Arhiva pentru decembrie 16th, 2020

Dubiul. De fapt, dubiile…

E doar o chestiune de timp. Mai devreme sau mai târziu, dubiul se strecoară în viața noastră. De fapt, dubiile! Și binecuvântat să fie Domnul pentru trezirea prin zdruncinătura dubiului. Laudă și mulțumire Domnului pentru momentul de îndoială în care facem să răsune din profunzimea iubirii de adevăr: Tu ești sau să așteptăm pe altul? (Lc 7,20).

Vai de omul fără dubii! Vai de omul fără întrebări! Vai nouă dacă avem doar certitudini. Și mai vai (și amar) dacă avem toate certitudinile, dacă „știm” totul!

Dubiul este izvorul care alimentează întrebările, este sămânța care face să rodească cunoașterea, este întunericul în care se vede strălucind Lumina lumii și Steaua dimineții. 

În noaptea întunecată a dubiilor nu suntem mângâiați de cuvinte, ci de fapte: „orbii văd, şchiopii umblă, leproşii sunt curăţaţi şi surzii aud, morţii învie, iar săracilor li se aduce vestea cea bună” (Lc 7,22). Faptele nu mint. Faptele dau mărturie despre acel Dumnezeu care nu înșală și nici nu poate fi înșelat (DS 3008). 

Tocmai aceste lucrări minunate ale Domnului (în fața noastră, ba chiar în viața noastră) devin explozie de lumină și, risipindu-se întunericul, strigăm ca Apostolul iubit: „E Domnul!” (In 21,7). Biruitori asupra îndoielii exclamăm ca Toma (ne)credinciosul: „Domnul meu și Dumnezeul meu”.

Ce mângâiere: el este Domnul și nu există alt Dumnezeu în afară de el. El este Dumnezeul drept şi mântuitor și nu există altul în afară de el (cfr. Is 45,21). 


16 decembrie 2020 

Miercuri din săptămâna a 3-a din Advent
Ss. Adelaida, împ.; Aggeu, profet
Is 45,6b-8.18.21b-25; Ps 84; Lc 7,19-23

LECTURA I
Picuraţi, cerurilor, roua de sus şi norii să plouă dreptatea!
Citire din cartea profetului Isaia 45,6b-8.18.21b-25
Aşa vorbeşte Domnul: „Să se ştie de la răsăritul soarelui până la apus că nu este nimic în afară de mine: eu sunt Domnul şi nu este altul. 7 Eu întocmesc lumina şi creez întunericul, fac pacea şi provoc răul, eu, Domnul, fac toate acestea. 8 Picuraţi, cerurilor, de sus şi norii să plouă dreptatea; să se deschidă pământul, ca să rodească mântuirea şi să facă să răsară totodată dreptatea! Eu sunt Domnul care le creez”. 18 Căci aşa vorbeşte Domnul, cel care a creat cerurile. El este Dumnezeul care a plăsmuit pământul, l-a făcut şi l-a stabilit. L-a creat nu ca să fie gol, ci l-a plăsmuit ca să fie locuit. Eu sunt Domnul şi nu este altul. 21b Nu este alt Dumnezeu în afară de mine, un Dumnezeu drept şi mântuitor nu există în afară de mine. 22 Întoarceţi-vă la mine şi veţi fi mântuite toate marginile pământului! Căci eu sunt Dumnezeu şi nu este altul. 23 M-am jurat pe mine însumi, din gura mea a ieşit un cuvânt drept şi nu se va întoarce. Orice genunchi se va pleca înaintea mea şi orice limbă va jura pe mine. 24 „Numai în Domnul – se va zice despre mine – sunt dreptatea şi puterea; la el vor veni şi se vor ruşina toţi cei care se aprind împotriva lui. 25 În Domnul va fi îndreptăţită şi glorificată toată descendenţa lui Israel”.

Cuvântul Domnului

PSALMUL RESPONSORIAL
Ps 84(85),9ab-10.11-12.13-14 (R.: Is 45,8ab)
R.: Coborâţi, cerurilor, de sus roua şi norii să plouă dreptatea!

9ab Voi asculta ce zice Domnul Dumnezeu:
El vorbeşte de pace poporului său şi credincioşilor săi.
10 Mântuirea este aproape de cei care se tem de el
şi gloria lui va locui pe pământul nostru. R.

11 Îndurarea şi adevărul se vor întâlni,
dreptatea şi pacea se vor îmbrăţişa;
12 adevărul va răsări din pământ
şi dreptatea va coborî din ceruri. R.

13 Domnul îşi va revărsa bunătatea
şi pământul îşi va aduce roadele.
14 Dreptatea va merge înaintea lui
şi-i va călăuzi paşii pe cale. R.

ACLAMAŢIE LA EVANGHELIE Is 40,9-10
(Aleluia) Ridică-ţi glasul şi strigă, tu, care aduci vestea cea bună! Iată, Domnul Dumnezeu vine cu putere! (Aleluia)

EVANGHELIA
Spuneţi-i lui Ioan ceea ce aţi văzut şi aţi auzit.
Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Luca 7,19-23
În acel timp, Ioan i-a trimis la Domnul pe doi dintre discipolii săi, spunând: „Tu eşti cel care trebuie să vină, sau să aşteptăm pe altul?” 20 Când au ajuns la el, bărbaţii aceia i-au spus: „Ioan Botezătorul ne-a trimis la tine, spunând: «Tu eşti acela care trebuie să vină, sau să aşteptăm pe altul?»” 21 În ceasul acela, Isus îi vindecase pe mulţi de boli, de suferinţe şi de duhuri rele, iar multor orbi le dăruise vederea. 22 Atunci, răspunzând, Isus le-a zis: „Mergând, spuneţi-i lui Ioan ceea ce aţi văzut şi aţi auzit: orbii văd, şchiopii umblă, leproşii sunt curăţaţi şi surzii aud, morţii învie, iar săracilor li se aduce vestea cea bună 23 şi fericit este cel care nu se scandalizează de mine”.

Cuvântul Domnului

Lumină (academică) pentru cei „deranjați” de Imnul Național și de trecutul (și prezentul?) plin de „preoți cu crucea-n frunte, căci oastea e creștină”…

Dacă toți ne-am trezi și, ridicându-ne, ne-am apăra cu așa o lumină arzătoare Patria, credința, trecutul, cu siguranță nu ne-am teme de nimic, chiar dacă ar fi să trecem prin valea întunecată a morții… Am citit și recitit acest articol Geneza națională și credința creștină!” scris de domnul Ioan-Aurel Pop, Președintele Academiei Române și publicat pe basilica.ro. Ce lume ar fi, în ce țară am trăi dacă toți ne-am apăra și iubi așa Patria și Credința?! Dacă toți am căuta adevărul, am sfârși prin a-l găsi și a fi cu adevărat liberi, liberi și fericiți, liberi și mândri – nu trufași, nu aroganți, ci doar mândri, adică copleșiți de un puternic sentiment de demnitate: demnitatea de a fi creștin român.

Iată câteva fragmente care să ne stârnească viața pentru a ne cunoaște istoria și să ne deschidă apetitul pentru textul integral al domnului Ioan-Aurel Pop. Dintr-o bună și reală cunoaștere a trecutului izvorăște iubirea Patriei și a Credinței.

„Noi nu știm cum va fi viitorul, dar trecutul românilor s-a construit în mare parte prin idealul creștin, prin tăria credinței și prin forța Bisericii. Recent, această afirmație a mea, ca istoric, i-a deranjat pe unii „toboșari ai vremurilor noi”, care vor neapărat o lume următoare atee, necreștină, automatizată și robotizată. Aceștia ar prefera să scoatem orice referință religioasă din viețile noastre și chiar să interzicem/ schimbăm Imnul Național, pentru că acesta cuprinde versuri de genul „Preoți cu crucea-n frunte, căci oastea e creștină”. Ca urmare, unii dintre aceștia au pornit polemici fără de principii, pline de umori și de ură, adesea la adăpostul anonimatului, vădind o intoleranță cruntă și o incultură crasă.

Din fericire, nu a fost așa mereu. Nici pe vremea când s-a făcut această țară, liderii nu se purtau cu mănuși, ci se veștejeau reciproc, se pârau, se gratulau în limbaj colorat (domeniu în care suntem campioni și astăzi!). Dar, dincolo de orice orientare politică și chiar grad de cultură, au pus împreună umărul pentru țară, aproape la unison, ca într-o simfonie. Exista parcă atunci un cuvânt de ordine subînțeles: „să nu hulim cele sfinte”, iar între acestea se aflau credința, țara, națiunea…

Astăzi, crezându-ne atoateștiutori, nu mai respectăm principii, valori și nici virtuți. Și, evident, nu mai avem respect nici pentru trecut și nici pentru profesioniștii trecutului. Imnul Național exprimă un mare adevăr: cel puțin până la 1848 și cu precădere în provinciile aflate sub dominație străină (unde trăiau mai mult de jumătate dintre toți românii de atunci), mișcarea de emancipare națională a fost condusă de preoți, de „preoți cu crucea-n frunte”.

Am auzit deunăzi un „analist” imberb decretând că un om inteligent nu poate să fie credincios. Atunci trebuie să acceptăm că o armată de savanți, de la Copernic, Galileo Galilei, Blaise Pascal, Francis Bacon, Johann Kepler și până la Newton, Leibniz, Maxwell, Kelvin sau Pasteur au fost proști, căci lipsa de inteligență înseamnă, în limbaj popular, prostie.

Mai văd că unii dintre criticii credinței și ai Bisericii ar vrea nu numai să facă lumea de azi „progresistă” și să ne cioplească pe toți după chipul și asemănarea lor, dar fac eforturi să schimbe și istoria care nu le convine. Or, aceasta seamănă a dictatură, a intoleranță, a discriminare. Oare pentru asta să fi luptat „aproapele nostru” la 1848, la 1918, la 1989, pentru mutilarea prezentului și pentru modificarea trecutului, în acord cu voința unor grupuri marginale și animate de ură? Oare pentru asta să fi murit în închisorile comuniste atâția intelectuali de-ai noștri creștini ortodocși, greco-catolici și de alte confesiuni?

Nu numai în Evul Mediu ci și în Epoca Modernă, românii au fost conduși de preoți, călugări, de ierarhi vrednici. Mai mult, hotărârea de unire de la Alba Iulia a fost citită de ierarhul greco-catolic Iuliu Hossu, iar un alt ierarh, cel ortodox, Miron Cristea a însuflețit mesele îmbrățișându-și „fratele” și spunând:  „Pe cum ne vedeți azi îmbrățișați frățește, așa să rămână îmbrățișați pe veci toți frații români!”.

Asta nu înseamnă că istoria noastră a fost imaculată sau că oamenii Bisericii nu au greșit sau nu greșesc, dar avem elementara obligație morală de respect pentru adevăr și pentru cei care ne-au condus prin vremuri bune și rele, ca să ajungem să trăim cu toții într-o țară a noastră. Nu avem dreptul să ascundem greșelile și nici să lăudăm neîmplinirile, dar suntem „condamnați” la cumpătare și echilibru…

AICI poți citi textul integral semnat de domnul Ioan-Aurel Pop, Președintele Academiei Române: Geneza națională și credința creștină!

Dumnezeu să binecuvânteze poporul român și pe toți cei care ne trezesc conștiința!

PS. Să ne bucurăm și să învățăm (și prin înțelepciunea și credința laicilor!) cum să ne apărăm și să ne iubim „Cetățile”!