Violența și tristețea acestor zile sunt copleșitoare. Suntem loviți din toate părțile. Este ca și cum mulți s-au hotărât deodată să ne invadeze și să ne umple de rău pentru a uita ce înseamnă pacea, liniștea, siguranța, dreptatea, încrederea…  Totul în jur în această zi are miros de spaimă, de teamă…

Ne-au provocat la rău, la ură, la război… Ne-au împărțit în două tabere, pe care, ca într-o coincidență, le prezintă și evanghelia zilei. Este trist, foarte trist, dar într-adevăr am ajuns să fim împărțiți în două tabere. Într-o parte i-au pus pe toți cei care seamănă cu o văduvă lipsită de ajutor, dar însetată de dreptate. În această parte sunt toți cei nedreptățiți, slabi, singuri. Aici sunt toți cei care ar dori să facă mai mult pentru această lume, dar nu au puterea… nu sunt lăsați de mai marii ei sau de cei răi ai lumii. Și atunci singura armă rămâne strigătul statornic: „Fă-mi dreptate!” Singura armă a celor mici este statornicia în bine, setea continuă după dreptate care conduce în cele din urmă la rezultate. Să nu obosim să strigăm, mai ales în aceste zile, după dreptate. Vrem să se facă judecată dreaptă și pe acest pământ, nu doar în ceruri!

Este adevărat că suntem mici, că suntem slabi, dar suntem mulți, suntem atât de mulți însetați de dreptate, de o lume mai bună. Și putem învinge prin statornicia noastră în lucrurile mici făcute în/pentru adevăr, pace, dreptate. Suntem ca o văduvă singură, speriată, dar suntem statornici… trebuie să fim statornici, insistenți în a cere dreptatea. Nu este corect să ieșim doar din când în când în stradă. Asta nu mai impresionează pe nimeni într-o epocă cu memoria scurtă. Se uită totul de la o zi la alta. Noi avem nevoie de un strigăt continuu, de o viață care să strige la unison: „Fă-mi dreptate”! Vrem dreptate!

Strigătul nostru se îndreaptă spre și împotriva celor din tabăra opusă. În cealaltă tabără s-au adunat toți cei care „nu se tem de Dumnezeu și nu le este rușine, nu le pasă de oameni”. Mai mult, de cealaltă parte este tabăra celor pe care nu-i interesează nicio valoare: adevărul, dreptatea, pacea, frumosul, binele, arta. Nimic! Ei vor un singur lucru: puterea. Ei vor doar să decidă totul în favoarea lor și a prietenilor lor, neținând cont de nimeni și nimic. Sunt cei care-i omoară pe cei nevinovați. Sunt cei care își astupă urechile la strigătul celor suferinzi. Sunt cei care se fac că nu văd răul din jur, răul pe care ei l-au creat într-un mod diabolic. Sunt cei care tratează valorile și arta ca pe gunoaie. Sunt cei care mint. Sunt cei care poartă această lume spre ruină. Sunt cei care își găsesc plăcerea din a-i ridica pe unii împotriva altora. Sunt cei însetați de război, nu de dreptate. Sunt cei care vor să vadă sânge și victime și rău peste tot. Sunt toți cei pentru care dreptatea nu există. Sunt cei care uită că degeaba cuceresc lumea inundând-o în sânge și teroare pentru că la urmă vor fi stăpâni doar peste cadavre. Vor comanda și domni peste un morman de trupuri goale, trupuri fără suflete, fără inimi și minte! Cel mult toți aceștia pot deveni prinții cadavrelor pentru că sufletele și-au părăsit trupurile prigonite fugind spre o lume mai bună.

Nu am ales noi să fie așa, dar aceasta este lumea în care acum ne este dat să trăim. O lume care nu e cu mult mai diferită de timpul lui Cristos. Văduva de atunci suntem noi, noi ce însetați de dreptate, noi cei care zi și noapte strigăm, ar trebui să strigăm: „Vrem dreptate!”. Suntem față în față cu judecători lipsiți de credințe, dogme, principii, respect, valori. Suntem față în față cu un monstru care se hrănește doar cu sânge și nedreptate. Singura șansă de supraviețuire a văduvei și a urmașilor ei/a celor ce îi seamănă în această lume este stăruința. Trebuie să stăruim în strigătul pentru dreptate. Trebuie să punem dreptatea mai presus de religie, bunătate, milostivire etc. pentru că noi suntem oameni, nu dumnezei. Numai la Dumnezeu îndurarea este mai presus de dreptate și judecată (cf. Iacob 2,13). El are această putere, noi nu. El va face acest lucru la judecata finală, nouă ne revine obligația de a face dreptate acum.  Noi trebuie să fim drepți, să luptăm și să strigăm pentru dreptate fără încetare!

Totodată, este adevărat că strigătul trebuie să fie puternic și fără încetare, dar faptele noastre trebuie să fie și ele pe ritmul dorinței de dreptate. Trebui să facem mereu mici gesturi de dreptate față de cei din jurul nostru. Să împlinim dreptatea în toate detaliile ei și mai ales în micile lucruri. Să stăruim în dreptate, în bunătate, în adevăr. Să ne rugăm. Să iubim pacea, arta, valorile, educația. Să stăruim și să muncim pentru o lume mai educată. Stăruința în lucrurile mici a celor mulți poate da rezultate. În cele din urmă îi vom învinge pe cei care se cred judecătorii acestor lumi și cărora nu le pasă nici de dreptate, nici de oameni, nici de adevăr, cu atât mai puțin de Dumnezeu.

Chiar așa, că tot veni vorba de Dumnezeu, oare din Ceruri cum se vede acest Pământ scăldat în sângele celor nevinovați? Este înfricoșătoare tăcerea Cerului… Este acea liniște care anunță furtuna. Liniștea aceasta este înnebunitoare pentru toți cei care au uitat „faptele minunate ale Domnului”. Dacă uităm trecutul și ne (re)negăm Cerul, sufletul, veșnicia, Dumnezeul, ei, judecătorii nedrepți ai acestui pământ scăldat în sânge, vor învinge. Pentru că, de fapt, acesta este ultimul rău pe care vor să ni-l facă: să ne convingă că Dumnezeu ne-a uitat și că acum e timpul să uităm și noi de el! Să uităm de Dumnezeu și să-l negăm pe el și toate valorile împreună cu el. Să devenim ca ei: însetați de sânge și nedreptate! Da, vor să devenim ca ei, așa cum ei au dorit să devină ca Dumnezeu și au eșuat! Vor să ne lepădăm de haina cinstită și săracă a văduvei și să îmbrăcăm mantia murdară a judecătorilor nedrepți!

În tot acest întuneric, să facem lumină în inima noastră și să răspundem la întrebarea lui Cristos cu viața noastră: „Când va veni Fiul Omului, va găsi oare credinţă pe pământ?” Dar dacă vine astăzi, acum, ce găsește în inima mea, în viața mea, în casa mea?

Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Luca 18,1-8
În acel timp, Isus le-a spus discipolilor săi o parabolă referitor la datoria de a se ruga întotdeauna şi de a nu se descuraja: ² „Într-o cetate, era un judecător care nu se temea de Dumnezeu şi căruia nu-i era ruşine de oameni. ³ Şi mai era în cetatea aceea o văduvă care venea la el şi-i spunea: «Fă-mi dreptate împotriva duşmanului meu!» ⁴ Dar, mult timp, el nu a voit. Apoi şi-a zis: «Deşi de Dumnezeu nu mă tem şi de oameni nu mi-e ruşine, ⁵ pentru că nu mă lasă în pace, îi voi face totuşi dreptate văduvei acesteia, ca să nu vină şi să mă tot bată la cap»”. ⁶ Iar Domnul a zis: „Aţi auzit ce a spus judecătorul nedrept! ⁷ Oare Dumnezeu nu va face dreptate aleşilor săi care strigă zi şi noapte către el, chiar dacă-i face să aştepte? ⁸ Vă spun că le va face dreptate repede. Dar când va veni Fiul Omului, va găsi oare credinţă pe pământ?”

Cuvântul Domnului