Transformarea lumii

Apare volumul „Cerul pe pământ” cu un text inedit al Papei Francisc

A apărut în librărie, marţi, 24 noiembrie 2020, volumul Cerul pe pământ. A iubi şi a sluji pentru a transforma lumea (Libreria editrice vaticana, Città del Vaticano, 288 de pagini), cu un text inedit al Papei Francisc – pe care-l publicăm integral în continuare. Cartea, care face parte din coloana Schimb de daruri – caracterizat de o nuanţă specific ecumenică – repropune tema iubirii creştine şi a valorilor legate de ea printr-o culegere de fraze ale Papei Bergoglio.

Se mai poate crede în posibilitatea unei lumi noi, mai drepte şi fraterne? Se poate spera cu adevărat într-o transformare a societăţilor în care trăim, în care să nu domine legea celui mai puternic şi aroganţa dumnezeului ban, ci respectarea persoanei şi o logică de gratuitate? Îmi imaginez expresia pe faţa multora, în faţa acestor cuvinte, a acestor întrebări „naive”. O uşoară strâmbare din buze, curbate într-un mic zâmbet de scepticism sau în cel mai bun dintre cazuri de compătimire care ne face să trăim în societatea scepticismului.

Aşadar, trebuie să luăm act că lumea este nemodificabilă, cu nedreptăţile sale care „strigă răzbunare în faţa lui Dumnezeu”? Şi nouă, oamenilor din Biserică, ne rămâne numai misiunea de a predica resemnare pasivă sau de a enunţa cu repetitivitate necesară principii pe cât de abstracte pe atât de adevărate?

Nicio minte onestă nu poate nega forţa transformatoare a creştinismului în devenirea istoriei. De fiecare dată când viaţa creştină s-a răspândit în societate în mod autentic şi liber a lăsat mereu o urmă de umanitate nouă în lume. Încă din primele secole. Cea mai mare noutate pe planul social a fost considerarea valorii fiecărei persoane, sensibilitate care făcea să nu se rebuteze ca inutili indivizii imperfecţi, să se trateze cu respect sclavii până acolo încât să se simtă ca intolerabilă în timp însăşi instituţia sclaviei, sentimentul de repulsie faţă de cruzimea jocurilor cu gladiatori şi de „spectacolul sângelui”, rezistenţa realizată de monahismul benedictin în timpul barbarilor în faţa abandonării ogoarelor şi a pierderii amintirii culturii greco-latine, frumuseţea sobră a bisericilor romanice şi „asaltul rugător al cerului” al catedralelor gotice, refuzarea severă a cametei şi preceptul moral al „retribuţiei drepte” pentru muncitor inserat în catehism. O lume nouă, care se năştea şi lua formă, încet-încet, într-o lume veche aflată de destrămare.

Cum se întâmpla, care este secretul acestei transformări formidabile? Şi ce învăţătură putem scoate astăzi, noi, creştinii din secolul al XXI-lea? Un gânditor francez din anii ’30, Emmanuel Mounier, spunea că influenţa importantă a creştinismului asupra civilizaţiei europene a fost mai mult un „efect colateral” al mărturiei primilor creştini decât un plan prestabilit; mai mult consecinţa gratuită a unei credinţe trăite simplu decât rezultatul unui program cultural-politic elaborat la măsuţă: „Există mereu între început şi efecte un soi de parcurs în diagonală, pare mereu că creştinismul produce efecte asupra realităţii temporale ca prin supraplus, aproape uneori prin distragere”[1]. Este atunci când creştinismul se înrădăcinează în Evanghelia care dăruieşte civilizaţiei ceea ce are ea mai bun: „de fapt, creştinismul dă mai mult acţiunii exterioare a oamenilor mai degrabă când creşte în intensitate spirituală, decât atunci când se pierde în tactică şi în gestiune”[2]. Desigur această observaţie este valabilă din punct de vedere istoric şi la negativ; am văzut asta de atâtea ori, din păcate: creştinismul pierde ceea ce este mai bun în el atunci când se ajunge la coruperea şi identificarea sa cu logici şi structuri lumeşti.

Să lăsăm suprafaţa pentru a merge mai în profunzime; ca şi cum am coborî în inima unei fântâni pentru a descoperi originea acelei forţe misterioase care, în mod imprevizibil, împinge ţâşnirile în jur, modificând peisajul şi teritoriul înconjurător. O putem găsi, această origine a dinamicii transformatoare creştine, exemplificată bine în experienţa apostolului neamurilor, Paul din Tars, pe care Domnul l-a azvârlit de pe şa pe calea Damascului cu privirea sa puternică şi milostivă. „În acel moment Saul a înţeles că mântuirea sa nu depindea de faptele bune făcute conform legii, ci de faptul că Isus a murit şi pentru el – persecutorul – şi era, şi este, înviat”[3]. Paul n-a făcut nimic pentru a-l întâlni pe Isus, nu a fost iniţiativa sa. Nimic pentru care să merite acea bruscă privire de iubire pe care Dumnezeu a îndreptat-o pe neaşteptate spre un „duşman politic” al său. Nici „faptele bune făcute conform legii” – spune Papa Benedict – nu puteau să-i dea mântuirea. O gratuitate absolută, căreia vechiul persecutor nu-i opune rezistenţă, dimpotrivă o primeşte cu libertate ajungând să simtă acest eveniment ca nota dominantă a vieţii sale. Caritatea a cărui martor pasionat devine Paul şi pe care o cunoaştem bine prin scrisorile sale nu este altceva decât reflexia misterioasă a acelei milostiviri experimentate în viaţa sa.

Cuvintele creştine în timpul nostru adesea evaporează, pierd semnificaţia lor. Iubire, caritate… cuvinte care astăzi evocă un sentimentalism vag sau o filantropie melancolică. Pentru a le înţelege sensul creştin trebuie să ne gândim tocmai la experienţa trăită de Paul, la transformarea care are loc în el prin iniţiativă divină; nu alterează trăsăturile puternice ale personalităţii sale, nu-l face să devină un visător slab şi veleitar, ci un om cu inimă mare pentru că a fost învins de o Iubire mai mare. Imnul său adus carităţii, în Prima Scrisoare către Corinteni, rămâne „manifestul” cel mai sugestiv al revoluţiei pe care Cristos o aduce în lume.

Cu adevărat una din erorile cele mai vechi şi mereu prezente în istoria Bisericii este pelagianismul, în definitiv un creştinism fără Har, credinţa redusă la un moralism, la un efort de voinţă titanic şi falimentar. Pe bună dreptate Augustin – aşa de conştient de rana structurală pe care o poartă în el fiecare suflet – s-a împotrivit cu toate forţele erorii lui Pelagius. De fapt, creştinismul n-a transformat lumea antică prin tactici lumeşti sau voluntarisme etice, ci numai cu puterea Duhului lui Isus înviat.

Întregul fluviu de fapte de caritate mici sau mari, un curent de solidaritate care străbate istoria de două mii de ani, are acest unic izvor. Caritatea se naşte dintr-o emoţie, dintr-o uimire, dintr-un Har.

Încă de la începuturi, istoric, caritatea creştinilor devine atenţie faţă de nevoile persoanelor mai fragile, văduvele, săracii, sclavii, bolnavii, marginalizaţii… Compătimire, a pătimi cu acela care suferă, împărtăşire. Devine şi denunţare a nedreptăţilor şi angajare de a le contrasta pe cât posibil. Deoarece a avea grijă de o persoană înseamnă a îmbrăţişa toată condiţia sa şi a o ajuta să se elibereze de ceea ce o oprimă mai mult şi neagă drepturile sale. Primatul harului nu duce la pasivitate, dimpotrivă însuteşte energiile şi măreşte sensibilitatea faţă de nedreptăţi.

„Nu trebuie să crezi că a fura înseamnă numai a-i fura aproapelui tău averile sale; dacă tu îl vezi pe vecinul tău că îndură foame, sete, nevoie, că nu are casă, haine şi încălţări, şi nu-l ajuţi, furi de la el exact aşa ca acela care fură banii dintr-o geantă sau din casetă. Tu ai obligaţia de a-l ajuta în nevoie. De fapt, bunurile tale nu sunt ale tale; tu eşti numai administratorul lor, cu misiunea de a le împărţi celor care au nevoie”[4].

Este o privire nouă aceea care se naşte din experienţa gratuităţii iubirii lui Dumnezeu trăită personal. De exemplu, nu atenuează, ci ascute sensul dramatic al limitei noastre, al faptului că suntem păcătoşi. Însă tocmai pentru asta ne face să simţim mai puternic necesitatea unei dreptăţi însoţite de milostivire. Scria teologul nord-american Reinhold Niebuhr: „Orice dreptate care nu este altceva decât dreptate degenerează rapid în ceva mai puţin decât dreptatea”[5]. Şi Martin Luter nota: „Adevărata dreptate simte milă; dreptatea falsă simte mânie”[6].

Este diferit şi modul în care creştinul se angajează alături de cei din urmă, care astăzi au chipul bătrânilor singuri, al muncitorilor precari sau la negru, al refugiaţilor, al persoanelor cu dizabilităţi. Această angajare nu este umplutura unui gol propriu din care eventual se încearcă evadarea cu un activism „entuziast” care pe termen lung nu este credibil şi nici nu se susţină în timp.

Un abis separă profesioniştii entuziasmului de angajarea care se naşte din experienţa unui dar primit. Când ne apropiem cu sinceritate de persoanele vulnerabile, cu dorinţa de a le ajuta, se întâmplă să fim trimişi la propriile vulnerabilităţi. Le avem cu toţii. Şi toţi avem nevoie de îngrijire, toţi avem nevoie să fim salvaţi. motiv pentru care caritatea sinceră ajunge mereu la rugăciune, la cerşirea prezenţei lui Dumnezeu, singura care poate vindeca rănile interioare ale noastre şi ale altora.

Există o altă trăsătură distinctivă în acţiunea creştinului faţă de cei din urmă. Este un vârf de bucurie care rămâne mereu, eventual uneori în filigran, chiar în faţa experienţelor mai negative şi dureroase. Este compania unei prezenţe care nu depinde în ultimă analiză de circumstanţele externe, ci este dăruită, întocmai; o familiaritate cu Isus în care se înaintează zi după zi în rugăciune şi în citirea Evangheliei. Rădăcină a unei speranţe de schimbare pe care Charles Peguy o vedea ca virtutea copilă care merge aproape ascunsă printre fustele celor două surori mai mari (credinţa şi caritatea), dar care în realitate ea, această speranţă copilă, este cea care ţine de mână şi sprijină.

„Pentru a nu-l iubi pe aproapele, copilă, 
ar trebui să-ţi acoperi ochii şi urechile. 
La atâtea strigăte de dezolare […]. 
Însă speranţa, spune Dumnezeu, 
iată ceea ce mă uimeşte. 
Pe mine însumi. 
Acest lucru este uimitor. 
Ca acei fii săraci să vadă cum merg lucrurile 
şi să creadă că va fi mai bine mâine dimineaţă. 
Ca să vadă cum merg lucrurile astăzi
şi să creadă că va fi mai bine mâine dimineaţă. 
Acest lucru este uimitor şi este tocmai 
cea mai mare minunăţie a harului nostru. 
Şi eu însumi sunt uimit de asta. 
Şi este nevoie ca harul meu să fie de fapt 
de o forţă incredibilă. 
Şi ca să izvorască dintr-un izvor 
şi ca un fluviu inepuizabil. 
Din acela din care a izvorât prima dată 
şi din care izvorăşte din totdeauna”[7].

(După L’Osservatore Romano, 24 noiembrie 2020)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
preluat de pe ercis.ro

Note:

[1]Feu la Chrétienté, 1950, 252.

[2]Ibid., 253.

[3] Benedict al XVI-lea, Angelus, 25 ianuarie 2009.

[4] Martin Luter, Breviario, 1996, 65-66.

[5]Om moral şi societate imorală, 1968, 181.

[6] Martin Luter, Breviario, 109.

[7] Charles Peguy, Il portico del mistero della seconda virtù, 1978, 14.

Dăruiește speranță unor copii fără copilărie.

Susține proiectele Paxlaur prin: PayPal: paxlaur@yahoo.com; RO53BTRLRONCRT0378224401 (RON), Banca Transilvania, Dăncuță Laurențiu RO03BTRLEURCRT0378224401 (EUR), Banca Transilvania, Dăncuță Laurențiu. Mulțumesc din suflet!

€10.00