Arhiva pentru noiembrie 14th, 2020

pilda samarineanului care nu se mai arăta și a tâlharului milostiv

M-am dus odată la starețul Clement, după ce tocmai citise în biserică parabola samarineanului milostiv, și i-am zis: vreau și eu să fiu samarineanul milostiv, ce să fac pentru asta?

Starețul parcă nici nu mi-a auzit întrebarea, a început să povestească. Un om mergea într-o zi, nu de la Ierusalim la Ierihon, ci de acasă la serviciu și de la serviciu acasă. Și în fiecare zi cădea el în mâinile tâlharilor de tot felul: primari corupți, miniștri incompetenți, judecători necinstiți, negustori lacomi, meșteri mincinoși, doctori nepricepuți, dar dacă împotriva unora ca acestora nu avea ce să facă, pentru că trăia într-o țară de hoți și impostori, cel mai mult și mai mult îl durea să cadă în mâinile tâlharilor de prieteni, colegi de serviciu și chiar casnici ai săi, care îl răneau în fiecare zi și-l lăsau ca mort la margine drumului.

Omul nostru citise Evanghelia și tot aștepta să apară și pentru el samarineanul milostiv, dar în drumul lui nu se opreau decât politicieni care-i cereau adeziuni, preoți care strângeau contribuția pentru templu și, în general, doar indivizi care aveau de cerut ceva sau de profitat de pe urma sa.

Tot așa în fiecare zi, până când în cele din urmă, ce să vezi, chiar unui tâlhar i s-a făcut milă de omul nostru chinuit din toate părțile. Oi fi eu tâlhar, și-a zis tâlharul, dar parcă n-am văzut nici între tovarășii mei atâta nedreptate și lăcomie și nefrică de Dumnezeu. Și tâlharul s-a oprit lângă omul suferind, i-a pansat rănile și i-a zis o vorbă bună. Omul nostru s-a mirat foarte mult și l-a întrebat pe tâlhar: așadar, tu ești samarineanul milostiv? Despre tine vorbea Domnul nostru? Tâlharul i-a zâmbit cu multă bunătate și i-a răspuns: eu nu sunt decât un tâlhar pocăit; samarineanul milostiv nu există, după cum ai avut ocazia să te convingi singur.

Ai înțeles pilda? m-a întrebat aspru starețul Clement.

N-o înțelesesem prea bine, mai ales că

pilda samarineanului care nu se mai arăta și a tâlharului milostiv

Cele trei copilării furate și cele trei zile în care putem reda copiilor copilăria! (Prima zi)

Redă și tu unui copil copilăria!
Noi avem PUȚIN, însă ei nu au NIMIC…
Astăzi este despre cei care sunt părinți fără să fi zămislit,
părinți fără să fi fost mai întâi copii (fericiți)…
Dacă vrei, poți (re)da și tu copilăria unui copil!

Este atât de profund nivelul de sărăcie la care am ajuns: de patru ani se organizează Ziua Mondială a Săracilor. Este mâine, 15 noiembrie 2020.

Sunt mulți cei care au nevoie de puținul nostru. Uneori tocmai săracii se ajută și se susțin între ei, punând împreună puținul lor pentru a-l salva pe cel care nu are nimic. Aici e diferența: mulți avem PUȚIN, dar și mai mulți nu au NIMIC! Pe cei care nu au nimic trebuie să-i salvăm. Când am făcut o experiență pastorală în India, am înțeles cel mai bine această realitate, plecând de la diferența între cei care au o pereche de șlapi și cei care merg desculți, cei care au maiou și cei care mergeau aproape goi. Primii erau considerați binecuvântați. O pereche de șlapi sau un maiou făcea DIFERENȚA ÎNTRE PUȚIN ȘI NIMIC…

Situații asemănătoare am descoperit și aproape de casa noastră, de viață noastră, de mine, de noi: unii chiar nu au nimic. NIMIC! NIMIC…

Sărăcia are întotdeauna chipuri diferite. Dintre săracii pe care i-am întâlnit în ultimul timp, aș vrea ca împreună să ajutăm în aceste trei zile oamenii cărora li s-a furat copilăria.

În special, în prima zi, mă gândesc la:

  1. (14 noiembrie 2020) copiii care și-au crescut frații mai mici. Rămași singuri, orfani sau abandonați de părinți, frații mai mari au devenit fără niciun preaviz „părinți”. Uneori chiar înainte de a-și trăi copilăria. Unii și-au îndeplinit acest rol cu o demnitate și responsabilitate vrednice atât de calendarul sfinților martiri, cât și de cartea recordurilor. Alții n-au mai reușit și au fugit la rândul lor lăsându-și frații orfani pentru a doua oară! 
  2. 15 noiembrie 2020: a doua copilărie furată (detalii AICI).
  3. (16 noiembrie 2020)…

Chiar acum sunt copii/adolescenți/tineri care stau în taina nopții și cugetă să fugă de această responsabilitate tocmai pentru că nu reușesc să procure cele necesare pentru frații lor mai mici.

Am văzut copii/adolescenți care plâng cu lacrimi de părinți, care oftează ca adulții…
Ce drame: părinți fără să fi zămislit, părinți fără să fi fost mai întâi copii (fericiți)… Și vine iarna, cu frigul și vitregia ei… Unii au nevoie de lemne pentru a nu muri de frig, alții de o pâine pentru a nu muri de foame… 

Dacă vrei să ajuți, folosește una din opțiunile de mai jos, specificând: copii fără copilărie! Sau poți căuta acolo unde locuiești astfel de situații. În jurul nostru trăiesc copii care plâng cu lacrimi de adulți, care suferă durerile oamenilor mari fără să fi fost mai întâi copii. Alină și tu o suferință din jurul tău, din jurul nostru.
Mulțumesc din tot sufletul!


Noi avem puțin, însă ei nu au nimic… NIMIC!


Redă copilăria unui copil fără copilărie

Susține proiectele Paxlaur prin: PayPal: paxlaur@yahoo.com; RO53BTRLRONCRT0378224401 (RON), Banca Transilvania, Dăncuță Laurențiu RO03BTRLEURCRT0378224401 (EUR), Banca Transilvania, Dăncuță Laurențiu. Mulțumesc din suflet!

€10.00


AICI poți citi: 
1. Prima copilărie furată 

2. A doua copilărie furată

3. A treia copilărie furată

4. Mesajul Sfântului Părinte pentru a IV-a Zi Mondială a Săracilor (duminică, 15 noiembrie 2020):

„Întinde-ţi mâna către cel sărac” (cf. Sir 7,32):

„Întinde-ţi mâna către cel sărac” (cf. Sir 7,32). Înţelepciunea antică a pus aceste cuvinte ca un cod sacru de urmat în viaţă. Ele răsună astăzi cu toată încărcătura lor de semnificaţie pentru a ne ajuta şi pe noi să ne concentrăm privirea asupra esenţialului şi pentru a depăşi barierele indiferenţei. Sărăcia asumă întotdeauna chipuri diferite, care cer atenţie faţă de fiecare condiţie deosebită: în fiecare dintre acestea putem să-l întâlnim pe Domnul Isus, care a revelat că este prezent în fraţii săi mai slabi (cf. Mt 25,40).

1. Să luăm în mâini cartea lui Ben Sirah, una dintre cărţile din Vechiul Testament. Aici găsim cuvintele unui învăţător de înţelepciune, care a trăit cu circa două sute de ani înainte de Cristos. El mergea în căutarea înţelepciunii care îi face pe oameni mai buni şi capabili să scruteze profund evenimentele vieţii. Făcea asta într-un moment de grea încercare pentru poporul lui Israel, un timp de durere, doliu şi mizerie din cauza dominării puterilor străine. Fiind un om cu mare credinţă, înrădăcinat în tradiţiile părinţilor, primul său gând a fost să se adreseze lui Dumnezeu pentru a-i cere lui darul înţelepciunii. Şi Domnul nu l-a lăsat fără ajutorul său.

Încă din primele pagini ale cărţii, Ben Sirah expune sfaturile sale despre multe situaţii concrete ale vieţii, şi sărăcia este una dintre acestea. El insistă asupra faptului că în suferinţă trebuie să avem încredere în Dumnezeu: „Nu te grăbi în timpul pericolului! Alipeşte-te de el şi nu sta departe, ca să fii mărit în cele din urmă ale tale! Primeşte tot ceea ce vine asupra ta şi fii îndelung răbdător în vicisitudinile umilinţei tale! Căci aurul se încearcă în foc, iar cei plăcuţi Domnului, în cuptorul umilinţei. În boli şi în sărăcie, fii încrezător în el! Crede în el şi el îşi va veni în ajutor, îndreaptă căile tale şi speră în el! Cei care vă temeţi de Domnul aşteptaţi îndurarea lui! Nu vă abateţi, ca să nu cădeţi” (2,2-7).

2. Pagină după pagină, descoperim un preţios compendiu de sugestii cu privire la modul de a acţiona în lumina unei relaţii intime cu Dumnezeu, creator şi iubitor al creaţiei, drept şi plin de grijă faţă de toţi fiii săi. Totuşi, referinţa constantă la Dumnezeu nu abate privirea de la omul concret, dimpotrivă, cele două lucruri sunt strâns unite.

Demonstrează asta în mod clar textul din care este luat titlul acestui mesaj (cf. 7,29-36). Rugăciunea către Dumnezeu şi solidaritatea cu săracii şi cei suferinzi sunt inseparabile. Pentru a celebra un cult care să fie plăcut Domnului, este necesar a recunoaşte că fiecare persoană, chiar şi cea mai lipsită şi dispreţuită, are imprimată în ea imaginea lui Dumnezeu. Din această atenţie derivă darul binecuvântării divine, atrasă de generozitatea practicată faţă de cel sărac. De aceea, timpul care trebuie dedicat rugăciunii nu poate deveni niciodată un alibi pentru a-l neglija pe aproapele aflat în dificultate. Este adevărat contrariul: binecuvântarea Domnului coboară asupra noastră şi rugăciunea ajunge la scopul său atunci când sunt însoţite de slujirea adusă săracilor.

3. Cât de actuală este această învăţătură veche şi pentru noi! De fapt, cuvântul lui Dumnezeu depăşeşte spaţiul, timpul, religiile şi culturile. Generozitatea care susţine pe cel slab, îl mângâie pe cel mâhnit, alină suferinţele, restituie demnitatea celui care este privat de ea, este condiţia unei vieţi pe deplin umane. Alegerea de a dedica atenţie celor săraci, multelor şi diferitelor lor nevoi, nu poate să fie condiţionată de timpul avut la dispoziţie sau de interese private, nici de proiecte pastorale sau sociale incorporale. Nu se poate sufoca forţa harului lui Dumnezeu prin tendinţa narcisistă de a ne pune mereu pe noi înşine pe primul loc.

A ţine privirea îndreptată spre cel sărac este greu, însă deosebit de necesar pentru a imprima vieţii noastre personale şi sociale direcţia corectă. Nu este vorba de a spune multe cuvinte, ci mai degrabă de a ne angaja concret viaţa, mişcaţi de caritatea divină. În fiecare an, cu Ziua Mondială a Săracilor revin asupra acestei realităţi fundamentale pentru viaţa Bisericii, pentru că săracii sunt şi vor fi mereu cu noi (cf. In 12,8) pentru a ne ajuta să primim compania lui Cristos în existenţa zilnică.

4. Întotdeauna întâlnirea cu o persoană aflată în condiţie de sărăcie ne provoacă şi ne interoghează. Cum putem contribui să eliminăm sau măcar să alinăm marginalizarea şi suferinţa sa? Cum putem s-o ajutăm în sărăcia sa spirituală? Comunitatea creştină este chemată să se implice în această experienţă de împărtăşire, având conştiinţa că nu-i este permis s-o delege altora. Şi pentru a fi sprijin pentru cei săraci este fundamentală trăirea la nivel personal a sărăciei evanghelice. Nu putem să ne simţim „în ordine” atunci când un membru al familiei umane este izolat în spatele frontului şi devine o umbră. Strigătul tăcut al atâtor săraci trebuie să găsească poporul lui Dumnezeu în prima linie, mereu şi pretutindeni, pentru a le da glas, pentru a-i apăra şi a se solidariza cu ei în faţa ipocriziei aşa de mari şi a atâtor promisiuni nerespectate, şi pentru a-i invita să participe la viaţa comunităţii.

Este adevărat, Biserica nu are soluţii de ansamblu de propus, ci oferă, cu harul lui Cristos, mărturia şi gesturile ei de împărtăşire. În afară de asta, ea simte datoria de a prezenta cerinţele celor care nu au cele necesare pentru a trăi. A aminti tuturor marea valoare a binelui comun este pentru poporul creştin o angajare de viaţă, care se realizează în străduinţa de a nu uita pe nimeni dintre aceia a căror umanitate este încălcată în necesităţile fundamentale.

5. Faptul de a întinde mâna îl face pe omul care săvârşeşte aşa ceva să descopere că înăuntrul nostru există capacitatea de a realiza gesturi care dau sens vieţii. Câte mâini întinse se văd în fiecare zi! Din păcate, se întâmplă tot mai des că graba târăşte într-un vârtej de indiferenţă, până acolo încât nu mai ştim să recunoaştem binele mult care se face zilnic în tăcere şi cu mare generozitate. Astfel, se întâmplă ca numai când au loc fapte care tulbură cursul vieţii noastre, ochii să devină capabili să perceapă bunătatea sfinţilor „de la uşa vecină”, „a celor care trăiesc aproape de noi şi sunt o reflexie a prezenţei lui Dumnezeu” (Exortaţia apostolică Gaudete et exsultate, 7), însă despre care nimeni nu vorbeşte. Ştirile rele abundă în paginile ziarelor, în siturile de internet şi pe ecranele televizoarelor, aşa încât să ne facă să credem că răul domneşte suveran. Nu este aşa. Desigur, nu lipsesc răutatea şi violenţa, samavolnicia şi corupţia, însă viaţa este împletită din acte de respect şi de generozitate, care nu doar compensează răul, ci determină să mergem mai departe şi să fim plini de speranţă.

6. A întinde mâna este un semn: un semn care aminteşte imediat proximitatea, solidaritatea, iubirea. În aceste luni în care întreaga lume a fost parcă sufocată de un virus care a adus durere şi moarte, descurajare şi dezorientare, câte mâini întinse am putut să vedem! Mâna întinsă a asistentei medicale şi a asistentului medical care, dincolo de orarele lor de muncă, rămân să aibă grijă de cei bolnavi. Mâna întinsă a celui care lucrează în administraţie şi procură mijloacele pentru a salva câte mai multe vieţi posibile. Mâna întinsă a farmacistului expus la atâtea cereri într-un contact riscant cu oamenii. Mâna întinsă a preotului care binecuvântează cu sfâşierea inimii. Mâna întinsă a voluntarului care îl ajută pe cel care trăieşte pe stradă şi pe cei care, deşi au un acoperiş, nu au ce să mănânce. Mâna întinsă a bărbaţilor şi femeilor care lucrează pentru a oferi servicii esenţiale şi siguranţă. Şi am mai putea descrie alte mâini întinse până la compunerea unei litanii de fapte de bine. Toate aceste mâini au sfidat infectarea şi frica numai pentru a da sprijin şi mângâiere.

7. Această pandemie a venit pe neaşteptate şi ne-a prins nepregătiţi, lăsând un mare sentiment de dezorientare şi neputinţă. Totuşi mâna întinsă spre cel sărac nu a venit pe neaşteptate. Mai degrabă, ea oferă mărturia modului în care ne pregătim să-l recunoaştem pe cel sărac pentru a-l susţine în timpul necesităţii. Nu se improvizează instrumente de milostivire. Este necesar un antrenament zilnic, care porneşte de la conştiinţa că noi suntem cei dintâi care avem atât de mult nevoie de o mână întinsă spre noi.

Acest moment pe care-l trăim a pus în criză atâtea certitudini. Ne simţim mai săraci şi mai slabi pentru că am experimentat simţul limitei şi restrângerea libertăţii. Pierderea locului de muncă, a afectivităţii, precum şi lipsa relaţiilor interpersonale obişnuite au deschis dintr-o dată orizonturi pe care nu eram obişnuiţi să le observăm. Bogăţiile noastre spirituale şi materiale au fost puse în discuţie şi am descoperit că ne este frică. Închişi în tăcerea caselor noastre, am redescoperit cât de importantă este simplitatea şi faptul de a ţine ochii îndreptaţi spre esenţial. Am înţeles exigenţa unei noi fraternităţi, capabile de ajutor reciproc şi de stimă reciprocă. Acesta este un timp favorabil pentru ca „să simţim din nou că avem nevoie unii de alţii, că avem o responsabilitate faţă de ceilalţi şi faţă de lume […]. Deja prea mult timp am fost în degradare morală, luând în râs etica, bunătatea, credinţa, onestitatea […]. Această distrugere a oricărui fundament al vieţii sociale ajunge până la urmă să ne pună unul împotriva celuilalt pentru a apăra propriile interese, provoacă apariţia de noi forme de violenţă şi cruzime şi împiedică dezvoltarea unei adevărate culturi a îngrijirii mediului” (Scrisoarea enciclică Laudato si’, 229). Aşadar, gravele crize economice, financiare şi politice nu vor înceta câtă vreme vom permite să rămână în letargie responsabilitatea pe care trebuie s-o simtă fiecare faţă de aproapele şi faţă de fiecare persoană.

8. Aşadar, „Întinde-ţi mâna către cel sărac” este o invitaţie la responsabilitate ca angajare directă a oricui se simte părtaş de aceeaşi soartă. Este o incitare de a lua asupra noastră poverile celor mai slabi, aşa cum aminteşte sfântul Paul: „Slujiţi-vă prin iubire, unii pe alţii. Căci toată Legea este împlinită într-o singură poruncă: Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. […] Purtaţi-vă unii altora povara” (Gal 5,13-14; 6,2). Apostolul învaţă că libertatea care ne-a fost dăruită cu moartea şi învierea lui Isus Cristos este pentru fiecare dintre noi o responsabilitate pentru a ne pune în slujba celorlalţi, mai ales a celor mai slabi. Nu este vorba de un îndemn facultativ, ci de o condiţia a autenticităţii credinţei pe care o mărturisim.

Cartea lui Ben Sirah revine în ajutorul nostru: sugerează acţiuni concrete pentru a-i susţine pe cei mai slabi şi foloseşte şi câteva imagini sugestive. Mai întâi ia în considerare slăbiciunea celor care sunt trişti: „Nu-i evita pe cei care plâng” (7,34). Perioada pandemiei ne-a constrâns la o izolare forţată, împiedicându-ne chiar să putem consola şi să fim aproape de prieteni şi cunoscuţi mâhniţi din cauza pierderii celor dragi ai lor. Şi mai afirmă autorul sacru: „Nu ezita să-i vizitezi pe cei bolnavi” (7,35). Am experimentat imposibilitatea de a sta alături de cel care suferă şi în acelaşi timp am conştientizat fragilitatea existenţei noastre. Aşadar, cuvântul lui Dumnezeu nu ne lasă niciodată liniştiţi şi continuă să ne stimuleze la bine.

9. „Întinde-ţi mâna către cel sărac” evidenţiază, prin contrast, atitudinea celor care întind mâinile în buzunar şi nu se lasă înduioşaţi de sărăcia la care adesea şi ei sunt complici. Indiferenţa şi cinismul sunt hrana lor zilnică. Ce diferenţă faţă de mâinile generoase pe care le-am descris! De fapt, există mâini întinse pentru a atinge cu viteză tastatura unui computer şi a muta sume de bani dintr-o parte în alta a lumii, decretând bogăţia unor oligarhii restrânse şi mizeria mulţimilor sau falimentul unor întregi naţiuni. Există mâini întinse pentru a acumula bani cu vânzarea de arme pe care alte mâini, chiar ale copiilor, le vor folosi pentru a semăna moarte şi sărăcie. Există mâini întinse care în umbră schimbă doze de moarte pentru a se îmbogăţi şi a trăi în lux şi dezordine efemeră. Există mâini întinse care pe sub mână schimbă favoruri ilegale pentru un câştig uşor şi corupt. Şi există şi mâini întinse care în cumsecădenia ipocrită stabilesc legi pe care ei înşişi nu le respectă.

În această panoramă, „cei excluşi continuă să aştepte. Pentru a putea susţine un stil de viaţă care îi exclude pe ceilalţi, sau pentru a se putea entuziasma cu acest ideal egoist, s-a dezvoltat o globalizare a indiferenţei. Aproape fără să ne dăm seama de asta, devenim incapabili să simţim compasiune în faţa strigătului de durere al celorlalţi, nu mai plângem în faţa dramei celorlalţi nici nu ne interesează să ne îngrijim de ei, ca şi cum totul ar fi o responsabilitate străină de noi, care nu ne revine” (Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 54). Nu vom putea fi mulţumiţi până când aceste mâini care seamănă moarte nu vor fi transformate în instrumente de dreptate şi de pace pentru lumea întreagă.

10. „În toate acţiunile tale, aminteşte-ţi de cele din urmă ale tale” (Sir 7,36). Este expresia cu care Ben Sirah încheie această reflecţie a sa. Textul se pretează la o dublă interpretare. Prima evidenţiază că avem nevoie să ţinem cont mereu de sfârşitul existenţei noastre. A ne aminti de destinul comun poate fi de ajutor pentru a trăi o viaţă preocupată de atenţia faţă de cel care este mai sărac şi n-a avut aceleaşi posibilităţi ca ale noastre. Există şi o a doua interpretare, care evidenţiază mai degrabă scopul spre care tinde fiecare. Este scopul vieţii noastre care cere un proiect de realizat şi un drum de parcurs fără a obosi. Ei bine, scopul fiecărei acţiuni proprii nu poate să fie altul decât iubirea. Acesta este scopul spre care ne îndreptăm şi nimic nu trebuie să ne abată de la el. Această iubire este împărtăşire, dăruire şi slujire, dar începe de la descoperirea că noi suntem iubiţi cei dintâi şi treziţi la iubire. Acest scop apare în momentul în care copilul se întâlneşte cu zâmbetul mamei şi se simte iubit prin faptul însuşi de a exista. Chiar şi un zâmbet pe care-l împărtăşim cu săracul este izvor de iubire şi permite să trăim în bucurie. Aşadar, mâna întinsă poate să se îmbogăţească mereu cu zâmbetul celui care nu face apăsătoare propria prezenţă şi ajutorul pe care-l oferă, ci se bucură numai să trăiască după stilul discipolilor lui Cristos.

Pe acest drum de întâlnire cotidiană cu săracii ne însoţeşte Maica lui Dumnezeu, care mai mult decât oricare alta este Mama săracilor. Fecioara Maria cunoaşte de aproape dificultăţile şi suferinţele celor care sunt marginalizaţi, pentru că ea însăşi a trebuit să-l nască pe Fiul lui Dumnezeu într-un grajd. Din cauza ameninţării lui Irod a fugit cu Iosif, soţul său, şi cu pruncul Isus într-o altă ţară, şi condiţia de refugiaţi a marcat timp de câţiva ani sfânta Familie. Fie ca rugăciunea către Mama săracilor să unească pe aceşti fii preaiubiţi ai săi şi pe cei care îi slujesc în numele lui Cristos. Şi rugăciunea să transforme mâna întinsă într-o îmbrăţişare de împărtăşire şi de fraternitate regăsită.

Roma, „Sfântul Ioan din Lateran”, 13 iunie 2020, Comemorarea liturgică a sfântului Anton de Padova

Mesajul Sfântului Părinte Papa Francisc pentru a IV-a Zi Mondială a Săracilor (duminica a XXXIII-a din Timpul de peste An, 15 noiembrie 2020)

Donează pentru copiii care își cresc frații!

Redă copilăria unui copil fără copilărie! Susține proiectele Paxlaur prin: PayPal: paxlaur@yahoo.com; RO53BTRLRONCRT0378224401 (RON), Banca Transilvania, Dăncuță Laurențiu RO03BTRLEURCRT0378224401 (EUR), Banca Transilvania, Dăncuță Laurențiu. Mulțumesc din suflet!

€10.00

%d blogeri au apreciat: