Arhiva pentru aprilie 16th, 2022

Semnele unei inimii pregătite pentru ceea ce urmează!

În tăcere ne pregătim să trăim noaptea cea mai sfântă, acea noapte despre care vom cânta că este „luminată ca ziua”, „noaptea care a risipit întunericul păcatului prin coloana cea luminoasă”. Însă cum ne pregătim? Poate că este imposibil să recuperăm într-o zi o pregătire pe care ar fi trebuit să o facem în 40 de zile, însă, dacă nu veghem cu grijă, este foarte ușor să pierdem ceea ce am construit în tot acest timp al postului mare. Această zi este pentru unii momentul trezirii din amorțeala păcatului pentru a se întâlni cu Cristos, iar pentru alții este timpul desăvârșirii pregătirilor pentru punctul culminant al credinței noastre: învierea Domnului.

Cum ne putem da seama dacă suntem sau nu pregătiți pentru întâlnirea cu Domnul gloriei? Primul lucru la care ne putem gândi este lipsa păcatului. Doar un suflet din care lipsește păcatul poate fi pregătit să se întâlnească cu Cristos. Însă nu este suficient. Un creștin nu se poate mulțumi cu lipsa păcatului, ci trebuie să verifice în viața sa prezența virtuților, în special a credinței, a speranței și a dragostei.

De aceea, astăzi trebuie să vedem cum este credința noastră în fața acestui eveniment. Misterul pascal depășește cu mult posibilitățile noastre de raționare și fără ajutorul credinței nu putem striga din toată inima „Cristos a înviat!”. În timp ce rațiunea ne strigă „Morții nu învie”, credința este cea care ne asigură: „Pentru Dumnezeu nimic nu este cu neputință!”

Alături de credință trebuie să avem speranța că împreună cu Cristos vom învia și noi. Nimeni și nimic nu trebuie să zdruncine liniștea acestei zile atâta vreme cât noi sperăm în înviere, în viața veșnică, în victoria definitivă a lui Dumnezeu asupra răului și a morții. Vom învia spre nemurirea și fericirea veșnică, acesta este speranța pe care trebuie să o avem și pe care trebuie să o mărturisim în fața tuturor.

Iar cununa acestora este iubirea, dragostea față de cel care ne-a scos din întuneric la adevărata lumină. Inima noastră trebuie deja să fie cuprinsă de palpitațiile dragostei la gândul că în curând vor răsuna cuvintele: „Cristos a înviat!”. Da, Cristos, iubirea, speranța și credința noastră este și rămâne viu pentru totdeauna. El este biruitorul răului și al morții, el este cel care a luat asupra sa păcatele noastre și ne-a adus fericirea. Pe el, pe Domnul gloriei și al vieții, îl așteptăm în inima noastră în această noapte.

Credința, speranța și dragostea
sunt semnele unei inimi pregătite pentru Înviere.

0

Ziua tăcerii

În liniște și umilință, 
Domnul se apropie de inima ta 
și vrea să o deschidă, 
așa cum a deschis mormântul său 
și să o inunde cu lumina și iubirea sa.

Cum ne pregătim să trăim noaptea cea mai sfântă, acea noapte despre care vom cânta că este „luminată ca ziua”, „noaptea care a risipit întunericul păcatului prin coloana cea luminoasă”? Ce învățăm de la Isus așezat în mormânt? Ce ne invită Cristos să ne însușim în această zi?

Tăcerea. Liniștea. Să facem liniște în viața noastră astfel încât să ne putem auzi „gândurile inimii” și „planurile lui Dumnezeu”. Astăzi este timpul liniştii, dar nu al unei tăceri apăsătoare ca o absenţă. Este un timp roditor, un timp de mângâiere în care putem privi cu nesaţ la cel străpuns pentru fărădelegile noastre şi să-i înţelegem iubirea. Vom vedea că în tăcere primim mai multe răspunsuri la problemele noastre decât în agitaţie şi zgomot.

Să facem liniște, astfel încât Dumnezeu să nu ne mai vorbească în zadar. Să învăţăm să ne deprindem cu vocea lui Dumnezeu care răsună fin, în cea mai mare linişte şi care ne cheamă la viaţă, la înviere. Astăzi, în linişte, îi vom auzi vocea strigând în adâncul inimii noastre, o voce care ne cunoaşte ziua şi noaptea, durerea şi necazul, păcatul şi căinţa. Numai cei care în această zi vor face linişte vor auzi cum Domnul se apropie şi le întinde mâinile ce poartă semnele cuielor pentru a ne cuprinde într-o îmbrăţişare din care nu ne va mai da drumul. El se apropie de noi și ne eliberează, așa cum s-a coborât la cei din iad și i-a eliberat.

Împreună cu tăcerea, Cristos ne invită să ne însușim umilința, virtutea celui care „s-a umilit pe sine, făcându-se ascultător până la moarte, până la moartea pe cruce” (Fil 2,8). Cât de greu ne este uneori să fim umili, însă viața de credință fără umilință este imposibilă. Creștinismul nu are în centrul său o teorie a umilinței, ci o persoană plină de umilință: Cristos, Dumnezeu făcut om, născut în sărăcie, crescut în simplitate, cel care a a murit răstignit pe cruce și s-a lăsat așezat într-un mormânt.

Aceasta este ziua în care în liniște, plini de umilință, privind la Cristos trebuie să spunem împreună cu apostolul Paul: „Cristos Isus a venit în lume ca să-i mântuiască pe cei păcătoşi, între care eu sunt primul” (1Tim 1,15). Lângă mormântul Domnului, așteptând învierea și viața, ne recunoaștem mici, păcătoși, lipsiți de iubire. Însă păstrăm în inimă speranța învierii, acea înviere care ne va elibera de păcat, de rău, de singurătate, de iad.

Tăcere. Umilință. Și singurătate. Moartea reprezintă singurătatea prin excelență, însă Cristos ne va elibera în această noapte de lanțurile morții, de frica în fața acestei singurătăți și mai ales de singurătatea provenită din egoism și indiferență, de iad. Da, Cristos ne eliberează de iad, căci „iadul este tocmai singurătatea în care iubirea nu mai poate pătrunde” (J. Ratzinger, Introducere în creștinism, 209).

1