenţiale; a oferi posibilităţi de muncă şi formare; a favoriza reîntregirile familiale; a-i proteja pe minori; a garanta libertatea religioasă şi a promova inserarea socială. De la papă şi invitaţia de a stabili, în societate, conceptul de „cetăţenie deplină”, renunţând la folosirea discriminată a termenului „minorităţi” (129-131). Ceea ce este nevoie mai ales – se citeşte în document – este o guvernance globală, o colaborare internaţională pentru migraţi care să demareze proiecte pe termen lung, mergând dincolo de fiecare urgenţă (132), în numele unei dezvoltări solidare a tuturor popoarelor care să fie bazat pe principiul gratuităţii. În acest mod, ţările vor putea gândi ca „o familie umană” (139-141). Celălalt care este diferit de noi este un dar şi o îmbogăţire pentru toţi, scrie papa Francisc, pentru că diferenţele reprezintă o posibilitate de creştere (133-135). O cultură sănătoasă este o cultură primitoare care ştie să se deschidă la celălalt, fără a renunţa la ea însăşi, oferindu-i ceva autentic. Ca într-un poliedru – imagine îndrăgită de pontif – totul este mai mult decât fiecare parte, însă fiecare dintre ele este respectată în valoarea sa (145-146).

Politica, una din formele cele mai preţioase ale carităţii

Tema celui de-al cincilea capitol este „Cea mai bună politică”, adică aceea care reprezintă una dintre cele mai preţioase forme ale carităţii deoarece este în slujba bunului comun (180) şi cunoaşte importanţa poporului, înţeles drept categorie deschisă, disponibilă la confruntare şi la dialog (160). Într-un anumit sens, acesta este popularismul indicat de papa Francisc, căruia i se contrapune acel „populism” care ignoră legitimitatea noţiunii de „popor”, atrăgând consensuri pentru a-l instrumentaliza în slujba proprie şi hrănind egoisme pentru a creşte propria popularitate (159). Însă cea mai bună politică este şi aceea care protejează munca, „dimensiune a vieţii sociale la care nu se poate renunţa” şi încearcă să asigure tuturor posibilitatea de a dezvolta propriile capacităţi (162). Ajutorul cel mai bun pentru un sărac, explică pontiful, nu este numai banul, care este un remediu provizoriu, ci faptul de a-i permite o viaţă demnă prin activitatea de muncă. Adevărata strategie anti-sărăcie nu tinde pur şi simplu să-i contracareze sau să-i facă inofensivi pe cei nevoiaşi, ci să-i promoveze în optica solidarităţii şi subsidiarităţii (187). În afară de asta, misiunea politicii este să găsească o soluţie la tot ceea ce atentează împotriva drepturilor umane fundamentale, cum ar fi excluderea socială; traficul de organe, ţesuturi, arme şi droguri; exploatarea sexuală; munca de sclav; terorismul şi crima organizată. Este puternic apelul papei de a elimina în mod definitiv traficul de persoane, „ruşine pentru omenire”, şi foamea, deoarece ea este „criminală” pentru că alimentaţia este „un drept inalienabil” (188-189.

Piaţa singură nu rezolvă totul. Este nevoie de reforma ONU

Politica de care este nevoie, mai subliniază papa Francisc, este aceea care spune nu corupţiei, ineficienţei, folosirii rele a puterii, lipsei de respectare a legilor (177). Este o politică centrată pe demnitatea umană şi nu supusă finanţelor pentru că „piaţa singură nu rezolvă totul”: „măcelurile” provocate de speculele financiare au demonstrat asta (168). Aşadar, asumă relevanţă deosebită mişcările populare: adevăraţi „poeţi sociali” şi „torente de energie morală”, ele trebuie să fie implicate în participarea socială, politică şi economică, însă cu o coordonare prealabilă mai mare. În acest mod – afirmă papa – se va putea trece de la politică „faţă de” cei săraci la o politică „cu” săracii şi „a” săracilor (169). O altă dorinţă prezentă în enciclică se referă la reforma ONU: de fapt, în faţa predominării dimensiunii economice care anulează puterea fiecărui stat, misiunea Naţiunilor Unite va fi aceea de a da concreteţe conceptului de „familie de naţiuni” lucrând pentru bunul comun, pentru dezrădăcinarea lipsurilor şi pentru protejarea drepturilor umane. Recurgând neobosit „la negociere, la bunele oficii şi la arbitrat” – afirmă documentul pontifical – ONU trebuie să promoveze forţa dreptului asupra dreptului forţei, favorizând acorduri multilaterale care să protejeze cât mai bine şi statele mai sărace (173-175).

Miracolul gentileţii

În afară de asta, din al şaselea capitol, „Dialog şi prietenie socială”, reiese conceptul de viaţă ca „artă a întâlnirii” cu toţi, chiar şi cu periferiile lumii şi cu popoarele originare, pentru că „de la toţi se poate învăţa ceva şi nimeni nu este inutil” (215). De fapt, adevăratul dialog este acela care permite să se respecte punctul de vedere al celuilalt, interesele sale legitime şi, mai ales, adevărul demnităţii umane. Relativismul nu este o soluţie – se citeşte în enciclică – pentru că fără principii universale şi norme morale care interzic răul intrinsec, legile devin numai impuneri arbitrare (206). În această optică, un rol deosebit revine mijloacelor mass-media care, fără a exploata slăbiciunile umane sau a scoate ceea ce este mai rău din noi, trebuie să se orienteze la întâlnirea generoasă şi la apropierea de cei din urmă, promovând proximitatea şi simţul de familie umană (205). După aceea, este deosebită referinţa papei la „miracolul gentileţii”, o atitudine care trebuie recuperată pentru că este „o stea în întuneric” şi o „eliberare din cruzime, din anxietate şi din urgenţa distrasă” care prevalează în perioada contemporană. O persoană gentilă, scrie papa Francisc, creează o convieţuire sănătoasă şi deschide căile acolo unde exasperarea distruge punţile (222-224).

Artizanatul păcii şi importanţa iertării

În schimb, reflectează asupra valorii şi promovării păcii al şaptelea capitol, „Parcursuri ale unei noi întâlniri”, în care papa subliniază că pacea este legată de adevăr, de dreptate şi de milostivire. Departe de dorinţa de răzbunare, ea este „pro-activă” şi tinde să formeze o societate bazată pe slujirea adusă celorlalţi şi pe urmărirea reconcilierii şi a dezvoltării reciproce (227-229). Într-o societate, fiecare trebuie să se simtă „acasă” – scrie papa -. Pentru aceasta, pacea este un „artizanat” care implică şi îi priveşte pe toţi şi în care fiecare trebuie să-şi facă partea sa. Misiunea păcii nu dă răgaz şi nu se termină niciodată, continuă pontiful, şi este nevoie, aşadar, de a pune în centrul fiecărei acţiuni persoana umană, demnitatea sa şi bunul comun (230-232). Legată cu pacea este iertarea: trebuie iubiţi toţi, fără excepţii – se citeşte în enciclică – însă a iubi un opresor înseamnă a-l ajuta să se schimbe şi a nu-i permite să continue să-l oprime pe aproapele. Dimpotrivă: cel care îndură o nedreptate trebuie să apere cu putere propriile drepturi pentru a păstra propria demnitate, dar al lui Dumnezeu (241-242). Iertare nu înseamnă nepedepsire, ci dreptate şi amintire, pentru că a ierta nu înseamnă a uita, ci a renunţa la forţa distrugătoare a răului şi la dorinţa de răzbunare. Să nu se uite niciodată „orori” precum Shoah, bombardamentele atomice de la Hiroshima şi Nagasaki, persecuţiile şi masacrele etnice – îndeamnă papa -. Ele trebuie amintite întotdeauna, din nou, pentru a nu ne anestezia şi pentru a menţine vie flacăra conştiinţei colective. La fel de important este a comemora binele, pe cel care a ales iertarea şi fraternitatea (246-252).

Să nu mai fie niciodată războiul, eşec al omenirii!

După aceea, o parte din al şaptelea capitol se opreşte asupra războiului: el nu este „o fantomă din trecut” – subliniază Papa Francisc – ci „o ameninţare constantă” şi reprezintă „negarea tuturor drepturilor”, „eşecul politicii şi al omenirii”, „capitularea ruşinoasă în faţa forţelor răului” şi a „abisului” lor. În afară de asta, din cauza armelor nucleare, chimice şi biologice care lovesc mulţi civili nevinovaţi, astăzi nu se mai poate gândi, ca în trecut, la un posibil „război just”, ci trebuie reafirmat cu putere „Să nu mai fie niciodată războiul!”. Şi luând în considerare că trăim „un al treilea război mondial pe bucăţi”, pentru că toate conflictele sunt legate între ele, eliminarea totală a armelor nucleare este „un imperativ moral şi umanitar”. Mai degrabă – sugerează papa – cu banii care se investesc în armamente, să se constituie un Fond mondial pentru a elimina foamea (255-262).

Pedeapsa cu moartea este inadmisibilă, abolirea ei în toată lumea

O poziţie la fel de clară exprimă Papa Francisc cu privire la pedeapsa cu moartea: este inadmisibilă şi trebuie să fie abolită în toată lumea. „Ucigaşul nu pierde demnitatea sa personală – scrie papa -. Dumnezeu este garantul ei”. De aici, două îndemnuri: a nu vedea pedeapsa ca o răzbunare, ci ca parte a unui proces de vindecare şi de reinserare socială, şi a îmbunătăţi condiţiile din închisori, respectând demnitatea umană a deţinuţilor, gândind că şi condamnarea pe viaţă „este o pedeapsă cu moartea ascunsă” (263-269). Este reafirmată necesitatea de a respecta „sacralitatea vieţii” (283) acolo unde astăzi „anumite părţi ale omenirii par sacrificabile”, cum ar fi cei ce trebuie să se nască, săracii, neputincioşii, bătrânii (18).

A garanta libertatea religioasă, drept uman fundamental

În al optulea şi ultimul capitol, pontiful se opreşte asupra „Religiilor în slujba fraternităţii în lume” şi reafirmă că violenţa nu are nicio bază în convingerile religioase, ci în deformările lor. Aşadar, acte „execrabile” precum cele teroriste, nu sunt datorate religie, ci interpretărilor greşite ale textelor religioase, precum şi politicilor de foame, sărăcie, nedreptate, asuprire. Terorismul nu trebuie susţinut nici cu bani, nici cu arme, cu atât mai puţin cu acoperire mediatică pentru că este o crimă internaţională împotriva securităţii şi păcii mondiale şi ca atare trebuie condamnat (282-283). În acelaşi timp, papa subliniază că un drum de pace între religii este posibil şi că este, pentru aceasta, necesar să se garanteze libertatea religioasă, drept uman fundamental pentru toţi credincioşii (279). În mod deosebit, enciclica face o reflecţie asupra rolului Bisericii: ea nu izolează propria misiune în cadrul privat – afirmă el – nu stă la marginile societăţii şi, deşi nu face politică, totuşi nu renunţă la dimensiunea politică a existenţei. De fapt, atenţia faţă de bunul comun şi preocuparea faţă de dezvoltarea integrală se referă la omenire şi tot ceea ce este uman se referă la Biserică, după principiile evanghelice (276-278). În sfârşit, amintindu-le liderilor religioşi rolul lor de „mediatori autentici” care se dedică pentru construirea păcii, Papa Francisc citează „Documentul despre fraternitatea umană pentru pacea mondială şi convieţuire”, semnat de el însuşi la 4 februarie 2019 la Abu Dhabi, împreună cu marele imam de Al-Azhar, Ahmad Al-Tayyib: de la această piatră de hotar a dialogului interreligios, pontiful reia apelul pentru ca, în numele fraternităţii umane, să se adopte dialogul drept cale, colaborarea comună drept conduită şi cunoaşterea reciprocă drept metodă şi criteriu (285).

Fericitul Charles de Foucauld, „fratele universal”

Enciclica se încheie cu amintirea lui Martin Luther King, Desmond Tutu, Mahatma Gandhi şi mai ales fericitul Charles de Foucauld, un model pentru toţi despre ceea ce înseamnă identificarea cu cei din urmă pentru a deveni „fratele universal” (286-287). Ultimele rânduri ale documentului sunt încredinţate la două rugăciuni: una „către Creator” şi cealaltă „creştină ecumenică”, pentru ca în inima oamenilor să locuiască „un spirit de fraţi”.

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Preluat de pe ercis.ro