Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Cel care se roagă nu lasă niciodată lumea în urma sa. Dacă rugăciunea nu adună bucuriile şi durerile, speranţele şi neliniştile omenirii, devine o activitate „decorativă”, o atitudine superficială, de teatru, o atitudine intimistă. Toţi avem nevoie de interioritate: de a ne retrage într-un spaţiu şi într-un timp dedicat raportului nostru cu Dumnezeu. Însă asta nu înseamnă a evada din realitate. În rugăciune, Dumnezeu „ne ia, ne binecuvântează şi apoi ne frânge şi ne dă”, pentru foamea tuturor. Fiecare creştin este chemat să devină, în mâinile lui Dumnezeu, pâinea frântă şi împărtăşită. Adică o rugăciune concretă, care să nu fie o fugă.

Astfel, bărbaţii şi femeile de rugăciune caută singurătatea şi tăcerea, nu pentru a nu fi deranjaţi, ci pentru a asculta mai bine glasul lui Dumnezeu. Uneori se retrag din lume, în secretul propriei camere, aşa cum recomanda Isus (cf. Mt 6,6), însă, oriunde ar fi, ţin mereu deschisă larg uşa inimii lor: o uşă deschisă pentru cei care se roagă fără a şti că se roagă; pentru cei care nu se roagă deloc, însă au înăuntru un strigăt sufocat, o invocaţie ascunsă; pentru cei care au greşit şi au rătăcit calea… Oricine poate bate la uşa unuia care se roagă şi să găsească în el sau în ea o inimă compătimitoare, care se roagă fără a exclude pe nimeni. Rugăciunea este inima noastră şi glasul nostru, şi se face inimă şi glas al atâtor oameni care nu ştiu să se roage sau nu se roagă, sau nu vor să se roage sau sunt împiedicaţi să se roage: noi suntem inima şi glasul acestor oameni care se înalţă către Isus, se înalţă către Tatăl, ca mijlocitori. Cel care se roagă în singurătate- fie singurătatea de mult timp, fie singurătatea de o jumătate de oră pentru a se ruga – se desparte de toate şi de toţi pentru a regăsi toate şi pe toţi în Dumnezeu. Astfel, cel care se roagă se roagă pentru întreaga lume, purtând pe umerii săi dureri şi păcate. Se roagă pentru toţi şi pentru fiecare: este ca şi cum ar fi o „antenă” a lui Dumnezeu în această lume. În fiecare sărac care bate la uşă, în fiecare persoană care a pierdut sensul lucrurilor, cel care se roagă vede faţa lui Cristos.

Catehismul scrie: „A mijloci, a cere în favoarea altcuiva […] este prerogativa unei inimi în sintonie cu milostivirea lui Dumnezeu” (nr. 2635). Acest lucru este foarte frumos. Când ne rugăm suntem în sintonie cu milostivirea lui Dumnezeu: milostivire faţă de păcatele noastre – că este milostiv cu noi – dar şi milostivire faţă de toţi cei care au cerut să se roage pentru ei, pentru care vrem să ne rugăm în sintonie cu inima lui Dumnezeu, acea inimă milostivă. „În timpul Bisericii, mijlocirea creştină participă la aceea a lui Cristos: este exprimare a comuniunii sfinţilor” (ibid.). Ce înseamnă că se participă la mijlocirea lui Cristos, când eu mijlocesc pentru cineva sau mă rog pentru cineva? Pentru că în faţa Tatălui Cristos este mijlocitor, se roagă pentru noi, şi se roagă arătând Tatălui rănile de la mâinile sale; pentru că Isus fizic, cu trupul său, se află în faţa Tatălui. Isus este mijlocitorul nostru şi a ne ruga înseamnă un pic a face ca Isus: a mijloci în Isus la Tatăl, pentru alţii. Şi acest lucru este foarte frumos.

Rugăciunea îl îndrăgeşte pe om. Pur şi simplu pe om. Cine nu-l iubeşte pe fratele nu se roagă serios. Se poate spune: în spirit de ură nu ne putem ruga; în spirit de indiferenţă nu ne putem ruga. Rugăciunea există numai în spirit de iubire. Cine nu iubeşte se preface că se roagă, sau el crede că se roagă, dar nu se roagă, pentru că lipseşte tocmai spiritul care este iubirea. În Biserică, cel care cunoaşte tristeţea sau bucuria celuilalt merge mai în profunzime decât cel care cercetează „sistemele maxime” (ale Universului). Pentru acest motiv există o experienţă a umanului în fiecare rugăciune, pentru că persoanele, oricât ar putea să comită greşeli, nu trebuie refuzate sau rebutate niciodată.

Când un credincios, mişcat de Duhul Sfânt, se roagă pentru păcătoşi, nu face selecţii, nu emite judecăţi de condamnare: se roagă pentru toţi. Şi se roagă şi pentru sine. În acel moment ştie că nu este nici măcar prea diferit de persoanele pentru care se roagă: se simte păcătos, între păcătoşi, şi se roagă pentru toţi. Lecţia parabolei fariseului şi a vameşului este mereu vie şi actuală (cf. Lc 18,9-14): noi nu suntem mai buni decât nimeni, suntem cu toţii fraţi într-o unire de fragilitate, de suferinţe şi în faptul că suntem păcătoşi. De aceea, o rugăciune pe care putem s-o adresăm lui Dumnezeu este aceasta: „Doamne, nicio fiinţă vie nu este dreaptă în faţa ta (cf. Ps 143,2) – asta o spune un psalm: Doamne, nicio fiinţă vie nu este dreaptă în faţa ta, niciunul dintre noi: toţi suntem păcătoşi -, toţi suntem datornici care au un cont în suspensie; nu există nimeni care să fie impecabil în ochii tăi. Doamne, ai milă de noi!”. Şi cu acest spirit rugăciunea este rodnică, pentru că mergem cu umilinţă în faţa lui Dumnezeu ca să ne rugăm pentru toţi. În schimb, fariseul se ruga în mod mândru: „Îţi mulţumesc, Doamne, pentru că eu nu sunt ca acei păcătoşi; eu sunt drept, fac mereu…”. Aceasta nu este rugăciune: asta înseamnă a ne privi în oglindă, la propria realitate, însă a ne privi în oglinda deformată de mândrie.

Lumea merge înainte graţie acestui lanţ de oameni care se roagă mijlocind şi care sunt de multe ori necunoscuţi… însă nu pentru Dumnezeu! Există atâţia creştini necunoscuţi care, în timp de persecuţie, au ştiut să repete cuvintele Domnului nostru: „Tată, iartă-i pentru că nu ştiu ce fac” (Lc23,34).

Bunul păstor rămâne fidel şi în faţa constatării păcatului propriilor oameni: bunul păstor continuă să fie tată şi atunci când fiii se îndepărtează şi îl abandonează. Perseverează în slujirea de păstor şi faţă de cel care-l face să-şi murdărească mâinile; nu închide inima în faţa celui care eventual l-a făcut să sufere.

Biserica, în toate membrele sale, are misiunea de a practica rugăciunea de mijlocire, mijloceşte pentru alţii. Îndeosebi are această datorie oricine este pus într-un rol de responsabilitate: părinţi, educatori, slujitori hirotoniţi, superiori ai comunităţilor… Ca Abraham şi Moise, uneori trebuie „să apere” în faţa lui Dumnezeu persoanele încredinţate lor. În realitate, este vorba de a le privi cu ochii şi inima lui Dumnezeu, cu însăşi compasiunea şi duioşia sa invincibilă. A ne ruga cu duioşie pentru alţii.

Fraţi şi surori, toţi suntem frunze ale aceluiaşi copac: orice dezlipire ne cheamă la marea pietate pe care trebuie s-o nutrim, în rugăciune, unii pentru alţii. Să ne rugăm unii pentru alţii: ne va face bine nouă şi va face bine tuturor. Mulţumesc!

Papa Francisc:
Audienţa generală de miercuri, 16 decembrie 2020
Cateheze despre rugăciune: 19. Rugăciunea de mijlocire

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Preluat de pe ercis.ro