Arhiva pentru decembrie 9th, 2020

Rugăciunea. Dumnezeu răspunde mereu: astăzi, mâine, însă răspunde mereu, într-un mod sau în altul.

„Simple creaturi,
noi nu suntem nici obârşia noastră proprie,
nici stăpâni peste vremurile de restrişte,
nici scopul nostru ultim,
ba, mai mult, păcătoşi fiind,
ştim, în calitate de creştini,
că tindem să ne îndepărtăm de Tatăl.
Cererea este deja o întoarcere la el”

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Continuăm cu reflecţiile noastre despre rugăciune. Rugăciunea creştină este pe deplin umană – noi ne rugăm ca persoane umane, drept ceea ce suntem -, cuprinde lauda şi implorarea. De fapt, atunci când Isus i-a învăţat pe discipolii săi să se roage, a făcut asta cu „Tatăl nostru”, pentru ca să ne punem în relaţie de încredere filială cu Dumnezeu şi să-i adresăm toate cererile noastre. Îl implorăm pe Dumnezeu pentru darurile mai înalte: sfinţirea numelui său printre oameni, venirea domniei sale, realizarea voinţei sale de bine faţă de lume. Catehismul aminteşte: „În cereri există o ierarhie: înainte de toate se cere Împărăţia, apoi ceea ce este necesar pentru a o primi şi pentru a coopera la venirea sa” (nr. 2632). Însă în „Tatăl nostru” ne rugăm şi pentru darurile mai simple, pentru darurile mai zilnice, cum este „pâinea cea de toate zilele” – care înseamnă şi sănătatea, casa, locul de muncă, lucrurile de fiecare zi; înseamnă că și şi pentru Euharistie, necesară pentru viaţa în Cristos -; aşa cum ne rugăm pentru iertarea păcatelor – care este un lucru zilnic; mereu avem nevoie de iertare – şi apoi pacea în relaţiile noastre; şi în sfârşit ca să ne ajute în ispite şi să ne mântuiască de cel rău.

A cere, a implora. Acest lucru este foarte uman. Să ascultăm iarăşi Catehismul: „Prin rugăciunea de cerere ne exprimăm conştiinţa relaţiei noastre cu Dumnezeu: simple creaturi, noi nu suntem nici obârşia noastră proprie, nici stăpâni peste vremurile de restrişte, nici scopul nostru ultim, ba, mai mult, păcătoşi fiind, ştim, în calitate de creştini, că tindem să ne îndepărtăm de Tatăl. Cererea este deja o întoarcere la el” (nr. 2629).

Dacă unul se simte rău pentru că a făcut lucruri urâte – este un păcătos – când se roagă Tatăl Nostru deja se apropie de Domnul. Uneori noi putem crede că nu avem nevoie de nimic, că ne descurcăm noi înşine şi că trăim în autosuficienţa cea mai completă. Uneori se întâmplă asta! Însă mai devreme sau mai târziu această iluzie dispare. Fiinţa umană este o invocaţie, care uneori devine strigăt, adesea reţinut. Sufletul se aseamănă cu un pământ arid, însetat, cum spune Psalmul (cf. Ps 63,2). Toţi experimentăm, într-un moment sau în altul al existenţei noastre, timpul melancoliei sau al singurătăţii. Biblia nu se ruşinează să arate condiţia umană marcată de boală, de nedreptăţi, de trădarea prietenilor, sau de ameninţarea duşmanilor. Uneori parcă totul stă să se prăbuşească, viaţa trăită până acum pare să fi fost în zadar. Şi în aceste situaţii, aparent fără ieşiri, există o singură cale de ieşire: strigătul, rugăciunea: „Doamne, ajută-mă!”. Rugăciunea deschide breşe de lumină în întunericul cel mai dens. „Doamne, ajută-mă!”. Acest lucru deschide calea, deschide drumul.

Noi, fiinţele umane, împărtăşim această invocaţie de ajutor cu toată creaţia. Nu suntem singurii care ne „rugăm” în acest univers nemărginit: fiecare fragment al creaţiei poartă înscrisă dorinţa de Dumnezeu. Şi Sfântul Paul a exprimat asta în acest mod. Spune aşa: „De fapt, noi ştim că toată creaţia suspină şi suferă durerile unei naşteri până în timpul de acum, dar nu numai ea, ci şi noi, cei care avem ca prim dar al lui Dumnezeu Duhul, şi noi suspinăm în noi înşine” (Rom 8,22-23). În noi răsună suspinul multiform al creaturilor: al copacilor, al stâncilor, al animalelor… Fiecare lucru tânjeşte la o împlinire. A scris Tertulian: „Se roagă fiecare fiinţă creată, se roagă animalele şi fiarele şi îşi pleacă genunchii; când ies din grajduri sau din culcuşuri îşi înalţă capul spre cer şi nu rămân cu gura închisă, fac să răsune strigătele lor conform obiceiurilor lor. Şi păsările, imediat ce îşi iau zborul, merg în sus spre cer şi îşi deschid aripile lor ca şi cum ar fi mâini în formă de cruce, ciripesc ceva ce pare rugăciune” (De oratione, XXIX). Aceasta este o exprimare poetică pentru a face un comentariu la ceea ce spune Sfântul Paul „că toată creaţia suspină, se roagă”. Însă noi suntem unicii care ne rugăm conştient, care ştim că ne adresăm Tatălui, care intrăm în dialog cu Tatăl.

Aşadar, nu trebuie să ne scandalizăm dacă simţim nevoia de a ne ruga, nu trebuie să ne ruşinăm. Şi mai ales când suntem în necesitate, să cerem. Isus vorbind despre un om necinstit, care trebuie să încheie conturile cu stăpânul său, spune asta: „Să cer, mi-e ruşine”. Şi atâţia dintre noi avem acest sentiment: ne este ruşine să cerem; să cerem un ajutor, să cerem ceva cuiva ca să ne ajute să facem, să ajungem la acel scop, şi ne este ruşine să-i cerem şi lui Dumnezeu. Nu trebuie să ne ruşinăm să ne rugăm şi să spunem: „Doamne, am nevoie de asta”, „Doamne, sunt în această dificultate”, „Ajută-mă!”. Este strigătul inimii spre Dumnezeu care este Tată. Şi trebuie să învăţăm să facem asta şi în timpurile fericite; să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru orice lucru care ne este dat şi să nu considerăm nimic ca sigur sau datorat: totul este har. Harul lui Dumnezeu. Totuşi, să nu sufocăm implorarea care izvorăşte în noi spontan. Rugăciunea de cerere merge în acelaşi pas cu acceptarea limitei noastre şi a creaturalităţii noastre. Se poate chiar să nu se ajungă la credința în Dumnezeu, însă este dificil să nu se creafă în rugăciune: ea pur şi simplu există; ni se prezintă ca un strigăt; şi toţi cei care aveam de-a face cu acest glas interior care eventual poate să tacă timp îndelungat însă într-o zi se trezeşte şi strigă.

Fraţi şi surori, să ştim că Dumnezeu va răspunde. Nu există om care se roagă în Cartea Psalmilor, care să-şi înalţe plângerea sa şi să rămână neascultat. Dumnezeu răspunde mereu: astăzi, mâine, însă răspunde mereu, într-un mod sau în altul. Răspunde mereu. Biblia repetă asta de nenumărate ori: Dumnezeu ascultă strigătul celui care îl invocă. Şi întrebările noastre bâlbâite, acelea rămase în adâncul inimii, pe care ne este ruşine şi să le exprimăm, Tatăl le ascultă şi vrea să ni-l dăruiască pe Duhul Sfânt, care însufleţeşte fiecare rugăciune şi transformă orice lucru. Este problemă de răbdare, mereu, de a sprijini aşteptarea. Acum suntem în timpul Adventului, un timp tipic de aşteptare pentru Crăciun. Noi suntem în aşteptare. Acest lucru se vede bine. Însă şi toată viaţa noastră este în aşteptare. Şi rugăciunea este în aşteptare mereu, pentru că ştim că Domnul va răspunde. Chiar şi moartea tremură, când un creştin se roagă, deoarece ştie că fiecare om care se roagă are un aliat mai puternic decât ea: Domnul Înviat. Moartea a fost deja înfrântă în Cristos şi va veni ziua în care totul va fi definitiv, iar ea nu-şi va mai bate joc de viaţa noastră şi de fericirea noastră.

Să învăţăm să fim în aşteptarea Domnului. Domnul vine să ne viziteze, nu numai în aceste mari sărbători – Crăciunul, Paştele – ci Domnul ne vizitează în fiecare zi în intimitatea inimii noastre dacă noi suntem în aşteptare. Şi de atâtea ori nu ne dăm seama că Domnul este aproape, că bate la uşa noastră şi îl lăsăm să treacă. „Îmi este frică de Dumnezeu când trece; îmi este teamă că trece şi eu nu-mi dau seama de asta”, spunea Sfântul Augustin. Şi Domnul trece, Domnul vine, Domnul bate la uşă. Însă dacă tu ai urechile pline de alte zgomote, nu vei auzi chemarea Domnului.

Fraţi şi surori, a fi în aşteptare: aceasta este rugăciunea!

* * *

Ieri a fost publicată o scrisoare apostolică dedicată Sfântului Iosif care în urmă cu 150 de ani a fost declarat Patron al Bisericii universale. Am intitulat-o „Cu inimă de Tată”. Dumnezeu i-a încredinţat cele mai preţioase comori – Isus şi Maria – şi el a corespuns pe deplin cu credinţă, curaj, duioşie, „cu inimă de tată”. Să invocăm ocrotirea sa asupra Bisericii în acest timp al nostru şi să învăţăm de la el să facem mereu, cu umilinţă, voinţa lui Dumnezeu.

Papa Francisc:
Audienţa generală de miercuri, 9 decembrie 2020
Cateheze despre rugăciune: 18. Rugăciunea de cerere

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Preluat de pe ercis.ro

Veniți la mine toți cei osteniți…

         Nimic nu poate tulbura liniștea unui suflet care, 
stând cu Cristos, 
a învățat de la el să fie blând și smerit.

         În acel timp, Isus a luat cuvântul şi a zis: 
„Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi
şi eu vă voi da odihnă! 
Luaţi asupra voastră jugul meu 
şi învăţaţi de la mine că sunt blând şi smerit cu inima 
şi veţi găsi alinare pentru sufletele voastre! 
Căci jugul meu este plăcut, iar povara mea este uşoară”.

          Însă noi ne încăpățânăm deseori 
să căutăm în altă parte 
ceea ce doar Cristos ne poate oferi! 
Măcar în aceste zile, 
cu smerenie și iubire, 
să ne apropiem mai mult de el, 
și vom găsi alinare pentru sufletul nostru.

         Să implorăm în rugăciune 
harul de a ne apropia de Dumnezeu, 
de a sta cu el și de a învăța de la el 
blândețea și smerenia, 
calea spre liniștea sufletului nostru.


Veniţi la mine toţi cei osteniţi.
Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Matei 11,28-30
În acel timp, Isus a luat cuvântul şi a zis: „Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi eu vă voi da odihnă! 29 Luaţi asupra voastră jugul meu şi învăţaţi de la mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi alinare pentru sufletele voastre! 30 Căci jugul meu este plăcut, iar povara mea este uşoară”.

Cuvântul Domnului

%d blogeri au apreciat: