Arhiva pentru ianuarie 28th, 2021

Memoria inimii. Cuvintele şi gândurile lasă locul iubirii

„Citirea Sfintei Scripturi trebuie să fie însoţită de rugăciune
– Biblia nu poate fi citită ca un roman –
ca să devină un dialog între Dumnezeu şi om” (CBC, nr. 2653).

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Astăzi aş vrea să mă opresc asupra rugăciunii pe care o putem face pornind de la un text din Biblie. Cuvintele Sfintei Scripturi n-au fost scrise pentru a rămâne închise pe papirus, pe pergament sau pe hârtie, ci pentru a fi primite de o persoană care se roagă, făcându-le să încolţească în propria inimă. Cuvântul lui Dumnezeu merge la inimă. Catehismul afirmă: „Citirea Sfintei Scripturi trebuie să fie însoţită de rugăciune – Biblia nu poate fi citită ca un roman – ca să devină un dialog între Dumnezeu şi om” (nr. 2653). Astfel te conduce rugăciunea, pentru că este un dialog cu Dumnezeu. Acel verset al Bibliei a fost scris şi pentru mine, în urmă cu secole şi secole, pentru a-mi aduce un cuvânt al lui Dumnezeu. A fost scris pentru fiecare dintre noi. Tuturor credincioşilor li se întâmplă această experienţă: un text din Scriptură, ascultat deja de atâtea ori, într-o zi pe neaşteptate îmi vorbeşte şi luminează o situaţie pe care o trăiesc. Însă trebuie ca eu, în acea zi, să fiu acolo, la întâlnirea cu acel cuvânt, să fiu acolo, ascultând cuvântul. În fiecare zi Dumnezeu trece şi aruncă o sămânţă în terenul vieţii noastre. Nu ştim dacă astăzi va găsi un pământ uscat, spini, sau un pământ bun, care va face să crească acea sămânţă (cf. Mc 4,3-9). Depinde de noi, de rugăciunea noastră, de inima deschisă cu care ne apropiem de Scripturi pentru ca să devină pentru noi cuvânt viu al lui Dumnezeu. Dumnezeu trece, încontinuu, prin Scriptură. Şi reiau ceea ce am spus săptămâna trecută, că spunea Sfântul Augustin: „Mi-e teamă de Domnul atunci când trece”. De ce teamă? Ca eu să nu-l ascult, ca să nu-mi dau seama că este Domnul.

Prin rugăciune are loc ca o nouă întrupare a cuvântului. Şi noi suntem „tabernacolele” unde cuvintele lui Dumnezeu vor să fie găzduite şi păstrate, pentru a putea vizita lumea. Pentru aceasta trebuie să ne apropiem de Biblie fără scopuri secundare, fără a o instrumentaliza. Credinciosul nu caută în Sfintele Scripturi sprijinul pentru propria viziune filozofică sau morală, ci pentru că speră într-o întâlnire; ştie că ele, acele cuvinte, au fost scrise în Duhul Sfânt, şi că pentru aceasta în acelaşi Duh trebuie primite, trebuie înţelese, pentru ca întâlnirea să se realizeze.

Pe mine mă deranjează un pic atunci când aud creştini care recită versete din Biblie ca papagalii. „Oh, da, Domnul spune…, vrea aşa…”. Dar tu te-ai întâlnit cu Domnul, cu acel verset? Nu este o problemă numai de memorie: este o problemă a memoriei inimii, aceea care te deschide pentru întâlnirea cu Domnul. Şi acel cuvânt, acel verset, te duce la întâlnirea cu Domnul.

Aşadar, noi citim Scripturile pentru ca ele „să ne citească pe noi”. Şi este un har a ne putea recunoaşte în personajul acesta sau acela, în situaţia aceasta sau aceea. Biblia nu este scrisă pentru o umanitate generică, ci pentru noi, pentru mine, pentru tine, pentru bărbaţi şi femei în carne şi oase, bărbaţi şi femei care au nume şi prenume, ca mine, ca tine. Şi cuvântul lui Dumnezeu, impregnat de Duh Sfânt, când este primit cu inimă deschisă, nu lasă niciodată lucrurile ca înainte, niciodată, schimbă ceva. Şi acesta este harul şi forţa cuvântului lui Dumnezeu.

Tradiţia creştină este bogată în experienţe şi în reflecţii despre rugăciunea cu Sfânta Scriptură. Îndeosebi, s-a afirmat metoda „lectio divina”, născută în mediul monastic, însă practicat de acum şi de creştinii care frecventează parohiile. Este vorba înainte de toate de a citi textul biblic cu atenţie, mai mult, aş spune cu „ascultare” faţă de text, pentru a înţelege ceea ce înseamnă în el însuşi. După aceea se intră în dialog cu Scriptura, aşa încât cuvintele să devină motiv de meditaţie şi de rugăciune: rămânând mereu aderent la text, încep să mă întreb despre ce anume „îmi spune mie”. Este o trecere delicată: nu trebuie alunecat în interpretări subiectiviste, ci să ne inserăm pe urma vie a Tradiţiei, care uneşte pe fiecare dintre noi cu Sfânta Scriptură. Şi ultimul pas de la lectio divina este contemplaţia. Aici cuvintele şi gândurile lasă locul iubirii, aşa cum între îndrăgostiţi cărora uneori este suficient să se privească în tăcere. Textul biblic rămâne, însă ca o oglindă, ca o icoană de contemplat. Şi astfel are loc dialogul.

Prin rugăciune, cuvântul lui Dumnezeu vine să locuiască în noi şi noi locuim în el. Cuvântul inspiră propuneri bune şi susţine acţiunea; ne dă forţă, ne dă seninătate, şi chiar şi atunci când ne pune în criză ne dă pace. În zilele „strâmbe” şi confuze, asigură inimii un nucleu de încredere şi de iubire care o protejează de atacurile celui rău.

Astfel, cuvântul lui Dumnezeu se face trup – îmi permit să folosesc această expresie: se face trup – în cei care îl primesc în rugăciune. În unele texte antice înfloreşte intuiţia că creştinii se identifică aşa de mult cu cuvântul, încât, dacă ar arde toate Bibliile din lume, s-ar putea salva încă „indigoul” prin amprenta pe care a lăsat-o în viaţa sfinţilor. Este o expresie frumoasă, aceasta.

Viaţa creştină este lucrare, în acelaşi timp, de ascultare şi de creativitate. Un bun creştin trebuie să fie ascultător, dar trebuie să fie creativ. Ascultător, pentru că ascultă cuvântul lui Dumnezeu; creativ, pentru că are pe Duhul Sfânt înăuntru care îl determină să-l practice, să-l ducă înainte. Isus spune asta la sfârşitul unui discurs al său rostit în parabole, cu această comparaţie: „Orice cărturar instruit în cele ale împărăţiei cerurilor este asemenea stăpânului casei care scoate din tezaurul său – inima – lucruri noi şi vechi” (Mt 13,52). Sfintele Scripturi sunt un tezaur inepuizabil. Domnul ne acordă, nouă tuturor, să luăm din el tot mai mult, prin rugăciune.

_____________________

APEL

Astăzi, aniversarea eliberării lagărului de exterminare din Auschwitz, se celebrează Ziua amintirii. Comemorăm victimele Shoah-ului şi toate persoanele persecutate şi deportate de regimul nazist. A aminti este exprimare de umanitate. A aminti este semn de civilizaţie. A aminti este condiţie pentru un viitor mai bun de pace şi de fraternitate. A aminti înseamnă şi a fi atenţi pentru ca aceste lucruri s-ar putea întâmpla din nou, începând de la propuneri ideologice care vor să salveze un popor şi ajung să distrugă un popor şi omenirea. Fiţi atenţi la modul în care a început acest drum de moarte, de exterminare, de brutalitate.

Papa Francisc:
Audienţa generală de miercuri, 27 ianuarie 2021
Cateheze despre rugăciune: 22. Rugăciunea cu Sfintele Scripturi

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe ercis.ro

%d blogeri au apreciat: