Arhiva pentru noiembrie 4th, 2020

Speranţa nu înşală

Iob înfrânt, ba chiar, terminat în existenţa sa, din cauza bolii, cu pielea smulsă, aproape să moară, aproape fără carne, Iob are o certitudine şi spune: „Eu ştiu că răscumpărătorul meu este viu şi că, în cele din urmă, se va ridica peste ţărână” (Iob 19,25). În momentul în care Iob este mai jos, jos, jos, există acea îmbrăţişare de lumină şi căldură care îl asigură: Eu îl voi vedea pe Răscumpărătorul. Cu aceşti ochi îl voi vedea. „Eu îl voi vedea şi ochii mei îl vor privi, şi nu altcineva” (Iob 19,27).

Această certitudine, în momentul tocmai aproape final al vieţii, este speranţa creştină. O speranţă care este un dar: noi nu putem s-o avem. Este un dar pe care trebuie să-l cerem: „Doamne, dă-mi speranţa”. Există atâtea lucruri urâte care ne fac să disperăm, să credem că totul va fi o înfrângere finală, că după moarte nu există nimic… Şi glasul lui Iob revine, revine: „Eu ştiu că răscumpărătorul meu este viu şi că, în cele din urmă, se va ridica peste ţărână! […] Eu îl voi vedea, eu însumi”, cu aceşti ochi.

„Speranţa nu înşală” (Rom 5,5), ne-a spus Paul. Speranţa ne atrage şi dă un sens vieţii noastre. Eu nu văd lumea de dincolo, însă speranţa este darul lui Dumnezeu care ne atrage spre viaţă, spre bucuria veşnică. Speranţa este o ancoră pe care noi o avem din cealaltă parte, şi noi, prinşi de funie, ne susţinem (cf. Evr 6,18-20). „Eu ştiu că răscumpărătorul meu este viu şi eu îl voi vedea”. Şi asta, a o repeta în momentele de bucurie şi în momentele urâte, în momentele de moarte, să spunem aşa.

Această certitudine este un dar al lui Dumnezeu, pentru că noi nu vom putea avea niciodată speranţa cu forţele noastre. Trebuie s-o cerem. Speranţa este un dar gratuit pe care noi nu-l merităm niciodată: este dat, este dăruit. Este har.

Şi după aceea, Domnul confirmă asta, această speranţă care nu înşală: „Tot ce-mi dă Tatăl va veni la mine” (In 6,37). Acesta este scopul speranţei: a merge la Isus. Şi „pe cel care vine la mine nu-l voi da afară, căci m-am coborât din cer nu ca să fac voinţa mea, ci voinţa celui care m-a trimis” (In 6,37-38). Domnul care ne primeşte acolo, unde este ancora. Viaţa în speranţă înseamnă a trăi aşa: agăţaţi, cu funia în mână, puternic, ştiind că ancora este acolo. Şi această ancoră nu înşală, nu înşală.

Astăzi, cu gândul la atâţia fraţi şi surori care au plecat, ne va face bine să privim cimitirele şi să privim sus. Şi să repetăm, ca Iob: „Eu ştiu că răscumpărătorul meu este viu şi eu îl voi vedea, eu însumi, ochii mei îl vor privi şi nu altcineva”. Şi aceasta este forţa care ne dă speranţa, acest dar gratuit care este virtutea speranţei. Domnul să ne-o dea nouă tuturor.

Papa Francisc: Sfânta Liturghie în comemorarea tuturor credincioşilor răposaţi (Biserica de la Colegiul Pontifical Teutonic „Santa Maria in Camposanto”, luni, 2 noiembrie 2020)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe ercis.ro

Scandalurile din Biserică

„Isus Cristos a adunat bucăţile de lemn mai cioturoase şi stâlcite pe care le-a găsit umblând prin lume şi, ca bun tâmplar ce a devenit la şcoala tatălui său Iosif, a construit cu ele o corabie care, ca să vezi, rezistă pe mare de douăzeci de secole!”.

Aşezat cu rasa sa de călugăr, duminica trecută părintele Raniero Cantalamessa urmărea ca atâţia alţi credincioşi din lume Angelus la televizor, când l-a auzit pe Papa Francisc rostind numele său printre cei 13 noi cardinali din consistoriul din 28 noiembrie 2020. „M-aş fi gândit că era vorba de altcineva dacă n-aş purta un nume aşa de inconfundabil”, relatează la Vatican Insider capucinul foarte vestit, 86 de ani, de patruzeci de ani predicator al Casei Pontificale. Teolog, academician, autor de cărţi şi al celebrei rubrici Rai „Motivele speranţei” (de neuitat salutul „Pace şi Bine”), Cantalamessa are succes astăzi şi pe social network unde mii de followers accesează catehezele sale. Aproape un web star, dacă n-ar trăi aproape ca un eremit. Lucru pe care-l va continua să-l facă şi cu tichia roşie. Numirea sa a fost aplaudată de toţi: „Un om al lui Dumnezeu”, este părerea unanimă. Însă nu lipsesc criticile: „Nu mă tulbură”, spune neo-cardinalul. Nici scandalurile nu-l tulbură în mod deosebit: „Nu ne dăm seama cu cât este mai curată Biserica astăzi faţă de trecut”, afirmă cu evaluare de istoric.

Părinte Raniero, ba chiar, Eminenţă, care a fost primul gând auzind numele dumneavoastră în lista noilor cardinali?

După ce am trecut de uimirea iniţială, m-am gândit că slujirea mea adusă Bisericii a constat aproape exclusiv în proclamarea Cuvântului lui Dumnezeu la Casa Pontificală şi în alte părţi ale lumii. Aşadar, mai mult decât o recunoaştere a persoanei mele, numirea pe care papa a voit s-o facă este o recunoaştere a importanţei de a ţine sus Cuvântul lui Dumnezeu în Biserică.

O slujire, a dumneavoastră, care merge înainte de patruzeci de ani sub trei papi. V-aţi fi aşteptat vreodată că se va încheia cu purpura?

Eu nu, dar ştiu că unii confraţi capucini, anii trecuţi, cultivau acest gând. Am împărtăşit întotdeauna convingerea marelui predicator franciscan Sfântul Bernardin de Siena. Când se vocifera că va deveni episcop şi oamenii cereau asta cu glas tare, odată s-a urcat la pupitru şi a început să vorbească ţinând cu degetele jumătate de gură închisă şi vorbind apoi cu ciuntituri. După puţin timp a întrebat: „Înţelegeţi ceea ce spun?”. Toţi au răspuns: „Nu!”. A concluzionat: „Aşa ați vrut să vă vorbesc dacă m-aţi fi făcut episcop, cu jumătate de gură”. Eu, ca să fiu sincer, n-am fost în acest pericol pentru că cei trei suverani pontifi în faţa cărora am avut privilegiul de a predica m-au lăsat mereu liber, fără a-mi sugera vreodată tema predicii sau să-mi ceară textul pentru a-l citi înainte de a-l rosti. Nici măcar pentru predica de Vinerea Sfântă în „Sfântul Petru” care este aceea care are rezonanţă mai mare în mass-media.

Duceţi un stil monastic de viaţă, cum veţi împăca asta cu slujirea la care veţi fi chemat?

Aparţinând la categoria cardinalilor care au peste optzeci de ani, nu sunt prevăzute funcţii şi îndatoriri deosebite. Deci nu va trebui să schimb mult stilul meu de viaţă. Voi continua să trăiesc la schitul „Iubirea Milostivă” din Cittaducale cu nişte călugăriţe clarise capucine cărora, într-un anumit sens, le sunt capelan. Voi continua, prin voinţa Sfântului Părinte, să fiu predicatorul Casei Pontificale. De fapt, deja trebuie să mă gândesc la următoarele predici de Advent.

Aţi trăi îndeaproape trei pontificate: cum aţi descrie acest timp lung şi pe cei trei pontifi care s-au succedat? Să-mi spuneţi asta eventual cu una din metaforele care caracterizează predica dumneavoastră…

Înainte de toate aş vrea să reafirm că în cazul meu rolurile sunt, într-un anumit sens, inversate: papii fac predica mie şi restului Bisericii. În pofida cantităţii uriaşe de lucru care îi aşteaptă în timpul zilei, ei găsesc timp (Sfântul Ioan Paul al II-lea timp de peste 25 de ani) să înceapă ziua, în fiecare vineri din Advent şi în Postul Mare, mergând să asculte meditaţia unui simplu preot din Biserica catolică! Cei care rămân mai uimiți sunt diferiţi prieteni protestanţi şi evanghelici, din moment ce la ei cel care ţine cuvântarea este persoana cea mai importantă într-o funcţiune religioasă. Acest lucru a făcut pe unii să-şi schimbe ideea pe care o aveau despre papa.

După aceea, îmi cereţi să spun cu o metaforă cum i-aş caracteriza pe cei trei pontifi. Încerc să facă asta, fără a ajunge în simplificări care riscă mereu să fie periculoase: sfântul Ioan Paul al II-lea, o personalitate uriaşă care a trăit toată viaţa în faţa lumii şi în faţa lui Dumnezeu; Benedict al XVI-lea, o minte eminentă şi în acelaşi timp profund de umil, combinaţie rară cel puţin în gradul care s-a văzut în el; Francisc, un om al Duhului care nu face lucruri noi, ci face noi lucrurile. Cosmopolitul, teologul, păstorul, dacă se poate cuprinde o viaţă într-un cuvânt.

Cineva sugerează că dumneavoastră aţi schimbat „doctrina” în ultimii ani. Ce răspundeţi?

Ştiu perfect la ce vă referiţi. Vă răspund imediat că doctrina mea este mereu aceeaşi pentru că este bazată pe evanghelie şi pe Isus Cristos şi aşa va fi până la sfârşitul vieţii mele. Polemicile nu mă tulbură pentru că un predicator nu are pretenţia ca vorbele sale să fie primite şi plăcute de toţi, important este ca tot ceea ce spun să fie în linie cu simţirea mea în libertate deplină, fără condiţionări.

Ştiţi probabil că şi unele predici ale dumneavoastră au fost obiect de critici…

Îmi imaginez că vă referiţi îndeosebi la criticile despre o predică a mea la Casa Pontificală când am vorbit despre Fecioara Maria. Clarific imediat: nu era nicidecum intenţia mea să diminuez figura Sfintei Fecioare Maria şi să-i critic pe catolicii care o venerează, din moment ce eu sunt dintre aceia. Voiam doar să scot în evidenţă că împreună cu Maria trebuie să fie şi Isus şi toată Treimea, lucru pe care în schimb atâţia catolici îl uită. Fraţii din celelalte Biserici ar putea să vă spună cât de mult mă străduiesc pentru ca şi ei s-o descopere pe Maria în toată strălucirea sa.

Trăim un timp de scandaluri financiare şi sunt unii care deplâng o dezorientare în Biserică. Ce părere aveţi? Ce le-aţi spune credincioşilor care se simt dezorientaţi?

Am fost mulţi ani profesor de istorie a originilor creştine la Universitatea Catolică şi m-am ocupat şi după aceea de istoria Bisericii. Asta face ca să nu fiu surprins în mod deosebit de scandalurile actuale. Privind lucrurile în arcul foarte limitat al propriei vieţi şi al propriului secol, nu ne dăm seama în câte privinţe Biserica de astăzi este imens mai „curată” decât secolele trecute: mai liberă de putere, de fast, de bogăţie, de nepotism, de amestecuri politice şi ceea ce contează mai mult nu este mai puţin bogată în sfinţi decât trecut. Faptul că astăzi scandalurile sunt scoase la iveală şi denunţate (şi tot mai des prin iniţiativa instituţiei însăşi) este deja în sine un mare progres. Îmi amintesc că am citit într-un roman al scoţianului Bruce Marshall acest gând: „Isus Cristos a adunat bucăţile de lemn mai cioturoase şi stâlcite pe care le-a găsit umblând prin lume şi, ca bun tâmplar ce a devenit la şcoala tatălui său Iosif, a construit cu ele o corabie care, ca să vezi, rezistă pe mare de douăzeci de secole!”.

În ultima predică de Vinerea Sfântă, v-aţi oprit asupra coronavirusului care chinuieşte omenirea. Cum se poate înfrunta acest timp al pandemiei?

Toţi suntem dezorientaţi de această calamitate care în puţin timp a schimba lumea şi ne-a făcut să ne prăbuşim în climatul ultimului război. Papa Francisc face orice efort şi profită de orice ocazie circumstanță pentru a face ca pandemia să fie ocazie pentru a proiecta o lume mai dreaptă şi mai fraternă. În următoarele predici ale mele de Advent, în spaţiul meu mic, aş vrea să încerc şi eu să reflectez asupra pandemiei, însă numai ca ocazie pentru a repune în circulaţie unele adevăruri şi realităţi reduse la tăcere: moartea, viaţa veşnică, prezenţa lui Cristos, graţie Întrupării, în barca din această lume a noastră aflată în furtună. Toate sunt lucruri care nu e cazul de a le proclama nediscriminat unei lumi aşa de epuizate şi perplexe, dar pe care ar fi grav să nu fie spuse în rândul celor care cred.

(Cantalamessa: „Scandalurile? Biserica mai curată astăzi decât în trecut. Denunţurile interne, mare progres”
De Salvatore Cernuzio
După Vatican Insider, 31 octombrie 2020)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe ercis.ro

%d blogeri au apreciat: