În aglomerația și agitația acestor zile, îmi doresc să ajungă în inima voastră și cuvântul meu de mulțumire și de împăcare, însoțit de binecuvântarea lui Dumnezeu!
Recunoștința mea este cuprinsă în gesturi mici: o rugăciune pentru toți, mici și mari, cunoscuți și necunoscuți. Pentru toți, în mod deosebit pentru cei care mi-au făcut bine, mult bine, o rugăciune cu speranța neclintită că Dumnezeu le va dărui harurile de care au nevoie pe acest pământ și binele suprem, fericirea veșnică, la timpul hotărât de el.
De asemenea, îmi manifest recunoștința vorbind despre voi la acest final de an, despre voi cei care ați făcut binele și despre binele făcut de voi. Trebuie să vorbim despre cei care fac binele ca să nu fie uitați nici ei, nici binele făcut. Ba chiar mai mult, binele făcut să fie imitat, după cuvântul Domului: „Mergi și fă și tu la fel” (Lc 10,37).
Împreună am reușit să facem lucruri minunate pentru cei mici și suferinzi în acest an atât de dificil. Peste 300 de copii – mai mici și mai mari! – au beneficiat de ajutorul și de prietenia noastră, de colaborarea și generozitatea dumneavoastră prin acest blog. Gândul mi-e acum mai ales la cei care ar fi fost în pericol să abandoneze școală sau să adoarmă flămânzi și zgribuliți de frig. Câtă suferință ați alinat! Dumnezeu să vă binecuvânteze și să vă elibereze de orice rău trupesc și sufletesc.
Și nu în ultimul rând, gândul la voi este pentru mine un motiv de speranță și de zâmbet senin cu care pășesc în noul an: e un mare har și o binecuvântare că am cunoscut oameni buni, că v-am cunoscut!
Vă mulțumesc! Mulțumesc fiecărui cititor, colaborator și prieten. Și din inimă sper și spun fiecăruia:
„Să te binecuvânteze Domnul şi să te păzească. Domnul să-şi lumineze faţa asupra ta şi să se îndure de tine. Domnul să-şi îndrepte faţa către tine şi să-ţi dăruiască pacea” (cfr. Num 6,22-27).
Să fie un an cu mai mult Dumnezeu în inimile noastre, în casele noastre și în faptele noastre! Pe Dumnezeu prezent în Euharistie, în Sfânta Scriptură și în cei mici și săraci să-l primim, să-l ascultăm și să-l îmbrățișăm.
Implor această binecuvântare asupra noastră, prin mijlocirea sfintei Maria, născătoare de Dumnezeu, pentru că peste viaţa noastră să se aştearnă pacea cu Dumnezeu, cu aproapele și cu noi înşine în fiecare zi a noului an!
Iar lipsurile mele, momentele de neatenție și greșelile, vă rog să le acoperiți cu bunătatea inimii voastre. În marea voastră îndurare, vă rog să fiți milostivi cu slăbiciunile mele și, iertându-mă, să vă rugați pentru mine. Mă simt binecuvântat să pot păși în noul an iertat și împăcat cu toți, fără resentimente sau gânduri grele, apăsătoare. Este un har pe care-l datorez multelor voastre rugăciuni! Vă mulțumesc!
La mulți ani! Mulți și plini de har, mereu uniți în rugăciune și în facerea de bine! E abia începutul…
Susține și în 2021 proiectele Paxlaur în favorea copiiilor săraci și suferinzi
Te poți alătura binefăcătorilor prin PayPal: paxlaur@yahoo.com; RO53BTRLRONCRT0378224401 (RON), Banca Transilvania, Dăncuță Laurențiu RO03BTRLEURCRT0378224401 (EUR), Banca Transilvania, Dăncuță Laurențiu. Mulțumesc din suflet!
Aş vrea să mă opresc astăzi asupra rugăciunii de mulţumire. Şi mă inspir dintr-un episod prezentat de evanghelistul Luca. În timp ce Isus este pe drum, vin în întâmpinarea lui zece leproşi, care imploră: „Isuse, Învăţătorule, îndură-te de noi!” (17,13). Ştim că pentru bolnavii de lepră suferinţa fizică aducea și marginalizarea socială şi marginalizarea religioasă. Erau marginalizaţi. Isus nu se sustrage de la întâlnirea cu ei. Uneori merge dincolo de limitele impuse şi atinge bolnavul – lucru care nu se putea face – îl îmbrăţişează, îl vindecă. În acest caz, nu există contact. La distanţă, Isus îi invită să se prezinte la preoţi (v. 14), care aveau sarcina, conform legii, să certifice vindecarea petrecută. Isus nu spune altceva. A ascultat rugăciunea lor, a ascultat strigătul lor de îndurare şi îi trimite imediat la preoţi.
Acei zece au încredere, nu rămân acolo până în momentul în care să fie vindecaţi, nu: au încredere şi pleacă imediat, şi în timp ce merg se vindecă toţi cei zece. Aşadar, preoţii ar fi trebuit să poată constata vindecarea lor şi să-i readmită la viaţa normală. Însă aici vine punctul cel mai important: din acel grup, numai unul, înainte de a merge la preoţi, se întoarce pentru a-i mulţumi lui Isus şi a-l lăuda pe Dumnezeu pentru harul primit. Numai unul, ceilalţi nouă continuă drumul. Şi Isus observă că acel om era un samaritean, un soi de „eretic” pentru iudeii din acel timp. Isus comentează: „Nu s-a găsit cine să se întoarcă şi să-l glorifice pe Dumnezeu decât acest străin?” (17,18). Este emoţionantă relatarea!
Această relatare, ca să spunem aşa, împarte lumea în două: cel care nu mulţumeşte şi cel care mulţumeşte; cel care ia totul ca şi cum i-ar fi datorat şi cel care primeşte totul ca dar, ca har. Catehismul scrie: „Fiecare eveniment şi fiecare necesitate poate să devină motiv de mulţumire” (nr. 2638). Rugăciunea de mulţumire începe mereu de aici: de la a ne recunoaşte precedaţi de har. Am fost gândiţi înainte ca să învăţăm să gândim; am fost iubiţi înainte ca să învăţăm să iubim; am fost doriţi înainte ca în inima noastră să apară o dorinţă. Dacă privim viaţa astfel, atunci acel „mulţumesc” devine motivul conducător al zilelor noastre. De atâtea ori uităm chiar să spunem „mulţumesc”.
Pentru noi, creştinii, aducerea de mulţumire a dat numele celui mai esenţial sacrament care există: Euharistia. De fapt, cuvântul grec înseamnă tocmai asta: mulţumire. Creştinii, ca toţi cei care cred, îl binecuvântează pe Dumnezeu pentru darul vieţii. A trăi înseamnă înainte de toate a fi primit viaţa. Cu toţii ne naştem pentru că cineva a dorit pentru noi viaţa. Şi aceasta este numai prima dintr-o lungă serie de datorii pe care le contractăm trăind. Datorii de recunoştinţă. În existenţa noastre, mai multe persoane ne-au privit cu ochi curaţi, gratuit. Adesea este vorba de educatori, cateheţi, persoane care au desfăşurat rolul lor dincolo de măsura cerută de îndatorire. Şi au făcut să apară în noi recunoştinţa. Şi prietenia este un dar pentru care trebuie să fim mereu recunoscători.
Acest „mulţumesc” pe care trebuie să-l spunem încontinuu, acest mulţumesc pe care creştinul îl împărtăşeşte cu toţi, se dilatează în întâlnirea cu Isus. Evangheliile atestă că trecerea lui Isus provoca adesea bucurie şi laudă adusă lui Dumnezeu în cei care-l întâlneau. Relatările de Crăciun sunt populate de oameni care se roagă cu inima lărgită datorită venirii Mântuitorului. Şi noi am fost chemaţi să participăm la această imensă jubilare. Sugerează asta şi episodul despre cei zece leproşi vindecaţi. Cu siguranţă toţi erau fericiţi pentru că au recăpătat sănătatea, putând astfel să iasă din acea interminabilă carantină forţată care îi excludea din comunitate. Însă între ei este unul care la bucurie adaugă bucurie: în afară de vindecare, se bucură pentru întâlnirea pe care a avut-o cu Isus. Nu numai că este eliberat de rău, ci posedă acum şi certitudinea că este iubit. Şi acesta este un pas mare: a avea certitudinea de a fi iubit. Este descoperirea iubirii ca forţă care susţine lumea. Dante ar spune: Iubirea „care mişcă soarele şi celelalte stele” (Paradisul, XXXIII, 145). Nu mai suntem călători rătăcitori care merg încoace şi încolo, nu: avem o casă, locuim în Cristos, şi din această „locuinţă” contemplăm tot restul lumii, şi ea ne apare infinit mai frumoasă. Suntem fii ai iubirii, suntem fraţi ai iubirii. Suntem bărbaţi şi femei ai harului.
Aşadar, fraţi şi surori, să încercăm să fim mereu în bucuria întâlnirii cu Isus. Să cultivăm veselia. În schimb diavolul, după ce ne-a înşelat – cu orice ispită – ne lasă mereu trişti şi singuri. Dacă suntem în Cristos, niciun păcat şi nicio ameninţare nu vor putea împiedica vreodată să continuăm cu bucurie drumul, împreună cu atâţia însoţitori de drum.
Mai ales, să nu neglijăm să mulţumim: dacă suntem purtători de recunoştinţă, atunci şi lumea devine mai bună, eventual chiar şi numai un pic, însă este ceea ce e suficient pentru a-i transmite un pic de speranţă. Lumea are nevoie de speranţă, iar cu recunoştinţa, cu această atitudine de a spune mulţumesc, noi transmitem un pic de speranţă. Totul este unit, totul este legat şi fiecare poate să facă partea sa acolo unde se află. Drumul fericirii este cel pe care Sfântul Paul l-a descris la sfârşitul uneia din scrisorile sale: „Rugaţi-vă fără încetare! Mulţumiţi pentru toate, căci aceasta este voinţa lui Dumnezeu în Cristos Isus cu privire la voi. Nu stingeţi Duhul!” (1Tes 5,17-19). A nu stinge Duhul, frumos program de viaţă! A nu stinge Duhul pe care-l avem în noi ne duce la recunoştinţă.
_____________________
APEL
Ieri, un cutremur a provocat victime şi daune uriaşe în Croaţia. Exprim apropierea mea de cei răniţi şi de cei care au fost loviţi de seism şi mă rog îndeosebi pentru cei care şi-au pierdut viaţa şi pentru cei din familiile lor. Doresc ca autorităţile ţării, ajutate de comunitatea internaţională, să poată alina repede suferinţele iubitei populaţii croate.
Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 30 decembrie 2020 Cateheze despre rugăciune: 20. Rugăciunea de mulţumire
Nu este aşa de uşor să dormi când descoperi că, puţin înainte de căsătorie, logodnica ta te-a trădat. Sufletul este demolat de dezamăgire, dărâmat de regrete şi remuşcări, rătăcit în prezent, dezorientat în fața viitor, nervos la gândul despre tot, precum şi despre ce vor spune oamenii. Începutul Evangheliei lui Matei, şi al tuturor celor patru evanghelii, descrie un om în această stare. Desigur, cititorul este avertizat imediat că Maria a rămas fidelă lui Iosif al său: sarcina este „lucrare a Duhului Sfânt” (Mt 1,18). Însă cel direct interesat nu ştie asta. Decide să n-o defăimeze pe tânără (cine ştie cât de mult o iubea!), născocind o soluţie impracticabilă, ba chiar ridicolă: să întrerupă „în ascuns” parcursul nupţial. Este posibilă discreția într-un sat cu câteva sute de locuitori, mai ales fiind vorba despre o „chestiune de iubire”? Cu toate acestea, Iosif doarme. Nu este atins de insomnie, de chinul neliniştitor care îndepărtează odihna. În timpul somnului, îi apare un înger care îl asigură cu privire la Maria şi la fiul său (Mt 1,20-23).
Pe bună dreptate atraşi de importanţa revelaţiei îngereşti, se riscă să se uite contextul: visul. Viziunea n-ar fi avut loc dacă logodnicul Mariei n-ar fi dormit, şi aşa de profund încât să viseze. În foarte puţine pagini, de patru ori se scrie despre Iosif vizitat în vis de un înger, la care ajung cuvinte care provin de la Dumnezeu: înainte de căsătorie şi de adoptarea lui Isus (Mt 1,20-23), în previziunea sentinţei de moarte decretată de Irod împotriva pruncului (Mt 2,13), la sfârşitul exilului forţat în Egipt (Mt 2,19-20) şi cu privire la destinaţia familiei în Galileea, şi nu în Iudeea (Mt 2,22). O viaţă complicată şi plină de neprevăzute, şi totuşi Iosif nu-și pierde somnul/visul. Evanghelia lui Matei scoate în evidenţă fie visul păzitorului Fiului lui Dumnezeu, israelitul „drept” (Mt 1,19), fie cel al păgânilor: magii sunt avertizaţi în vis să-l evite pe Irod, întorcându-se în ţara lor fără să treacă pe la Ierusalim (Mt 2,12); soţia lui Pilat trimite să i se spună soţului să nu se ocupe de Isus, pentru că în vis a fost foarte tulburată de vise care se refereau la acel „drept” (Mt 27,19). Aşadar: primul evanghelist, la începutul şi la sfârşitul propriei relatări, caracterizează câteva personaje cheie printr-un vis. Mai mult, chiar dormind, aceste personaje, evrei şi păgâni, primesc o revelaţie care, într-un mod sau altul, se referă la viaţa lui Cristos. Însă, spuneam, este uşor să ne concentrăm asupra importanţei mesajului divin, eschivând creditul pe care evanghelistul îl recunoaşte visului, în special cel al lui Iosif, păstrat până în momentele critice ale vieţii.
Un prunc se abandonează somnului când este singur că nu este abandonat şi numai cu condiţia să-i rezulte credibilă promisiunea întoarcerii dimineţii şi, cu ea, a mamei, a tatălui, a jucăriilor şi a casei. Simţindu-i pe părinţi aproape de pătuţul său (exact ca muribundul doreşte să aibă la căpătâi ceea ce are mai drag), pruncul „se lasă dus”, imaginându-şi că tata şi mama vor rămâne cu el, chiar dacă nu sunt văzuţi, pe toată durata nopţii. Îi este posibil să doarmă numai graţie certitudinii că vor veghea asupra lui. Somnul său rezultă din supravegherea altuia care îi pregăteşte ziua de mâine. Acest lucru este valabil şi pentru noi, adulţii: ne abandonăm somnului în măsura în care nu ne simţim abandonaţi. Iosif este prototipul.
Mai departe, Matei prezintă o expresie a lui Isus cu privire la propriul somn: „Vulpile au vizuini şi păsările cerului au cuiburi, însă Fiul Omului nu are unde-şi rezema capul” (Mt 8,20). Pe scurt: animalele din cer şi de pe pământ ar avea unde să doarmă în siguranţă, în timp ce Fiul Omului ar fi lipsit de o cameră unde să se întindă şi chiar de o pernă unde să-şi rezeme capul în somn. Prea uşor de atribuit cuvintelor tonalităţi exclusiv ascetice: sărăcia lui Isus ar fi aşa de radicală încât să nu prevadă nici măcar ceea ce, conform Psalmului 104, Creatorul garantează şi animalelor: un loc de odihnă. Şi totuşi, continuarea imediată a relatării, cu ironie fină, îl descrie pe Domnul profund adormit într-o barcă răscolită de valuri, în timpul unei furtuni formidabile pe lacul Tiberiadei (Mt 8,23-27). Urletul apostolilor, vântul puternic, zdruncinările bărcii, „însă el dormea” (Mt 8,24). Nu rămâne decât să spunem: „Fiul Omului nu are unde-şi rezema capul”, şi totuşi este în măsură să se odihnească liniştit chiar în mijlocul unei situaţii disperate, mortale chiar şi în ochii experţi ai celor care în fiecare zi navighează pe lac: „Suntem pierduţi!”. Nu-l trezesc valurile, ci discipolii, aşa de bine dormea. Relatarea conferă cuvintelor lui Cristos cu privire la cuiburi şi vizuini o nuanţă năucitoare: el nu are nici cameră, nici pernă nu din lipsă, ci din exces. Adică: nu are ceea ce în general este considerat indispensabil pentru odihnă nu pentru că este privat de asta, ci pentru că are asta din belşug: oricum poate să doarmă, chiar şi într-o barcă ce se scufundă; şi pretutindeni, chiar alături de moarte. Pentru Isus fiecare loc din lume este favorabil somnului. Neglijând acest aspect distinctiv al Domnului riscăm să reflectăm asupra „Mântuitorului lumii” fără a lua în considerare „lumea Mântuitorului”, adică modul cu care Mântuitorul a perceput lumea; şi totuşi, şi asta face parte din misterul său şi din opera sa de mântuire.
Este greu să nu recunoaştem legătura narativă realizată de Matei între comportamentul lui Iosif şi acest aspect al Nazarineanului. Chiar pare că Fiul lui Dumnezeu în trup este în întregime tatăl său purtător de grijă, însuşindu-şi o trăsătură caracteristică a soţului Mariei, aşa cum face un copil admirându-l pe tatăl său. Aşa cum Iosif se odihneşte bine chiar şi în momente dramatice şi neliniştitoare, tot aşa şi Fiul său adoptat. În stilul Fiului lui Dumnezeu există ceva din Iosif, şi încă cum! Şi pentru aceasta este adevărată carne, adevărat trup! La asta face aluzie papa în Patris corde (vezi nr. 4, la sfârşit). Din păcate aproape totalitatea teologiei percepe cu greu însemnătatea unor detalii ca acesta. Însă lucrul acesta n-a scăpat ochiului lung al unor maeştri. Amintesc numai un discurs îndrăzneţ al lui Bernardin de Siena care semnalează datoria şi recunoştinţa manifestate de Cristos glorios păzitorului său pământesc: „Cu siguranţă Cristos nu i-a negat în cer acea familiaritate, acea reverenţă şi acea demnitate preaînaltă pe care i-a arătat-o în timp ce trăia în mijlocul oamenilor, ca fiu faţă de tatăl său, ba chiar a dus acestea la maximul perfecţiunii” (Predică despre sfântul Iosif soţ al Sfintei Fecioare Maria). Primul Născut dintre cei morţi, alfa şi omega, suveranul regilor pământului „îl respectă” pe Iosif, îl admiră, recunoscător ca un copil, conştient de cât de mult îi datorează tatălui său. Dacă Fiul îl cinsteşte pe Iosif şi în Paradis, şi acolo este adevărată carne, adevărat trup, recunoscând ca definitive afectul, îngrijirea, atenţia care pe pământ l-au păzit şi l-au făcut să crească. Şi acesta este deja un motiv foarte valabil pentru a continua să sperăm.
(Isus şi visul încurajator al lui Iosif În întregime tatăl său De Giovanni Cesare Pagazzi După L’Osservatore Romano, 29 decembrie 2020)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu Preluat de pe ercis.ro
Prea târziu te-am iubit... 