Arhiva pentru noiembrie 2nd, 2020

Blândețea. Și plânsul…

„A alege curăţia, blândeţea şi milostivirea;
a alege să ne încredinţăm Domnului
în sărăcia duhului şi în mâhnire;
a ne angaja pentru dreptate şi pentru pace,
toate acestea înseamnă a merge împotriva-curentului
faţă de mentalitatea din această lume,
faţă de cultura posesiei, a distracţiei fără sens,
a aroganţei faţă de cei mai slabi”.

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

În această sărbătoare solemnă a Tuturor Sfinţilor, Biserica ne invită să reflectăm asupra speranţei mari, care se întemeiază pe învierea lui Cristos: Cristos a înviat şi vom fi şi noi cu el. Sfinţii şi fericiţii sunt martorii cei mai autoritari ai speranţei creştine, pentru că au trăit-o în plinătate în existenţa lor, între bucurii şi suferinţe, punând în practică Fericirile pe care le-a predicat Isus şi care răsună astăzi în liturgie (cf. Mt 5,1-12a). De fapt, fericirile evanghelice sunt calea sfinţeniei. Mă opresc acum asupra a două fericiri, a doua şi a treia.

A doua este aceasta: „Fericiţi cei care plâng, pentru că vor fi mângâiaţi” (v. 4). Par cuvinte contradictorii, pentru că plânsul nu este semn de bucurie şi fericire. Motive de plâns şi de suferinţă sunt moartea, boala, adversităţile morale, păcatul şi greşelile: pur şi simplu viaţa de fiecare zi, fragilă, slabă şi marcată de dificultăţi. O viaţă uneori rănită şi încercată de nerecunoştinţe şi neînţelegeri. Isus îi proclamă fericiţi pe cei care plâng pentru aceste realităţi şi, cu toate acestea, se încred în Domnul şi se pun sub umbra sa. Nu sunt indiferenţi şi nici nu-şi împietresc inima în durere, ci speră cu răbdare în mângâierea lui Dumnezeu. Şi această mângâiere o experimentează deja în această viaţă.

În a treia fericire Isus afirmă: „Fericiţi cei blânzi, pentru că ei vor moşteni pământul” (v. 5). Fraţi şi surori, blândeţea! Blândeţea este caracteristică a lui Isus, care spune despre sine: „Învăţaţi de la mine că sunt blând şi smerit cu inima” (Mt 11,29). Blânzi sunt cei care ştiu să se domine pe ei înşişi, care lasă spaţiu celuilalt, îl ascultă şi îl respectă în modul său de a trăi, în necesităţile sale şi în cererile sale. Nu vor să-l asuprească nici să-l diminueze, nu vor să fie deasupra şi să domine peste toate, nici să impună propriile idei şi propriile interese în dauna celorlalţi. Aceste persoane, pe care mentalitatea lumească nu le apreciază, sunt în schimb preţioase în ochii lui Dumnezeu, care le dă ca moştenire ţara promisă, adică viaţa veşnică. Şi această fericire începe aici pe pământ şi se va împlini în cer, în Cristos. Blândeţea. În acest moment al vieţii chiar şi mondiale, unde există atâta agresivitate…; precum şi în viaţa de fiecare zi, primul lucru care iese din noi este agresiunea, apărarea… Avem nevoie de blândeţe pentru a merge înainte pe drumul sfinţeniei. A asculta, a respecta, a nu agresa: blândeţe.

Iubiţi fraţi şi surori, a alege curăţia, blândeţea şi milostivirea; a alege să ne încredinţăm Domnului în sărăcia duhului şi în mâhnire; a ne angaja pentru dreptate şi pentru pace, toate acestea înseamnă a merge împotriva-curentului faţă de mentalitatea din această lume, faţă de cultura posesiei, a distracţiei fără sens, a aroganţei faţă de cei mai slabi. Această cale evanghelică a fost parcursă de sfinţi şi de fericiţi. Solemnitatea de astăzi, care îi celebrează pe Toţi Sfinţii, ne aminteşte vocaţia personală şi universală la sfinţenie şi ne propune modelele sigure pentru acest drum, pe care fiecare îl parcurge în manieră unică, în manieră irepetabilă. Este suficient să ne gândim la varietatea inepuizabilă de daruri şi de istorii concrete care există printre sfinţi şi sfinte: nu sunt egali, fiecare are propria personalitate şi a dezvoltat viaţa sa în sfinţenie după propria personalitate. Fiecare dintre noi poate face asta, să meargă pe această cale. Blândeţe, blândeţe vă rog, şi vom merge la sfinţenie.

Această familie imensă a credincioşilor discipoli ai lui Cristos are o Mamă, Fecioara Maria. Noi o venerăm cu titlul de Regină a tuturor sfinţilor, însă este înainte de toate Mamă, care învaţă pe fiecare să-l primească şi să-l urmeze pe Fiul său. Ea să ne ajute să alimentăm dorinţa de sfinţenie, mergând pe calea fericirilor.

_______________

După Angelus

Iubiţi fraţi şi surori,

Ieri, la Hartford, în Statele Unite ale Americii, a fost proclamat fericit Michael McGivney, preot diecezan, fondatori al Cavalerilor lui Columb. Angajat în evanghelizare, s-a dedicat pentru a veni în ajutorul necesităţilor celor nevoiaşi, promovând ajutorul reciproc. Exemplul său să ne stimuleze pe toţi să mărturisim tot mai mult Evanghelia carităţii. Aplauze pentru noul fericit!

În această zi de sărbătoare, să nu uităm de ceea ce se întâmplă în Nagorno-Karabakh, unde ciocnirile armate se succed cu pauze fragile, cu creşterea tragică a numărului victimelor, distrugeri de locuinţe, infrastructuri şi locuri de cult, implicare tot mai masivă a populaţiilor civile. Este tragic! Aş vrea să reînnoiesc apelul meu din inimă către responsabilii părţilor aflate în conflict, pentru ca „să intervină cât mai curând posibil, pentru a opri vărsarea de sânge nevinovat” (Enciclica Fratelli tutti, 192): să nu creadă că rezolvă controversa opunându-i-secare îi opune cu violenţa, ci angajându-se într-o negociere sinceră, cu ajutorul comunităţii internaţionale. Din partea mea, sunt aproape de toţi cei care suferă şi invit să cerem mijlocirea sfinţilor pentru o pace stabilă în regiune.

Să ne rugăm şi pentru populaţiile din zona Mării Egee care în urmă cu două zile au fost lovite de un cutremur puternic.

Vă salut pe voi toţi, romani şi pelerini din diferite ţări. Îndeosebi, salut participanţii la Crosul Sfinţilor, promovat de Fundaţia „Don Bosco în lume”, care anul acesta concurează şi la distanţă şi individual. Cu toate că se desfăşoară în grupuri mici, respectând distanţarea impusă de pandemie, acest eveniment sportiv oferă o dimensiune de sărbătoare populară celebrării religioase a Tuturor Sfinţilor. Mulţumesc pentru iniţiativa voastră şi pentru prezenţa voastră!

Mâine după-amiază voi celebra Liturghia pentru răposaţi la Cimitirul Teutonic, loc de înmormântare în Cetatea Vaticanului. Mă unesc astfel în mod spiritual cu cei care în aceste zile, respectând normele sanitare, merg să se roage la mormintele celor dragi ai lor, în toate părţile lumii.

Urez tuturor o sărbătoare frumoasă în compania spirituală a sfinţilor. Vă rog, nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine. Poftă bună şi la revedere!

Papa Francisc: Angelus (1 noiembrie 2020)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu


Cei care doresc să susțină blogul și proiectele Paxlaur
pot afla detalii scriind AICI
sau la adresa paxlaur@yahoo.com.

De asemenea,
puteți utiliza una dintre posibilitățile de mai jos
pentru a fi alături de cei care trăiesc vremuri grele și triste.

Singuri putem face (prea)puțin,
împreună putem oferi mult mai mult.
Încă nu e (prea) târziu!

Dăruind vei dobândi!


Ajută un copil să meargă la școală! Luptă împotriva abandonului școlar! Dăruiește pentru cei mai săraci dintre săraci.

Susține proiectele Paxlaur prin: PayPal: paxlaur@yahoo.com; RO53BTRLRONCRT0378224401 (RON), Banca Transilvania, Dăncuță Laurențiu RO03BTRLEURCRT0378224401 (EUR), Banca Transilvania, Dăncuță Laurențiu.

7.00 €

„Orice faceți, să faceți din inimă ca pentru Domnul,
și nu ca pentru oameni,
știind că veți primi de la Domnul răsplata moștenirii.
Pe Domnul Cristos îl slujiți” (Col 3,23-24).

Alegerea de viață făcută de către om devine definitivă odată cu moartea…

Alegerea de viață făcută de către om devine definitivă odată cu moartea – această viața a lui se află în fața Judecătorului. Alegerea sa, care în decursul întregii vieți a luat formă, poate avea caracteristici diferite. Pot să existe persoane care au distrus total în ele însele dorința adevărului și disponibilitatea la iubire. Persoane în care totul a devenit minciună; persoane care au trăit pentru ură și au călcat în picioare în ele însele iubirea. Aceasta este o perspectivă teribilă, dar câteva figuri din însăși istoria noastră lasă să discernem în mod înspăimântător profiluri de acest gen. În asemenea indivizi nu ar mai fi nimic remediabil și distrugerea binelui ar fi irevocabil: aceasta se arată cu cuvântul iad[37]. Pe de altă parte, pot să existe persoane foarte curate, care s-au lăsat pătrunse în întregime de Dumnezeu și prin urmare sunt total deschise aproapelui – persoane, a căror ființă întreagă o orientează deja încă de acum comuniunea cu Dumnezeu și a căror îndreptare spre Dumnezeu conduce numai la împlinire ceea ce ei sunt de acum[38].

Totuși, conform experiențelor noastre, nici unul nici celălalt nu este cazul normal al existenței umane. În marea parte a oamenilor – așa putem presupune – rămâne prezent în locul cel mai adânc al esenței lor o ultimă deschidere interioară pentru adevăr, pentru iubire, pentru Dumnezeu. În alegerile concrete de viață, ea este acoperită de compromisuri mereu noi cu răul – multă murdărie acoperă curăția, după care, totuși, a rămas setea și care, cu toate acestea, iese mereu din nou la suprafață din toată josnicia și rămâne prezentă în suflet. Ce se întâmplă cu asemenea indivizi atunci când se prezintă în fața Judecătorului? Toate lucrurile murdare pe care le-au adunat în viața lor vor deveni oare dintr-o dată irelevante? Sau ce altceva se va întâmpla? Sfântul Paul, în Prima Scrisoare către Corinteni, ne dă o idee despre impactul diferit al judecății lui Dumnezeu asupra omului în funcție de condițiile sale. Face aceasta cu imagini care vor într-un fel să exprime invizibilul, fără ca noi să putem transforma aceste imagini în concepte – pur și simplu pentru că nu putem să aruncăm privirea în lumea de dincolo de moarte, nici nu avem vreo experiență a ei. Paul spune despre existența creștină înainte de toate că ea este construită pe o temelie comună: Isus Cristos. Această temelie rezistă. Dacă am rămas statornici pe această temelie și am construit pe ea viața noastră, știm că această temelie nu va putea să ne fie luată nici măcar la moarte. Apoi Paul continuă: „Dacă cineva pune pe această temelie aur, argint, pietre prețioase, lemn, fân, paie, lucrarea fiecăruia va fi dată pe față, căci ziua [Domnului] o va face cunoscută, pentru că în foc va fi dezvăluită și focul va arăta cum este lucrarea fiecăruia. Dacă lucrarea pe care cineva o construiește deasupra rămâne, va primi răsplată, dacă lucrarea lui va fi arsă, va fi pedepsit. El va fi totuși mântuit, dar numai ca prin foc” (3,12-15). În acest text, în orice caz, devine clar că mântuirea oamenilor poate avea forme diferite; că unele lucruri edificate pot să ardă până la capăt; că pentru a ne mântui trebuie să trecem personal prin „foc” pentru a deveni definitiv capabili de Dumnezeu și a putea lua loc la masa ospățului veșnic de nuntă.

Unii teologi recenți sunt de părere că focul care arde și în același timp mântuiește este însuși Cristos, Judecătorul și Mântuitorul. Întâlnirea cu El este actul decisiv al Judecății. În fața privirii lui se topește orice falsitate. Întâlnirea cu El, arzându-ne, ne transformă și ne eliberează pentru a ne face să devenim cu adevărat noi înșine. Lucrurile edificate în timpul vieții pot să se dovedească atunci paie uscate, lăudăroșenie goală și să se prăbușească. Dar în durerea acestei întâlniri, în care necuratul și nesănătosul din ființa noastră devin clare pentru noi, se află mântuirea. Privirea lui, atingerea inimii lui ne vindecă printr-o transformare desigur dureroasă „ca prin foc”. Totuși, este o durere fericită, în care puterea sfântă a iubirii sale ne pătrunde ca o flacără, permițându-ne la sfârșit să fim total noi înșine și cu aceasta total ai lui Dumnezeu. Astfel devine clară și întrepătrunderea între dreptate și har: modul nostru de a trăi nu este irelevant, dar murdăria noastră nu ne pătează veșnic, dacă măcar am rămas îndreptați spre Cristos, spre adevăr și spre iubire. Până la urmă, această murdărie a fost deja arsă în Pătimirea lui Cristos. În momentul Judecății experimentăm și primim această prevalare a iubirii sale asupra întregului rău din lume și din noi. Durerea iubirii devine mântuirea noastră și bucuria noastră. Este clar că „durata” acestei arderi care transformă nu o putem calcula cu măsurile cronometrice din această lume. „Momentul” transformator al acestei întâlniri scapă cronometrării pământești – este timp al inimii, timp al „trecerii” la comuniunea cu Dumnezeu în Trupul lui Cristos[39]. Judecata lui Dumnezeu este speranță fie pentru că este dreptate, fie pentru că este har. Dacă ar fi numai har care face irelevant tot ceea ce este pământesc, Dumnezeu ne-ar rămâne dator cu răspunsul la întrebarea despre dreptate – întrebare decisivă pentru noi în fața istoriei și a lui Dumnezeu însuși. Dacă ar fi pură dreptate, ar putea fi la sfârșit pentru noi toți numai motiv de frică. Întruparea lui Dumnezeu în Cristos a legat în așa fel harul cu dreptatea încât dreptatea este stabilită cu fermitate: noi toți ne ocupăm de mântuirea noastră „cu teamă și cutremur” (Fil 2,12). Cu toate acestea harul ne permite nouă tuturor să sperăm și să mergem plini de încredere în întâmpinarea Judecătorului pe care-l cunoaștem ca „avocatul” nostru, parakletos (cf. 1In 2,1).

Încă un motiv trebuie menționat aici, deoarece este important pentru practicarea speranței creștine. În iudaismul antic există și gândul că se poate veni în ajutor răposaților în starea lor intermediară prin intermediul rugăciunii (cf. de exemplu 2Mac 12,38-45: secolul I î.C.). Practica respectivă a fost adoptată de creștini cu multă naturalețe și este comună în Biserica orientală și occidentală. Orientul nu cunoaște o suferință purificatoare și ispășitoare a sufletelor în „lumea de dincolo”, dar cunoaște diferite grade de fericire sau și de suferință în starea intermediară. Totuși, sufletelor răposaților li se poate da „mângâiere și răcorire” prin Euharistie, rugăciune și pomană. Faptul că iubirea poate să ajungă până în lumea de dincolo, că este posibil un reciproc a da și a primi, în care rămânem legați unii cu alții cu legături de iubire dincolo de granița morții – aceasta a fost o convingere fundamentală a creștinătății de-a lungul tuturor secolelor și rămâne și astăzi o experiență mângâietoare. Cine nu ar simți nevoia de a face să ajungă la cei dragi ai săi plecați deja în lumea de dincolo un semn de bunătate, de recunoștință sau și de cerere de iertare? Ne-am putea întreba ulterior: dacă „purgatorul” înseamnă pur și simplu faptul de a fi purificați prin foc în întâlnirea cu Domnul, Judecător și Mântuitor, cum poate atunci să intervină o terță persoană, chiar dacă este deosebit de apropiată de cealaltă? Când punem o asemenea întrebare, ar trebui să ne dăm seama că nici un om nu este o monadă închisă în ea însăși. Existențele noastre sunt în profundă comuniune între ele, prin multiple interacțiuni sunt legate una cu alta. Nimeni nu trăiește singur. Nimeni nu păcătuiește singur. Nimeni nu este mântuit singur. Încontinuu intră în viața mea cea a celorlalți: în ceea ce gândesc, spun, fac, acționez. Și invers, viața mea intră în cea a celorlalți: în rău ca și în bine. Astfel mijlocirea mea pentru celălalt nu este deloc un lucru străin lui, ceva extern, nici măcar după moarte. În împletirea ființei, mulțumirea mea adusă lui, rugăciunea mea pentru el poate însemna o mică etapă a purificării sale. Și cu aceasta nu este nevoie să schimb timpul pământesc în timpul lui Dumnezeu: în comuniunea sufletelor este depășit simplul timp pământesc. Nu este niciodată prea târziu pentru a atinge inima celuilalt, nici nu este niciodată inutil. 

(Textul este din Eciclica papei Benedict al XVI-lea,
Spe salvi, nr. 45-48.
Enciclica poate fi citită toată AICI: SPE SALVI)


Cei care doresc să susțină blogul și proiectele Paxlaur
pot afla detalii scriind AICI
sau la adresa paxlaur@yahoo.com.

De asemenea,
puteți utiliza una dintre posibilitățile de mai jos
pentru a fi alături de cei care trăiesc vremuri grele și triste.

Singuri putem face (prea)puțin,
împreună putem oferi mult mai mult.
Încă nu e (prea) târziu!

Dăruind vei dobândi!


Ajută un copil să meargă la școală! Luptă împotriva abandonului școlar! Dăruiește pentru cei mai săraci dintre săraci.

Susține proiectele Paxlaur prin: PayPal: paxlaur@yahoo.com; RO53BTRLRONCRT0378224401 (RON), Banca Transilvania, Dăncuță Laurențiu RO03BTRLEURCRT0378224401 (EUR), Banca Transilvania, Dăncuță Laurențiu.

7.00 €

„Orice faceți, să faceți din inimă ca pentru Domnul,
și nu ca pentru oameni,
știind că veți primi de la Domnul răsplata moștenirii.
Pe Domnul Cristos îl slujiți” (Col 3,23-24).

Virtuți sau daruri?

Luptăm prea mult să „cucerim” virtuți bazându-ne doar pe propriile forțe, uitând că Domnul dăruiește totul preaiubiților săi chiar și în timpul somnului, după cum ne învață Scriptura: „În zadar vă sculaţi dis-de-dimineaţă şi vă culcaţi târziu, mâncându-vă pâinea în oboseală, pe când Domnul o dă preaiubiţilor săi în timpul somnului (Ps 127,2). Ar trebuie să ne bizuim mai mult pe darurile Duhului Sfânt decât pe capacitatea noastră de a ne însuși și de a trăi virtuțile; ar trebui să implorăm mai mult darurile Duhului Sfânt în rugăciunile noastre; ar trebui ca fiecare săptămână, ba chiar fiecare zi, fiecare oră să o începem cerând lumina și prezența Duhului Sfânt. 

Să ne amintim învățătura teologului R. Garrigou-Lagrange: darurile Duhului Sfânt sunt în sufletul celui drept ca pânzele unei bărci. Este adevărat că o barcă poate înainta cu ajutorul vâslelor, dar acest lucru este dureros și lent. Vâslele sunt simbol al oboselii pe care virtuțile o cer. În schimb, un suflet poate și mai bine să înainteze în largul vieții atunci când un vânt favorabil umflă pânzele. Aceasta se întâmplă doar dacă ne dispunem sufletul să primească impulsul vântului, impulsul Duhului Sfânt (Le tre età della vita interiore, vol. III, VivereIn, Roma 2016, p. 279). 

Să invocăm în această zi și în toate zilele vieții noastre prezența Duhului Sfânt cu darurile sale pentru că de această prezență divină depinde felul nostru de a ne trăi credința, de a înainta în larg, de a-l adora pe Dumnezeu și de a-l sluji pe aproapele.

Vino, Duhule Preasfânt, 
Şi trimite pe pământ, 
A ta luminoasă rază. 

Al săracilor Părinte, 
Dătător de cele sfinte, 
Vino, şi ne luminează. 

Bunule Mângâietor, 
Oaspete prea iubitor, 
Dulcea noastră răcorire. 

Tu în trudă alinare, 
În căldură eşti răcoare, 
Mângâiere în mâhnire. 

Peste cei ce ţi se-nchină 
Tu revars-a ta lumină, 
Harul tău îmbelşugat. 

Pentru-a omenirii vină, 
Firea-ntreagă acum suspină, 
Grav rănită de păcat. 

Spală ce e întinat, 
Udă tot ce e uscat, 
Vindecă ce e rănit. 

Moaie tot ce-i împietrit, 
Încălzeşte ce-i răcit, 
Şi îndreaptă ce-i greşit. 

Celor care te cinstesc, 
Şi pe tine te slujesc, 
Dă-le harul înşeptit. 

Răsplăteşte a lor iubire, 
Cu suprema fericire, 
Sus în raiul nesfârşit.


Cei care doresc să susțină blogul și proiectele Paxlaur
pot afla detalii scriind AICI
sau la adresa paxlaur@yahoo.com.

De asemenea,
puteți utiliza una dintre posibilitățile de mai jos
pentru a fi alături de cei care trăiesc vremuri grele și triste.

Singuri putem face (prea)puțin,
împreună putem oferi mult mai mult.
Încă nu e (prea) târziu!

Dăruind vei dobândi!


Ajută un copil să meargă la școală! Luptă împotriva abandonului școlar! Dăruiește pentru cei mai săraci dintre săraci.

Susține proiectele Paxlaur prin: PayPal: paxlaur@yahoo.com; RO53BTRLRONCRT0378224401 (RON), Banca Transilvania, Dăncuță Laurențiu RO03BTRLEURCRT0378224401 (EUR), Banca Transilvania, Dăncuță Laurențiu.

7.00 €

„Orice faceți, să faceți din inimă ca pentru Domnul,
și nu ca pentru oameni,
știind că veți primi de la Domnul răsplata moștenirii.
Pe Domnul Cristos îl slujiți” (Col 3,23-24).

%d blogeri au apreciat: