Arhiva pentru august 29th, 2022

Rugăciune și speranță

„Dacă nu mă mai ascultă nimeni, Dumnezeu încă mă ascultă. Dacă nu mai pot vorbi cu nimeni, nu mai pot invoca pe nimeni, lui Dumnezeu pot să-i vorbesc mereu. Dacă nu mai există nimeni care să mă poată ajuta – acolo unde este vorba de o necesitate sau de o așteptare care depășește capacitatea umană de a spera – El poate să mă ajute. Dacă sunt izolat în singurătate extremă…; dar cel care se roagă nu este niciodată total singur. Din treisprezece ani de închisoare, dintre care nouă în izolare, neuitatul Cardinal Nguyen Van Thuan ne-a lăsat o broșură prețioasă: Rugăciuni de speranță. În timpul celor treisprezece ani de închisoare, într-o situație de disperare aparent totală, ascultarea lui Dumnezeu, faptul de a-i putea vorbi, a devenit pentru el o crescândă forță de speranță, care după eliberarea lui i-a permis să devină pentru oamenii din toată lumea un martor a speranței – al acelei speranțe care chiar și în nopțile de singurătate nu apune.

33. Augustin a ilustrat foarte frumos relația intimă dintre rugăciune și speranță într-o omilie despre Prima Scrisoare a lui Ioan. El definește rugăciunea ca exercițiu al dorinței. Omul a fost creat pentru o realitate mare – pentru însuși Dumnezeu, pentru a fi umplut de El. Însă inima sa este prea strâmtă pentru realitatea mare care i-a fost hărăzită. Trebuie să fie lărgită. „Trimițând [darul său], Dumnezeu lărgește dorința noastră; prin intermediul dorinței lărgește sufletul și dilatându-l îl face mai capabil [să-l primească pe El însuși]”. Augustin face trimitere la sfântul Paul care spune despre sine că trăiește îndreptat spre lucrurile care trebuie să vină (cf. Fil 3,13). Apoi folosește o imagine foarte frumoasă pentru a descrie acest proces de lărgire și de pregătire a inimii umane. „Presupune că Dumnezeu vrea să te umple cu miere [simbol al gingășiei lui Dumnezeu și al bunătății sale]. Însă dacă tu ești plin de oțet, unde vei pune mierea?” Vasul, adică inima, trebuie mai întâi să fie lărgită și apoi curățată: eliberată de oțet și de gustul său. Aceasta cere muncă, costă durere, dar numai așa se realizează adaptarea la care suntem destinați. Chiar dacă Augustin vorbește direct numai despre receptivitatea pentru Dumnezeu, totuși apare clar că omul, în această muncă prin care se eliberează de oțet și de gustul oțetului, nu devine numai liber pentru Dumnezeu, ci tocmai se deschide și față de ceilalți. De fapt, numai devenind fii ai lui Dumnezeu putem să fim cu Tatăl nostru comun. A ne ruga nu înseamnă a ieși din istorie și a ne retrage în colțul privat al propriei fericiri. Modul corect de a ne ruga este un proces de purificare interioară care ne face capabili pentru Dumnezeu și, tocmai așa, capabili și pentru oameni”. 

Papa Benedict al XVI-lea, Enciclica Spe salvi, nn. 32-33 (AICI poate fi citită toată enciclica: https://www.magisteriu.ro/spe-salvi-2007/)