Arhiva pentru ianuarie 6th, 2021

Invitație

Evanghelistul Matei subliniază că magii, atunci când au ajuns la Betleem, „au văzut copilul împreună cu Maria, mama lui. Apoi, căzând la pământ, l-au adorat” (Mt 2,11). A-l adora pe Domnul nu este uşor, nu este un fapt imediat: cere o anumită maturitate spirituală, fiind punctul de sosire al unui drum interior, uneori lung. Nu este spontană în noi atitudinea de a-l adora pe Dumnezeu. E adevărat, fiinţa umană are nevoie să adore, însă riscă să greşească obiectivul; de fapt, dacă nu-l adoră pe Dumnezeu, îi va adora pe idoli – nu există un punct de mijloc, ori Dumnezeu ori idolii, sau pentru a folosi un cuvânt al unui scriitor francez: „Cine nu-l adoră pe Dumnezeu, îl adoră pe Diavol” -, şi în loc să fie credincios va deveni idolatru. Şi aşa este, aut aut (sau sau).

În epoca noastră este deosebit de necesar ca, atât singular cât şi comunitar, să dedicăm mai mult timp adoraţiei, învăţând tot mai bine să-l contemplăm pe Domnul. S-a pierdut un pic simţul rugăciunii de adoraţie, trebuie să-l reluăm, fie comunitar fie în propria viaţă spirituală. De aceea, astăzi mergem la şcoala magilor, pentru a scoate câteva învăţături utile: asemenea lor, vrem să ne prosternăm şi să-l adorăm pe Domnul. A-l adora în mod serios, nu aşa cum a spus Irod: „Informaţi-mă unde este locul şi eu voi merge ca să-l ador”. Nu, această adoraţie nu merge. În mod serios!

Din liturgia Cuvântului de astăzi scoatem trei expresii, care ne pot ajuta să înţelegem mai bine ce înseamnă a fi adoratori ai Domnului. Aceste expresii sunt: „a ridica ochii”, „a porni în călătorie” şi „a vedea”. Aceste trei expresii ne vor ajuta să înţelegem ce înseamnă a fi adoratori ai Domnului.

Prima expresie, a ridica ochii, ne-o oferă profetul Isaia. Comunităţii din Ierusalim, întoarsă de puţin timp din exil şi doborâtă de descurajare din cauza atâtor dificultăţi, profetul îi adresează această invitaţie puternică: „Ridică-ţi ochii împrejur şi priveşte” (60,4). Este o invitaţie de a pune deoparte oboseala şi plângerile, de a ieşi din strâmtorile unei viziuni înguste, de a se elibera de dictatura propriului eu, mereu înclinat să se concentreze asupra sieşi şi asupra propriilor preocupări. Pentru a-l adora pe Domnul trebuie înainte de toate „să ne ridicăm ochii”: adică să nu ne lăsăm închişi de fantomele interioare care sting speranţa şi să nu facem din probleme şi din dificultăţi centrul propriei existenţe. Asta nu înseamnă a nega realitatea, prefăcându-ne sau înşelându-ne că totul merge bine. Nu. Este vorba în schimb de a privi în mod nou problemele şi angoasele, ştiind că Domnul cunoaşte situaţiile noastre dificile, ascultă atent invocaţiile noastre şi nu este indiferent faţă de lacrimile pe care le vărsăm.

Această privire care, în pofida evenimentelor vieţii, rămâne încrezătoare în Domnul, generează recunoştinţă filială. Când se întâmplă asta, inima se deschide la adoraţie. Dimpotrivă, când ne îndreptăm atenţia exclusiv asupra problemelor, refuzând să ridicăm ochii spre Dumnezeu, frica invadează inima şi o dezorientează, dând loc furiei, rătăcirii, angoasei, depresiei. În aceste condiţii este greu să-l adorăm pe Domnul. Dacă se întâmplă asta, trebuie să avem curajul de a rupe cercul concluziilor noastre sigure, ştiind că realitatea este mai mare decât gândurile noastre. Ridică-ţi ochii împrejur şi priveşte: Domnul ne invită în primul rând să avem încredere în El, pentru că El realmente se îngrijeşte de toţi. Aşadar, dacă Dumnezeu îmbracă aşa de bine iarba de pe câmp, care astăzi este şi mâine se aruncă în foc, cu cât mai mult va face pentru noi? (cf. Lc 12,28). Dacă ne ridicăm privirea spre Domnul şi în lumina sa vedem realitatea, descoperim că El nu ne abandonează niciodată: Cuvântul s-a făcut trup (cf. In 1,14) şi rămâne mereu cu noi, în toate zilele (cf. Mt 28,20). Mereu.

Când ne ridicăm ochii spre Dumnezeu, problemele vieţii nu dispar, nu, dar simţim că Domnul ne dă forţa necesară pentru a le înfrunta. Aşadar, „a ridica ochii” este primul pas care dispune la adoraţie. Este vorba de adoraţia discipolului care a descoperit în Dumnezeu o bucurie nouă, o bucurie diferită. Aceea a lumii este întemeiată pe posesia de bunuri, pe succes sau pe alte lucruri asemănătoare, mereu cu „eu”-l în centru. În schimb bucuria discipolului lui Cristos îşi are fundamentul său în fidelitatea lui Dumnezeu, ale cărui promisiuni nu dispar niciodată, în pofida situaţiilor de criză în care ne putem afla. Iată aşadar că recunoştinţa filială şi bucuria provoacă dorinţa de a-l adora pe Domnul, care este fidel şi niciodată nu ne lasă singuri.

A doua expresie care ne poate ajuta este a porni în călătorie. A ridica ochii [prima]; a doua: a porni în călătorie. Înainte de a-l putea adora pe Pruncul născut la Betleem, magii au trebuit să înfrunte o călătorie lungă. Scrie Matei: „Iată că au ajuns la Ierusalim nişte magi din Răsărit şi întrebau, spunând: «Unde este regele nou-născut al iudeilor? Căci am văzut steaua lui la răsărit şi am venit să-l adorăm»” (Mt 2,1-2). Călătoria implică mereu o transformare, o schimbare. După o călătorie nu mai suntem ca înainte. Există mereu ceva nou în cel care a parcurs un drum: cunoştinţele sale s-au lărgit, a văzut persoane şi lucruri noi, a experimentat întărirea voinţei în a face faţă dificultăţilor şi pericolelor de pe parcurs. Nu se ajunge la adorarea Domnului fără a trece mai întâi prin maturizarea interioară pe care ne-o dă pornirea în călătorie.

Devenim adoratori ai Domnului printr-un drum treptat. De exemplu, experienţa ne învaţă că o persoană la cincizeci de ani trăieşte adoraţia cu un spirit diferit faţă de atunci când avea treizeci. Cel care se lasă modelat de har, de obicei, cu trecerea timpului devine mai bun: omul exterior îmbătrâneşte – spune sfântul Paul -, în timp ce omul interior se reînnoieşte din zi în zi (cf. 2Cor 4,16), dispunându-se tot mai bine să-l adore pe Domnul. Din acest punct de vedere, eşecurile, crizele, greşelile pot să devină experienţe instructive: adesea sunt de folos pentru a ne face conştienţi că numai Domnul este vrednic să fie adorat, pentru că numai El potoleşte dorinţa de viaţă şi de veşnicie prezentă în interiorul fiecărei persoane. În afară de asta, cu trecerea timpului, încercările şi trudele vieţii – trăite în credinţă – contribuie la purificarea inimii, la a o face mai umilă şi prin urmare mai disponibilă să se deschidă la Dumnezeu. Şi păcatele, precum şi conştiinţa că suntem păcătoşi, că găsim lucruri atât de urâte. „Însă eu am făcut asta… am făcut…”: dacă tu iei asta cu credinţă şi cu căinţă, cu părere de rău, te va ajuta să creşti. Totul, totul ajută, spune Paul, la creşterea spirituală, la întâlnirea cu Isus, chiar şi păcatele. Iar sfântul Toma adaugă: „etiam mortalia”, chiar cele mai urâte păcate, cele mai rele. Însă dacă tu iei asta cu căinţă te va ajuta în această călătorie spre întâlnirea cu Domnul şi pentru a-l adora mai bine.

Asemenea magilor, şi noi trebuie să ne lăsăm instruiţi de drumul vieţii, marcat de inevitabilele dificultăţi ale călătoriei. Să nu permitem ca oboselile, căderile şi eşecurile să ne arunce în descurajare. În schimb, recunoscându-le cu umilinţă, trebuie să facem din ele ocazie pentru a înainta spre Domnul Isus. Viaţa nu este o demonstraţie de abilitate, ci o călătorie spre Cel care ne iubeşte. Noi nu trebuie, la fiecare pas al vieţii, să arătăm legitimaţia virtuţilor pe care le avem; cu umilinţă trebuie să mergem spre Domnul. Privind la Domnul, vom găsi forţa pentru a continua cu bucurie reînnoită.

Şi ajungem la a treia expresie: a vedea. A ridica ochii, a porni la drum, a vedea. Evanghelistul scrie: „Intrând în casă, au văzut copilul împreună cu Maria, mama lui. Apoi, căzând la pământ, l-au adorat” (Mt 2,10-11). Adoraţia era actul de omagiu rezervat suveranilor, marilor demnitari. De fapt, magii l-au adorat pe Cel care ştiau că este regele iudeilor (cf. Mt 2,2). Însă, de fapt, ce au văzut? Au văzut un sărman copil cu mama sa. Şi totuşi aceşti înţelepţi, veniţi din ţări îndepărtate, au ştiut să transcendă acea scenă aşa de umilă şi aproape descurajantă, recunoscând în acel Prunc prezenţa unui suveran. Adică au fost în măsură să „vadă” dincolo de aparenţă. Prosternându-se în faţa Pruncului născut la Betleem, au exprimat o adoraţie care era înainte de toate interioară: deschiderea tezaurelor aduse în dar a fost semn al oferirii inimilor lor.

Pentru a-l adora pe Domnul trebuie „văzut” dincolo de vălul vizibilului, care adesea se dovedeşte înşelător. Irod şi personalităţile din Ierusalim reprezintă mondenitatea, veşnic sclavă a aparenţei. Văd şi nu ştiu să vadă – nu spun că ei nu cred, este prea mult – nu ştiu să vadă deoarece capacitatea lor este sclavă a aparenţei şi în căutare de atracţii: ea dă valoare numai lucrurilor senzaţionale, lucrurilor care atrag atenţia celor mai mulţi. Pe de altă parte, în magi vedem o atitudine diferită, pe care am putea s-o definim realism teologal – un cuvânt prea „înalt”, dar putem spune aşa, un realism teologal -: ei percep cu obiectivitate realitatea lucrurilor, ajungând în sfârşit la înţelegerea că Dumnezeu fuge de orice ostentaţie. Domnul este în umilinţă, Domnul este ca acel prunc umil, fuge de ostentaţie, care este tocmai produsul mondenităţii. Acest mod de „a vedea” care transcende vizibilul, face în aşa fel încât noi să-l adorăm pe Domnul adesea ascuns în situaţii simple, în persoane umile şi marginale. Aşadar este vorba de o privire care, nelăsându-se orbită de focurile artificiale ale exhibiţionismului, caută în fiecare ocazie ceea ce nu trece, îl caută pe Domnul. De aceea, noi, aşa cum scrie apostolul Paul, „nu căutăm cele care se văd, dar cele care nu se văd, căci cele care se văd sunt temporare, pe când cele care nu se văd sunt veşnice” (2Cor 4,18).

Fie ca Domnul Isus să ne facă adevăraţi adoratori ai săi, în măsură să manifestăm cu viaţa planul său de iubire, care cuprinde întreaga omenire. Să cerem harul pentru fiecare dintre noi şi pentru întreaga Biserică, de a învăţa să adorăm, de a continua să adorăm, de a exercita mult această rugăciune de adoraţie, pentru că numai Dumnezeu trebuie adorat.

Papa Francisc: Omilia la Epifania Domnului (6 ianuarie 2021)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

preluat de pe ercis.ro

De fapt, erau patru magi

Există o poveste tare veche, care spune că, de fapt, au fost patru magi doreau să se închine Mântuitorului, la nașterea Sa. Cel de-al patrulea și-a vândut tot ce avea și, cu banii obținuți, a luat trei pietre scumpe: un safir, un rubin și o perlă, pe care să le ducă în dar Mântuitorului.

Grăbindu-se să ajungă în Babilon, unde îl așteptau cei trei magi, acesta a întâlnit pe drum un om rănit, pe care nimeni nu îl ajuta. L-a dus pe bietul om la un doctor căruia i-a dat safirul pentru a-l îngriji pe bolnav până ce se va însănătoși complet. Toate acestea l-au întârziat. Când a ajuns la locul întâlnirii, magii plecaseră deja fără el, însă nu s-a descurajat, ci și-a continuat drumul singur, călăuzit de steaua ce-l ducea spre Bethleem.

Ajuns aici, a aflat că magii L-au găsit deja pe prunc, că soldații lui Irod omoară toți copiii nou-născuți și că Sfânta Familie a plecat spre Egipt, pentru a se feri de mânia regelui. Chiar în fața sa, un soldat încerca să-i smulgă unei tinere femei copilul pentru a-l omorî. Femeia își apăra cu disperare pruncul. Magul i-a arătat soldatului necruțător rubinul și i-a spus:

– Lasă copilul să trăiască și îți voi da această piatră scumpă. Nimeni nu va afla de târgul nostru.

Ademenit de nestemată, soldatul a luat piatra, îndepărtându-se grăbit. Tânăra femeie i-a mulțumit străinului cu lacrimi de bucurie și recunoștință.

Acesta s-a hotărât să-L caute mai departe pe Mântuitor. Acum, mai avea un singur dar, perla. A plecat și el spre Egipt, unde, ani de zile, L-a căutat pe Iisus, însă fără niciun rezultat. După 30 de ani, a aflat că undeva, în Palestina, Mântuitorul propovăduiește Evanghelia. Bucuros că, în sfârșit, știe unde îl poate găsi, s-a grăbit spre Iudea. Ajuns la Ierusalim, spre seară, a aflat că Iisus Hristos este răstignit pe Dealul Căpățânii. S-a grăbit magul spre locul acela cu dorința să-L vadă în viață pe Mântuitor, să-I ducă darul său pe care îl păstrase de atâta timp, însă, prin fața lui au trecut doi soldați romani ce duceau în sclavie o tânără evreică. Oprindu-i, magul le-a spus:

– Dacă îi dați drumul fetei, vă dăruiesc această perlă. O puteți vinde și împărți banii. Veți câștiga mult mai mult lăsând fata liberă.

Lacomi, soldații au luat perla, eliberând-o pe tânără, care, plângând de fericire, nu știa cum să-i mulțumească străinului.

Dar magul, rugându-se cerului să-L vadă măcar o clipă pe Mântuitor, se grăbea spre Golgota. Acum, nu mai avea nimic. Îi era rușine să se închine împăratului împăraților fără niciun dar. Însă, când a ajuns lângă Cruce, Mântuitorul S-a uitat drept spre el și i-a spus:

– În sfârșit, ai venit. Tu mi-ai adus cele mai frumoase daruri …

– Bine, dar nu mai am nimic, ce Ți-am adus eu?- a întrebat mirat magul.

– Tot ce duceai cu tine ai dat celor neajutorați. Dându-le lor, Mie Mi-ai dat. Darul tău a ajuns la Mine și, îți spun, că el este cel mai însemnat, căci, acela care îl iubește pe Dumnezeu, îi iubește pe oameni.

Cine nu caută nevoile celorlalți spre a fi de folos cu ce poate, nu va găsi mulțumire și bucurie, nu va afla adevărata viață. Cu cât te apropii mai mult de oameni, cu atât ești mai aproape de Dumnezeu.

“Să dorim binele fraților noștri și mântuirea tuturor oamenilor mai mult decât pe a noastră.” (Sfântul Teodor Studitul)

Extras din Cele mai frumoase pilde şi povestiri creştin-ortodoxe– Leon Magdan, editura Aramis- Patriarhia Română, 1998.

(sursa darurimanastiresti.ro)

%d blogeri au apreciat: