Nu este aşa de uşor să dormi când descoperi că, puţin înainte de căsătorie, logodnica ta te-a trădat. Sufletul este demolat de dezamăgire, dărâmat de regrete şi remuşcări, rătăcit în prezent, dezorientat în fața viitor, nervos la gândul despre tot, precum şi despre ce vor spune oamenii. Începutul Evangheliei lui Matei, şi al tuturor celor patru evanghelii, descrie un om în această stare. Desigur, cititorul este avertizat imediat că Maria a rămas fidelă lui Iosif al său: sarcina este „lucrare a Duhului Sfânt” (Mt 1,18). Însă cel direct interesat nu ştie asta. Decide să n-o defăimeze pe tânără (cine ştie cât de mult o iubea!), născocind o soluţie impracticabilă, ba chiar ridicolă: să întrerupă „în ascuns” parcursul nupţial. Este posibilă discreția într-un sat cu câteva sute de locuitori, mai ales fiind vorba despre o „chestiune de iubire”? Cu toate acestea, Iosif doarme. Nu este atins de insomnie, de chinul neliniştitor care îndepărtează odihna. În timpul somnului, îi apare un înger care îl asigură cu privire la Maria şi la fiul său (Mt 1,20-23).

Pe bună dreptate atraşi de importanţa revelaţiei îngereşti, se riscă să se uite contextul: visul. Viziunea n-ar fi avut loc dacă logodnicul Mariei n-ar fi dormit, şi aşa de profund încât să viseze. În foarte puţine pagini, de patru ori se scrie despre Iosif vizitat în vis de un înger, la care ajung cuvinte care provin de la Dumnezeu: înainte de căsătorie şi de adoptarea lui Isus (Mt 1,20-23), în previziunea sentinţei de moarte decretată de Irod împotriva pruncului (Mt 2,13), la sfârşitul exilului forţat în Egipt (Mt 2,19-20) şi cu privire la destinaţia familiei în Galileea, şi nu în Iudeea (Mt 2,22). O viaţă complicată şi plină de neprevăzute, şi totuşi Iosif nu-și pierde somnul/visul. Evanghelia lui Matei scoate în evidenţă fie visul păzitorului Fiului lui Dumnezeu, israelitul „drept” (Mt 1,19), fie cel al păgânilor: magii sunt avertizaţi în vis să-l evite pe Irod, întorcându-se în ţara lor fără să treacă pe la Ierusalim (Mt 2,12); soţia lui Pilat trimite să i se spună soţului să nu se ocupe de Isus, pentru că în vis a fost foarte tulburată de vise care se refereau la acel „drept” (Mt 27,19). Aşadar: primul evanghelist, la începutul şi la sfârşitul propriei relatări, caracterizează câteva personaje cheie printr-un vis. Mai mult, chiar dormind, aceste personaje, evrei şi păgâni, primesc o revelaţie care, într-un mod sau altul, se referă la viaţa lui Cristos. Însă, spuneam, este uşor să ne concentrăm asupra importanţei mesajului divin, eschivând creditul pe care evanghelistul îl recunoaşte visului, în special cel al lui Iosif, păstrat până în momentele critice ale vieţii.

Un prunc se abandonează somnului când este singur că nu este abandonat şi numai cu condiţia să-i rezulte credibilă promisiunea întoarcerii dimineţii şi, cu ea, a mamei, a tatălui, a jucăriilor şi a casei. Simţindu-i pe părinţi aproape de pătuţul său (exact ca muribundul doreşte să aibă la căpătâi ceea ce are mai drag), pruncul „se lasă dus”, imaginându-şi că tata şi mama vor rămâne cu el, chiar dacă nu sunt văzuţi, pe toată durata nopţii. Îi este posibil să doarmă numai graţie certitudinii că vor veghea asupra lui. Somnul său rezultă din supravegherea altuia care îi pregăteşte ziua de mâine. Acest lucru este valabil şi pentru noi, adulţii: ne abandonăm somnului în măsura în care nu ne simţim abandonaţi. Iosif este prototipul.

Mai departe, Matei prezintă o expresie a lui Isus cu privire la propriul somn: „Vulpile au vizuini şi păsările cerului au cuiburi, însă Fiul Omului nu are unde-şi rezema capul” (Mt 8,20). Pe scurt: animalele din cer şi de pe pământ ar avea unde să doarmă în siguranţă, în timp ce Fiul Omului ar fi lipsit de o cameră unde să se întindă şi chiar de o pernă unde să-şi rezeme capul în somn. Prea uşor de atribuit cuvintelor tonalităţi exclusiv ascetice: sărăcia lui Isus ar fi aşa de radicală încât să nu prevadă nici măcar ceea ce, conform Psalmului 104, Creatorul garantează şi animalelor: un loc de odihnă. Şi totuşi, continuarea imediată a relatării, cu ironie fină, îl descrie pe Domnul profund adormit într-o barcă răscolită de valuri, în timpul unei furtuni formidabile pe lacul Tiberiadei (Mt 8,23-27). Urletul apostolilor, vântul puternic, zdruncinările bărcii, „însă el dormea” (Mt 8,24). Nu rămâne decât să spunem: „Fiul Omului nu are unde-şi rezema capul”, şi totuşi este în măsură să se odihnească liniştit chiar în mijlocul unei situaţii disperate, mortale chiar şi în ochii experţi ai celor care în fiecare zi navighează pe lac: „Suntem pierduţi!”. Nu-l trezesc valurile, ci discipolii, aşa de bine dormea. Relatarea conferă cuvintelor lui Cristos cu privire la cuiburi şi vizuini o nuanţă năucitoare: el nu are nici cameră, nici pernă nu din lipsă, ci din exces. Adică: nu are ceea ce în general este considerat indispensabil pentru odihnă nu pentru că este privat de asta, ci pentru că are asta din belşug: oricum poate să doarmă, chiar şi într-o barcă ce se scufundă; şi pretutindeni, chiar alături de moarte. Pentru Isus fiecare loc din lume este favorabil somnului. Neglijând acest aspect distinctiv al Domnului riscăm să reflectăm asupra „Mântuitorului lumii” fără a lua în considerare „lumea Mântuitorului”, adică modul cu care Mântuitorul a perceput lumea; şi totuşi, şi asta face parte din misterul său şi din opera sa de mântuire.

Este greu să nu recunoaştem legătura narativă realizată de Matei între comportamentul lui Iosif şi acest aspect al Nazarineanului. Chiar pare că Fiul lui Dumnezeu în trup este în întregime tatăl său purtător de grijă, însuşindu-şi o trăsătură caracteristică a soţului Mariei, aşa cum face un copil admirându-l pe tatăl său. Aşa cum Iosif se odihneşte bine chiar şi în momente dramatice şi neliniştitoare, tot aşa şi Fiul său adoptat. În stilul Fiului lui Dumnezeu există ceva din Iosif, şi încă cum! Şi pentru aceasta este adevărată carne, adevărat trup! La asta face aluzie papa în Patris corde (vezi nr. 4, la sfârşit). Din păcate aproape totalitatea teologiei percepe cu greu însemnătatea unor detalii ca acesta. Însă lucrul acesta n-a scăpat ochiului lung al unor maeştri. Amintesc numai un discurs îndrăzneţ al lui Bernardin de Siena care semnalează datoria şi recunoştinţa manifestate de Cristos glorios păzitorului său pământesc: „Cu siguranţă Cristos nu i-a negat în cer acea familiaritate, acea reverenţă şi acea demnitate preaînaltă pe care i-a arătat-o în timp ce trăia în mijlocul oamenilor, ca fiu faţă de tatăl său, ba chiar a dus acestea la maximul perfecţiunii” (Predică despre sfântul Iosif soţ al Sfintei Fecioare Maria). Primul Născut dintre cei morţi, alfa şi omega, suveranul regilor pământului „îl respectă” pe Iosif, îl admiră, recunoscător ca un copil, conştient de cât de mult îi datorează tatălui său. Dacă Fiul îl cinsteşte pe Iosif şi în Paradis, şi acolo este adevărată carne, adevărat trup, recunoscând ca definitive afectul, îngrijirea, atenţia care pe pământ l-au păzit şi l-au făcut să crească. Şi acesta este deja un motiv foarte valabil pentru a continua să sperăm.

(Isus şi visul încurajator al lui Iosif
În întregime tatăl său
De Giovanni Cesare Pagazzi
După L’Osservatore Romano, 29 decembrie 2020)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Preluat de pe ercis.ro