Arhiva pentru noiembrie 12th, 2020

Tăcerea lui Dumnezeu. Rugăciunea în noaptea credinței (și timpul COVID-ulu)

Ceea ce mă face să mă rog
nu este puterea lui Dumnezeu,
ci frumusețea lui!…
Insistenţa în rugăciune
nu foloseşte pentru a-l informa
sau pentru a-l convinge pe Dumnezeu,
ci foloseşte pentru a alimenta în noi
dorinţa de Dumnezeu şi aşteptarea lui.

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Continuăm catehezele despre rugăciune. Cineva mi-a spus: „Dumneavoastră vorbiţi prea mult despre rugăciune. Nu este necesar”. Da, este necesar. Pentru că dacă noi nu ne rugăm, nu vom avea forţa pentru a merge înainte în viaţă. Rugăciunea este ca oxigenul vieţii. Rugăciunea înseamnă a atrage asupra noastră prezenţa Duhului Sfânt care ne duce mereu înainte. Pentru aceasta, eu vorbesc mult despre rugăciunea.

Isus a dat exemplul unei rugăciuni continue, practicate cu perseverenţă. Dialogul constant cu Tatăl, în tăcere şi în reculegere, este fundamentul întregii sale misiuni. Evangheliile ne prezintă şi îndemnurile sale adresate discipolilor, pentru ca să se roage cu insistenţă, fără încetare. Catehismul aminteşte cele trei parabole conţinute în Evanghelia lui Luca ce subliniază această caracteristică a rugăciunii lui Isus (cf. CBC, 2613).

Rugăciunea trebuie să fie înainte de toate tenace: ca personajul din parabolă care, trebuind să primească un oaspete venit pe neaşteptate, în toiul nopţii merge să bată la uşa unui prieten şi îi cere pâine. Prietenul răspunde „nu!”, pentru că este deja culcat, însă el insistă şi insistă până când îl constrânge să se ridice şi să-i dea pâinea (cf. Lc 11,5-8). O cerere tenace. Însă Dumnezeu este mai răbdător decât noi şi cine bate cu credinţă şi perseverenţă la uşa inimii sale nu rămâne dezamăgit. Dumnezeu răspunde mereu. Mereu. Tatăl nostru ştie bine ce avem nevoie; insistenţa nu foloseşte pentru a-l informa sau pentru a-l convinge, ci foloseşte pentru a alimenta în noi dorinţa şi aşteptarea.

A doua parabolă este cea a văduvei care se adresează judecătorului pentru ca s-o ajute să obţină dreptate. Acest judecător este corupt, este un om fără scrupule, însă la sfârşit, exasperat de insistenţa văduvei, se decide s-o mulţumească (cf. Lc 18,1-8). Şi se gândeşte: „Este mai bine ca să-i rezolv problema şi scap de ea şi să nu vină încontinuu să se plângă în faţa mea”. Această parabolă ne face să înţelegem că credinţa nu este elanul de moment, ci o dispoziţie curajoasă de a-l invoca pe Dumnezeu, chiar de „a discuta” cu el, fără a ne resemna în faţa răului şi a nedreptăţii.

A treia parabolă prezintă un fariseu şi un vameş care merg la templu ca să se roage. Primul se adresează lui Dumnezeu lăudându-se cu meritele sale; celălalt se simte nevrednic chiar şi numai să intre în sanctuar. Însă Dumnezeu nu ascultă rugăciunea celui dintâi, adică a celor mândri, în timp ce o ascultă pe cea a celor umili (cf. Lc 18,9-14). Nu există rugăciune adevărată fără spirit de umilinţă. Tocmai umilinţa ne face să cerem în rugăciune.

Învăţătura evangheliei este clară: trebuie să ne rugăm mereu, chiar şi atunci când totul pare zadarnic, când Dumnezeu ne apare surd şi mut şi ne pare că pierdem timp. Chiar dacă cerul se întunecă, creştinul nu încetează să se roage. Rugăciunea sa merge în acelaşi pas cu credinţa. Şi credinţa, în atâtea zile ale vieţii noastre, poate să pară o iluzie, o trudă sterilă. Există momente întunecate în viaţa noastră şi în acele momente credinţa pare o iluzie. Însă a practica rugăciunea înseamnă a accepta şi această trudă. „Părinte, eu merg să mă rog şi nu simt nimic… mă simt aşa, cu inima uscată, cu inima aridă”. Însă trebuie să mergem înainte, cu această trudă a momentelor urâte, a momentelor în care nu simţim nimic. Atâţia sfinţi şi sfinte au experimentat noaptea credinţei şi tăcerea lui Dumnezeu – când noi batem şi Dumnezeu nu răspunde – şi aceşti sfinţi au fost perseverenţi.

În aceste nopţi ale credinţei, cel care se roagă nu este singur niciodată. De fapt, Isus nu este numai martor şi învăţător al rugăciunii, este mai mult. El ne primeşte în rugăciunea sa, pentru ca noi să ne putem ruga în el şi prin el. Şi aceasta este lucrare a Duhului Sfânt. Pentru acest motiv evanghelia ne invită să-l rugăm pe Tatăl în numele lui Isus. Sfântul Ioan prezintă aceste cuvinte ale Domnului: „Orice veţi cere în numele meu, voi face, pentru ca Tatăl să fie glorificat în Fiul” (14,13). Şi Catehismul explică faptul că „certitudinea că suntem ascultaţi în rugăciunile noastre este întemeiată pe rugăciunea lui Isus” (nr. 2614). Ea dăruieşte aripile pe care rugăciunea omului a dorit întotdeauna să le aibă.

Cum să nu amintim aici cuvintele din psalmul 91, încărcate de încredere, izvorâte dintr-o inimă care speră totul de la Dumnezeu: „El te va acoperi cu aripile lui şi vei găsi un refugiu sub aripile sale; adevărul lui îţi va fi scut şi pavăză. Nu te vei teme nici de spaima nopţii, nici de săgeata care zboară ziua, nici de ciuma care se răspândeşte în întuneric, nici de molima care bântuie în plină zi” (v. 4-6). În Cristos se împlineşte această rugăciune minunată, în el îşi are ea adevărul deplin. Fără Isus, rugăciunile noastre ar risca să se reducă la nişte eforturi umane, destinate de cele mai multe ori eşecului. Însă el a luat asupra sa fiecare strigăt, fiecare geamăt, fiecare jubilare, fiecare implorare… fiecare rugăciune umană. Şi să nu-l uităm pe Duhul Sfânt care se roagă în noi; este Cel care ne face să ne rugăm, ne duce la Isus. Este darul pe care Tatăl şi Fiul ni l-au oferit pentru a înainta spre întâlnirea lui Dumnezeu. Şi Duhul Sfânt, atunci când noi ne rugăm, Duhul Sfânt este cel care se roagă în inimile noastre.

Cristos este totul pentru noi, şi în viaţa noastră de rugăciune. Spunea asta Sfântul Augustin cu o expresie iluminantă, pe care o găsim şi în Catehism: Isus „se roagă pentru noi ca preotul nostru; se roagă în noi drept capul nostru; este rugat de noi ca Dumnezeul nostru. Aşadar, să recunoaştem în el glasul nostru şi în noi glasul său” (nr. 2616). Şi pentru aceasta creştinul care se roagă nu se teme de nimic, se încredinţează Duhului Sfânt, care ne-a fost dăruit ca dar şi care se roagă în noi, provocând rugăciunea. Acelaşi Duh Sfânt, Învăţător al rugăciunii, să ne înveţe calea rugăciunii.

APEL

Ieri a fost publicat Raportul despre cazul dureros al fostului cardinal Theodore McCarrick. Reînnoiesc apropierea mea de victimele oricărui abuz şi angajarea Bisericii pentru a dezrădăcina acest rău.

Papa Francisc:
Audienţa generală de miercuri,
11 noiembrie 2020
Cateheze despre rugăciune: 14. Rugăciunea perseverentă

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe ercis.ro

Experiența COVID: scrisoare din izolare

Acesta este un mic mesaj
pe care vreau să-l adresez preoţilor, consacraţilor,
tinerilor, familiilor şi copiilor din arhidieceză.
Aş vrea ca în această perioadă de suferinţă aşa de gravă
să nu simţim crucea ca o povară insuportabilă,
ci ca pe o cruce glorioasă…
Pentru că „Suferinţele timpului prezent
nu se pot compara cu gloria viitoare
care ni se va revela”.

Euharistia. Acea pâine consacrată care îmbrăţişează tot universul şi strânge la sine toate probleme omenirii

„Euharistia în centrul vieţii creştinilor” este titlul scrisorii-mesaj pe care arhiepiscopul de Perugia şi preşedinte al CEI, cardinalul Gualtiero Bassetti, a scris-o preoţilor, diaconilor, călugărilor, consacratelor, tuturor credincioşilor lui Cristos din comunitatea sa diecezană, în seara de 30 octombrie 2020, înainte de a fi internat la Spitalul „Santa Maria della Misericordia” din Perugia, ca urmare a rezultatului pozitiv la Covid-19 constatat în zilele precedente. O publicăm integral.

În această noapte, în vis, m-am aflat în timpul în care, în Seminar, aveam ca părinte spiritual pe părintele Divo Barsotti. El mă învăţa să mă adresez Atotputernicului cu aceste cuvinte încă de dimineaţă: „O, Dumnezeule, tu eşti Dumnezeul meu, te caut dis-de-dimineaţă”.

De când sunt în izolare datorită rezultatului pozitiv la Covid-19, am posibilitatea de a mă împărtăşi în fiecare zi în camera mea, aducându-se o pixidă mică aproape de uşa camerei. Era necesară această experienţă de boală pentru a-mi da seama cât sunt de adevărate cuvintele din Apocalips în care Isus îi spune îngerului Bisericii din Laodiceea: „Iată, eu stau la uşă şi bat! Dacă cineva ascultă glasul meu şi-mi deschide uşa, voi intra la el şi voi sta la masă cu el şi el cu mine” (Ap 3,20).

Euharistia, mai ales în această perioadă aşa de dificilă, nu poate să fie lăsată la marginile existenţelor noastre ci trebuie să fie repusă, cu şi mai multă forţă, în centrul vieţii creştinilor.

Euharistia nu este numai sacramentul în care este primit Cristos – sufletul este plin de har şi ne este dată nouă garanţia gloriei viitoare – ci este sufletul lumii şi este fundamentul în care converge întregul univers. În definitiv, Euharistia este pro mundi salute, adică pentru mântuirea lumii, şi pro mundi vita, pentru viaţa lumii (In 6,51).

În Euharistie, Isus reînnoieşte şi reactualizează jertfa sa pascală de moarte şi înviere, însă prezenţa Sa nu se limitează la o mică bucată de pâine consacrată. Acea pâine consacrată transcende de la altarul însuşi, îmbrăţişează întregul univers şi strânge la sine toate problemele omenirii, pentru că trupul lui Isus este strâns unit cu trupul mistic care este toată Biserica.

Nu există situaţie umană la care să nu poată fi condusă Euharistia. Şi evenimentele dramatice pe care le trăim în aceste zile în Italia – cum sunt creşterea răspândirii epidemiei, criza economică gravă pentru mulţi muncitori şi pentru atâtea firme, incertitudinea pentru tinerii noştri de la şcoală – nu sunt în afara Preasfintei Euharistii.

Îmi amintesc că părintele Turoldo ne învăţa aceste lucruri cu mare claritate. Şi cu cât înaintez în ani, cu atât încerc să le experimentez şi cu atât le simt adevărate. Nu există mângâiere, nu există întărire, nu există lipsă de lacrimi care să nu aibă referinţa sa la Isus Euharistie.

Acesta este un mic mesaj pe care vreau să-l adresez preoţilor mei, consacraţilor, tinerilor, familiilor şi copiilor din arhidieceză. Aş vrea ca în această perioadă de suferinţă aşa de gravă să nu simţim crucea ca o povară insuportabilă, ci ca pe o cruce glorioasă. Pentru că prezenţa sa dulce şi mângâierea sa în Euharistie fac în aşa fel încât braţele crucii să devină două aripi, aşa cum spunea părintele Tonino Bello, care ne duc la Isus.

De fapt, consider, aşa cum scria Paul, „că suferinţele timpului prezent nu se pot compara cu gloria viitoare care ni se va revela”. Cu „nerăbdare” noi aşteptăm să contemplăm faţa lui Dumnezeu pentru că „în speranţă am fost mântuiţi” (Rom 8,18.24). De aceea, este absolut necesar să sperăm împotriva oricărei speranţe, „Spes contra spem”. Pentru că, aşa cum a scris Charles Péguy, Speranţa este o copilă „incontestabilă”. Faţă de credinţă care „este o mireasă fidelă” şi faţă de caritate care „este o mamă”, speranţa pare, la prima vedere, că nu valorează nimic. În schimb este exact contrariul: va fi tocmai speranţa, scrie Péguy, „care a venit în lume în ziua de Crăciun” şi care „ducându-le pe celelalte, va străbate lumile”.

(Perugia, 30 octombrie 2020)

(După agenţia SIR, 11 noiembrie 2020)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe ercis.ro

%d blogeri au apreciat: