Arhiva pentru noiembrie 2020

(De ce) e greu să scăpăm de vicii?

„Rar se întâmplă să putem spune că am înfrânt în noi, 
cu desăvârșire, 
măcar un singur viciu, 
iar de înaintarea zilnică a sufletului nostru 
nu ne sinchisim prea mult: 
iată de ce rămânem atât de reci și împietriți în lâncezeală”.

Cartea I: Îndrumări de folos pentru viața sufletului

Capitolul XI

Dobândirea păcii lăuntrice
și râvna propășirii sufletești

1. Ne-am putea bucura de multă pace dacă n-am ține să ne amestecăm cu tot dinadinsul în treburile, faptele și spusele altora, care, de fapt, nici măcar nu ne privesc. Într-adevăr, cum s-ar putea bucura mult timp de pace cel ce se amestecă tam-nisam în treburi care nu-l privesc, zorind într-una după prilejuri din afară, și dând astfel uitării datoria de a se reculege măcar din când în când în sufletul său? Ferice de inimile limpezi și curate, căci se vor bucura de belșug de pace.

2. Cum de-au izbutit unii sfinți să atingă atâta desăvârșită reculegere și să dobândească atâta lumină lăuntrică în sufletul lor? Silindu-se din răsputeri să-și răstignească orice imbold și poftă pământească, ei s-au dovedit în stare să se contopească, din adâncul inimii lor, cu Dumnezeu și lui singur să-i slujească în deplină libertate lăuntrică. Iar noi prea mult ne lăsăm stăpâniți de patimi, prea mult ne lăsăm frământați de lucruri vremelnice și trecătoare. Rar se întâmplă să putem spune că am înfrânt în noi, cu desăvârșire, măcar un singur viciu, iar de înaintarea zilnică a sufletului nostru nu ne sinchisim prea mult: iată de ce rămânem atât de reci și împietriți în lâncezeală.

3. Dacă am izbuti să răstignim cu desăvârșire în noi pornirile rele, scuturând totodată acele lanțuri care ne țin legați pe dinăuntru, am putea deprinde și gusta, măcar în parte, plăcerile luminării dumnezeiești. Una este pricina dintâi și piedica cea mai mare: rămânem încă robiți pornirilor rele și poftelor; șovăim să pășim bărbătește pe calea desăvârșirii pe care au mers sfinții. E de ajuns, iată, să întâmpinăm pe drumul nostru o împotrivire cât de mică, și ne pierdem de îndată cumpătul și ne reîntoarcem spre mângâierile omenești.

4. Dacă ne-am lupta cu bărbăție, ținând piept până la capăt împotrivirii, fără nici o îndoială am vedea ajutorul lui Dumnezeu coborând asupra noastră din cer, să ne întărească. Celor ce luptă cu nădejdea în puterea harului său, Dumnezeu nu șovăie să le dea mâna de ajutor trebuincioasă: ne trimite în cale prilejuri de luptă tocmai pentru a ne ajuta să învingem. Dacă am lega înaintarea noastră pe calea desăvârșirii doar de păzirea acelor cerințe și rânduieli ce se pot vedea pe dinafară, evlavia noastră s-ar stinge curând. Să punem, așadar, securea la rădăcină, ca, răstignind pornirile noastre rele, să putem dobândi pacea lăuntrică.

5. Dacă în fiecare an ne-am dezbăra de un singur viciu, stârpindu-l cu totul din suflet, n-am întârzia să devenim desăvârșiți. Din păcate se întâmplă adesea pe dos, ca, după mulți ani de viață religioasă, să ne simțim mai puțin buni și mai puțin desăvârșiți, decât eram la început. Râvna și dorința de mai bine se cuvin să crească din zi în zi mai mult; iată însă că a ajuns acum să ni se pară lucru mare dacă cineva și-a putut păstra în suflet râvna aprinsă de la început. Măcar dacă din capul locului am pune mai multă hotărâre și dârzenie, toate le-am putea face, după aceea, cu voie bună și ușurință. 

6. E greu să te lepezi de o obișnuință; mai greu încă e să te debarasezi de un nărav care a prins rădăcini în voință. Dacă însă nu te vei înfrânge pe tine însuți în lucruri mărunte și lipsite de însemnătate, cum vei izbuti oare să fii învingător în cele grele? Împotrivește-te din capul locului pornirilor rele, dezvață-te din timp de nărav, dacă nu vrei să te trezești, pe nesimțite, la ananghie mai mare. O, dacă ai ști ce pace ai putea câștiga pentru tine, ce bucurie ai putea dărui celor din jur, rânduindu-ți purtările cum se cade – nu mă îndoiesc că alta ar fi tragerea de inimă cu care te-ai îngriji de progresul tău sufletesc.


Prin Conciliul al II-lea din Vatican, Biserica ne invită să medităm: „Progresul uman, care este un mare bine al omului, comportă totuși o tentație gravă: când se tulbură ordinea valorilor iar binele și răul se amestecă, indivizii și grupurile au în vedere numai interesele proprii, nu și ale altora. Astfel, lumea nu mai este spațiul unei adevărate fraternități, în timp ce creșterea puterii omenirii amenință deja să distrugă însuși neamul omenesc.

Întreaga istorie a oamenilor e străbătută de o bătălie aprigă împotriva puterilor întunericului; aceasta a început de la origini și va dura, după cum spune Domnul, până în ziua de apoi. Prins în această înfruntare, omul trebuie să se lupte necontenit pentru a adera la bine și nu-și poate dobândi unitatea lăuntrică decât cu mari eforturi, cu ajutorul harului lui Dumnezeu” (Gaudium et spes: Constituţia pastorală privind Biserica în lumea contemporană, nr. 37).

Să ne rugăm: Doamne, Mântuitorul meu, ajută-mă să îndestulez dreptatea ta prin penitență și iubirea ta prin fidelitate. Rupe în bucăți lanțurile mele și eliberează-mă de sclavia pasiunilor crude și nedrepte.

Să reținem: Ne-am putea bucura de multă pace dacă n-am ține să ne amestecăm cu tot dinadinsul în treburile, faptele și spusele altora, care, de fapt, nici măcar nu ne privesc.

Să practicăm: Împotrivește-te ispitelor încă de la început, înainte ca viciile să preia controlul vieții tale. 


Aici puteți citi alte capitole din Imitațiunea lui Cristos:

CARTEA I: Îndrumări de folos pentru viața sufletului- AICI

Capitolul I: Urmând pas cu pas pe Cristos, să trecem cu dispreț peste deșertăciunile lumii – AICI

Capitolul II: Să nu avem despre noi înșine păreri înalte – AICI

Capitolul III: Să ne biruim pe noi înșine: ce anume te stânjenește și-ți aduce mai multe necazuri pe cap? – AICI

Capitolul IV: Buna chibzuință a faptelor noastre – AICI

Capitolul V: La citire să te atragă un singur lucru: dragostea de adevăr! – AICI

Capitolul VI: Iată de ce inima omului robit simțurilor nu cunoaște pacea – AICI

Capitolul VII: Nu te socoti mai bun decât alții – AICI

Capitolul VIII: Nu-ți dezvălui inima oricărui om – AICI

Capitolul IX: Mai la adăpost este cel ce știe să primească sfaturi, decât cel care se încumetă să le dea – AICI

Capitolul X: Dacă are într-adevăr vreun rost să deschizi gura, fă ca vorbele tale să fie pline de miez și sufletește folositoare – AICI

VA URMA! Capitolul XII: Nu sunt fără rost împrejurările potrivnice… (vineri, 4 decembrie 2020).


Mai multe despre cartea Imitațiunea lui Cristos poți afla AICI: 
Introducere: o carte care a schimbat milioane de vieți!

Pentru textul integral, meditații, rugăciuni…: The imitation of Christ, St Paul, 1995.

Sau: Imitațiunea lui Cristos, ARCB, 2003 (Librăria sfântul Iosif București).


Cei care doresc să susțină blogul și proiectele Paxlaur
pot afla detalii scriind AICI
sau la adresa paxlaur@yahoo.com.

De asemenea,
puteți utiliza una dintre posibilitățile de mai jos
pentru a fi alături de cei care trăiesc vremuri grele și triste.

Singuri putem face (prea)puțin,
împreună putem oferi mult mai mult.
Încă nu e (prea) târziu!

Dăruind vei dobândi!


Redă copilăria unui copil fără copilărie

Susține proiectele Paxlaur prin: PayPal: paxlaur@yahoo.com; RO53BTRLRONCRT0378224401 (RON), Banca Transilvania, Dăncuță Laurențiu RO03BTRLEURCRT0378224401 (EUR), Banca Transilvania, Dăncuță Laurențiu. Mulțumesc din suflet!

€10.00

„Orice faceți, să faceți din inimă ca pentru Domnul,
și nu ca pentru oameni,
știind că veți primi de la Domnul răsplata moștenirii.
Pe Domnul Cristos îl slujiți” (Col 3,23-24).

„Biserica nu creşte prin prozelitism, creşte prin atracţie”!

„Existenţa Bisericii are sens
dacă rămâne puternic unită cu Cristos,
adică în comunitate, în cuvântul său,
în Euharistie şi în rugăciune”.

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Primii paşi ai Bisericii în lume au fost ritmaţi de rugăciune. Scrierile apostolice şi marea naraţiune din Faptele Apostolilor ne redau imaginea unei Biserici aflate pe cale, o Biserică activă, care găseşte însă în reuniunile de rugăciune baza şi impulsul pentru acţiunea misionară. Imaginea comunităţii primare din Ierusalim este punct de referinţă pentru orice altă experienţă creştină. Scrie Luca în cartea Faptele Apostolilor: „Ei erau stăruitori în învăţătura apostolilor şi în comuniunea fraternă, la frângerea pâinii şi la rugăciune” (2,42). Comunitatea stăruie în rugăciune.

Găsim aici patru caracteristici esenţiale ale vieţii ecleziale: ascultarea învăţăturii apostolilor, prima; a doua, păstrarea comuniunii reciproce; a treia, frângerea pâinii şi, a patra, rugăciunea. Ele ne amintesc că existenţa Bisericii are sens dacă rămâne puternic unită cu Cristos, adică în comunitate, în cuvântul său, în Euharistie şi în rugăciune. Este modul de a ne uni, noi, cu Cristos. Predica şi cateheza mărturisesc cuvintele şi gesturile Învăţătorului; căutarea constantă a comuniunii fraterne fereşte de egoisme şi particularisme; frângerea pâinii realizează sacramentul prezenţei lui Isus în mijlocul nostru: el nu va fi absent niciodată, în Euharistie este chiar el. El trăieşte şi merge cu noi. Şi în sfârşit rugăciunea, care este spaţiul dialogului cu Tatăl, prin Cristos în Duhul Sfânt.

Tot ceea ce în Biserică creşte în afara acestor „coordonate”, este lipsit de temelii. Pentru a discerne o situaţie trebuie să ne întrebăm, în această situaţie, cum există aceste patru coordonate: predicarea, căutarea constantă a comuniunii fraterne, caritatea, frângerea pâinii – adică viaţa euharistică – şi rugăciunea. Orice situaţie trebuie să fie evaluată în lumina acestor patru coordonate. Ceea ce nu intră în aceste coordonate este lipsit de eclezialitate, nu este eclezial. Dumnezeu este cel care face Biserica, nu zgomotul operelor. Biserica nu este o piaţă; Biserica nu este un grup de întreprinzători care merg înainte cu această întreprindere nouă. Biserica este operă a Duhului Sfânt, pe care Isus ne-a trimis-o pentru a ne aduna. Biserica este tocmai lucrarea Duhului în comunitatea creştină, în viaţa comunitară, în Euharistie, în rugăciune, mereu. Şi tot ceea ce creşte în afara acestor coordonate este lipsit de fundament, este ca o casă construită pe nisip (cf. Mt 7,24-27). Dumnezeu este cel care face Biserica, nu zgomotul operelor. Cuvântul lui Isus este cel care umple de sens eforturile noastre. În umilinţă se construieşte viitorul lumii.

Uneori, simt o mare tristeţe când văd vreo comunitate care, cu bunăvoinţă, greşeşte drumul pentru că ea crede că face Biserica în adunări, ca şi cum ar fi un partid politic: majoritatea, minoritatea, ce gândeşte acesta, acela, celălalt… „Acesta este ca un Sinod, un drum sinodal pe care noi trebuie să-l parcurgem”. Eu mă întreb: unde este Duhul Sfânt acolo? Unde este rugăciunea? Unde este iubirea comunitară? Unde este Euharistia? Fără aceste patru coordonate, Biserica devine o societate umană, un partid politic – majoritate, minoritate – schimbările se fac ca şi cum ar fi o firmă, pentru majoritate sau minoritate… Însă nu este Duhul Sfânt. Şi prezenţa Duhului Sfânt este garantată chiar de aceste patru coordonate. Pentru a evalua o situaţie, dacă este eclezială sau nu este eclezială, să ne întrebăm dacă există aceste patru coordonate: viaţa comunitară, rugăciunea, Euharistia… [predicarea], cum se dezvoltă viaţa în aceste patru coordonate. Dacă lipseşte asta, lipseşte Duhul, şi dacă lipseşte Duhul noi vom fi o frumoasă asociaţie umanitară, de binefacere, bine, bine, chiar un partid, să spunem aşa, eclezial, însă nu este Biserica. Şi pentru aceasta Biserica nu poate creşte prin aceste lucruri: creşte nu prin prozelitism, ca orice firmă, creşte prin atracţie. Şi cine mişcă atracţia? Duhul Sfânt. Să nu uităm niciodată acest cuvânt al lui Benedict al XVI-lea: „Biserica nu creşte prin prozelitism, creşte prin atracţie”. Dacă lipseşte Duhul Sfânt, care este cel care atrage la Isus, acolo nu este Biserica. Este un frumos club de prieteni, bine, cu intenţii bune, însă nu este Biserica, nu este sinodalitate.

Citind Faptele Apostolilor descoperim aşadar că puterea motorie a evanghelizării sunt reuniunile de rugăciune, unde cel care participă experimentează direct prezenţa lui Isus şi este atins de Duhul Sfânt. Membrii primei comunităţi – însă acest lucru este valabil mereu, şi pentru noi astăzi – percep că istoria întâlnirii cu Isus nu s-a oprit în momentul Înălţării, ci continuă în viaţa lor. Relatând ceea ce a spus şi a făcut Domnul – ascultarea cuvântului – rugându-se pentru a intra în comuniune cu el, totul devine viu. Rugăciunea revarsă lumină şi căldură: darul Duhului face să se nască fervoarea în ei.

În această privinţă, Catehismul are o expresie foarte densă. Spune aşa: „Duhul Sfânt […] i-l reaminteşte astfel pe Cristos Bisericii lui ce se roagă, o îndrumă în acelaşi timp spre tot Adevărul şi suscită noi formulări, care vor exprima taina necuprinsă a lui Cristos, care lucrează în viaţa, în sacramentele şi în misiunea Bisericii sale” (nr. 2625). Iată lucrarea Duhului în Biserică: a-l aminti pe Isus. Isus însuşi a spus asta: el vă va învăţa şi vă va aminti. Misiunea este de a-l aminti pe Isus, dar nu ca un exerciţiu mnemotehnic. Creştinii, mergând pe cărările misiunii, îl amintesc pe Isus în timp ce îl fac prezent din nou; şi de la el, de la Duhul său, primesc „stimulentul” pentru a merge, pentru a vesti, pentru a sluji. În rugăciune creştinul se cufundă în misterul lui Dumnezeu, care iubeşte pe fiecare om, acel Dumnezeu care doreşte ca evanghelia să fie predicată tuturor. Dumnezeu este Dumnezeu pentru toţi, şi în Isus orice zid de despărţire s-a prăbuşit definitiv: aşa cum spune Sfântul Paul, el este pacea noastră, adică „acela care a făcut din două una” (Ef 2,14). Isus a făcut unitatea.

Astfel viaţa Bisericii primare este ritmată de o înşiruire continuă de celebrări, convocări, timpi de rugăciune fie comunitară fie personală. Şi Duhul este cel care acordă forţă predicatorilor care pornesc în călătorie şi care din iubire faţă de Isus traversează mări, înfruntă pericole, se supun la umiliri.

Dumnezeu dăruieşte iubire, Dumnezeu cere iubire. Aceasta este rădăcina mistică a întregii vieţi credincioase. Primii creştini în rugăciune, dar şi noi care venim după multe secole, trăim cu toţii aceeaşi experienţă. Duhul însufleţeşte orice lucru. Şi fiecare creştin căruia nu-i este frică să dedice timp rugăciunii poate îşi poate însuşi cuvintele Apostolului Paul: „Ceea ce trăiesc acum în trup, trăiesc prin credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi s-a dat pentru mine” (Gal 2,20). Rugăciunea te face conştient despre acest lucru. Numai în tăcerea adoraţiei se experimentează tot adevărul acestor cuvinte. Trebuie să reluăm simţul adoraţiei. A adora, a-l adora pe Dumnezeu, a-l adora pe Isus, a-l adora pe Duhul. Pe Tatăl, pe Fiul şi pe Duhul: a adora. În tăcere. Rugăciunea adoraţiei este rugăciunea care ne face să-l recunoaştem pe Dumnezeu ca început şi sfârşit al întregii istorii. Şi această rugăciune este focul viu al Duhului care dă forţă mărturiei şi misiunii. Mulţumesc.

Papa Francisc:
Audienţa generală de miercuri, 25 noiembrie 2020
Cateheze despre rugăciune:
16. Rugăciunea Bisericii de la începuturi

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe ercis.ro

Sărmană este acea cale care nu este parcursă de nimeni și nu se aude pe ea nici un glas de om!

Vai de casa în care nu locuiește stăpânul!
Vai de pământul lipsit de lucrătorul care să-l muncească!
Vai de nava fără cârmaci!
Vai de sufletul care nu-l are pe Cristos…

Nefericit este sufletul care nu-l are pe Cristos locuind într-însul

    Odată, Dumnezeu, supărat pe iudei, a dat Ierusalimul în mâinile dușmanilor lor. Astfel, au căzut chiar sub dominarea celor pe care ei îi urau și nu mai puteau să celebreze zilele de sărbătoare și să aducă jertfe. În același fel, Dumnezeu, supărat pe un suflet care îi calcă poruncile, îl lasă în mâinile dușmanilor săi, care, după ce l-au ispitit să facă răul, îl devastează complet.
    O casă care nu mai este locuită de stăpân rămâne închisă și întunecoasă, căzând în părăsire; prin urmare, se umple de praf și de murdărie. În aceeași stare este sufletul care rămâne lipsit de Domnul său. Mai înainte era în întregime luminos de prezența sa și de bucuria îngerilor, apoi se afundă în întunericul păcatului, al sentimentelor păcătoase și al tuturor răutăților.
    Sărmană este acea cale care nu este parcursă de nimeni și nu se aude pe ea nici un glas de om! Ea ajunge să fie locul preferat al tuturor felurilor de animale sălba­tice. Sărman este acel suflet în care nu umblă Domnul, care cu glasul său să îndepărteze bestiile spirituale ale răutății! Vai de casa în care nu locuiește stăpânul! Vai de pământul lipsit de lucrătorul care să-l muncească! Vai de nava fără cârmaci! Lovită de valuri și răpusă de furtună, va eșua. Vai de sufletul care nu are în sine adevă­ratul cârmaci, pe Cristos! Învăluită de întunericul unei mări agitate și lovită de valurile sentimentelor păcă­toa­se, zguduită de spiritele rele ca de un uragan de iarnă, va merge spre ruină.
    Vai de sufletul lipsit de Cristos, unicul care poate să-l cultive cu grijă, ca să producă roadele bune ale Duhului! În realitate, odată părăsit, va fi năpădit de spini și de mărăcini și, în loc să producă roade, va ajunge în foc. Vai de acel suflet care nu-l va avea pe Cristos ca Domnul său! Lăsat singur, va începe să fie teren fertil pentru înclinații păcătoase și va ajunge să devină o cloacă de vicii.
    Lucrătorul, atunci când merge să lucreze pământul, alege instrumentele cele mai potrivite și se îmbracă și cu haina cea mai potrivită tipului de muncă. Tot așa, și Cristos, regele ceresc și adevăratul agricultor, venind spre omenirea devastată de păcat, a luat un trup omenesc și, purtând crucea ca instrument de lucru, a desțelenit sufletul uscat și necultivat, a smuls spinii și mărăcinii spiritelor rele, a smuls neghina răului și a aruncat în foc toate paiele păcatului. A muncit-o astfel cu lemnul crucii și a plantat în ea grădina preafrumoasă a Duhului. Ea produce toate soiurile de roade bune și gustoase pentru Dumnezeu, care îi este stăpân.

Din Omiliile atribuite sfântului Macariu, episcop
(Omil. 28: PG 34, 710-711)

%d blogeri au apreciat: