Prea târziu te-am iubit…

(Unul singur este învăţătorul nostru, Cristos, iar noi toţi suntem fraţi!)

Archive for the ‘Anul credinţei’ Category

Scrisoare pastorală: Prinos de mulţumire şi recunoştinţă

Posted by Paxlaur pe 23/11/2013

petru-gherghelLa sfârşitul lunii noiembrie, mai exact duminică, 24 noiembrie 2013, va avea loc încheierea solemnă a Anului Credinţei, declarat de papa Benedict al XVI-lea, actualmente emerit. Totodată vom încheia şi programul pastoral dedicat familiei în Dieceza de Iaşi, program desfăşurat pe o perioadă de trei ani: 2010-2013.

A fost o binecuvântare pentru întreaga Biserică şi un adevărat moment de reîmprospătare a convingerilor religioase a celor ce l-au ales pe Dumnezeu drept ultim scop al întregii lor vieţi şi o binemeritată reînnoire de speranţă într-o lume mai demnă şi mai aproape de idealul său temporar şi mai ales de cel veşnic. A fost, de asemenea, un prilej pentru familiile noastre să se bucure de lumina credinţei ca fundament al chemării de vestire a evangheliei în lume şi în societate.

Îi mulţumim lui Dumnezeu că ne-a oferit o astfel de etapă de împrospătare în care rugăciunea noastră a fost fără încetare ca aceea a ucenicilor Domnului: „Doamne, măreşte-ne credinţa!” (cf. Lc 17,5). Doamne, învaţă-ne să ne rugăm şi revarsă în inimile noastre darul iubirii dumnezeieşti. Doamne, păstrează în familiile noastre bucuria şi lumina credinţei.

E firesc, aşadar, să-i fim recunoscători şi Sfântului Părinte papa Benedict pentru inspiraţia avută şi pentru programul trasat prin scrisoarea apostolică Porta fidei (Poarta credinţei -11 octombrie 2011).

Sfântul Părinte Benedict făcea o precizare care ne-a însoţit pe parcursul întregului An al Credinţei, deschis odată cu Sinodul Episcopilor din octombrie 2012, încurajându-ne să pătrundem în nucleul credinţei pentru o nouă evanghelizare: „Dorim ca acest an să trezească în fiecare credincios aspiraţia de a mărturisi credinţa în plinătate şi cu reînnoită convingere, cu încredere şi speranţă. Va fi o ocazie propice şi pentru a face mai intensă celebrarea credinţei în liturgie, îndeosebi în Euharistie, care este culmea spre care tinde acţiunea Bisericii şi în acelaşi timp izvorul din care provine toată energia ei”.

Îi mulţumim, de asemenea, actualului Sfânt Părinte Francisc care, preluând gândul şi dorinţa papei emerit Benedict, care dorea ca această „lumină a credinţei”, analizată şi retrăită de fiecare creştin să aducă în lume o nouă rază iluminatoare pe care trebuie să o răspândească prin propria experienţă şi viaţă din întâlnirea cu Cristos, „adevărata lumină care a venit în lume” (In 1,9).

Caracterizată prin cuvintele „cine crede, vede„, enciclica, „prezentând credinţa”, cere să se îndrepte din nou privirea spre esenţialul Bisericii şi al fiecărui credincios care ne face să înţelegem misterul întrupării Fiului lui Dumnezeu, care, în moartea şi învierea sa, a revelat iubirea în plinătatea şi profunzimea sa.

Înţelegem din această valoroasă şi importantă enciclică, document pontifical care îl are drept inspirator pe papa emerit Benedict şi autor pe actualul Sfânt Părinte papa Francisc, un lucru esenţial: credinţa este un dar, noi suntem chemaţi să o descoperim din ce în ce mai bine şi să înţelegem caracterul ei de lumină pentru că, atunci când flacăra ei se stinge, toate celelalte lumini ajung să-şi piardă vigoarea. Credinţa se naşte din întâlnirea cu Dumnezeul cel viu, care ne cheamă şi ne dezvăluie iubirea sa, o iubire care ne precedă şi pe care ne putem sprijini pentru a fi trainici şi a construi viaţa. Transformaţi de această iubire, primim ochi noi, experimentăm că în ea există o mare promisiune de plinătate şi ni se deschide privirea viitorului, ne asigură Sfântul Părinte la începutul acestei enciclice.

Suntem bucuroşi că în acest An al Credinţei am beneficiat de un Sinod al episcopilor, înţelegând cât de importantă este credinţa trăită pentru răspândirea evangheliei în lumea de astăzi şi în misiunea unei noi evanghelizări, aşa cum am fost îndemnaţi de papa emerit Benedict.

Am avut bucuria de a întâlni un nou păstor carismatic şi dornic de a ne ilumina şi călăuzi pe un drum nou de credinţă, de a ne face să fim purtătorii acestei lumini la toţi oamenii, după ce am primit-o prin întâlnirea cu Cristos. Suntem recunoscători că pe parcursul acestui An al Credinţei am fost stimulaţi în atâtea forme să redescoperim „lumina credinţei”, să ne împărtăşim din lumina ei, să o transformăm în iubire şi trăire creştină, capabilă să ajute la o nouă orientare în Biserică şi în lume.

Tot ceea ce ne-a lăsat ca moştenire Conciliul Vatican II la împlinirea celor 50 de ani de la deschidere, noul Catehism al Bisericii Catolice la împlinirea celor 20 de ani de la publicare, precum şi tot ce ne-au transmis marii noştri papi Ioan al XXIII-lea, Paul al VI-lea, Ioan Paul al II-lea şi Benedict al XVI-lea se regăseşte în această ultimă enciclică, ce întregeşte, de fapt, o trilogie voită cândva de papa Benedict, ce urma să devină un adevărat ghid pentru viaţa noastră: Deus caritas est, Spe salvi şi Lumen fidei. Papa Francisc vine să confirme şi să întărească această dorinţă a înaintaşului său şi acest magisteriu cu un nou spirit şi cu o nouă abordare şi să ne îmbucure astfel inima cu exemplul său şi cu razele luminii credinţei trăite şi transformate în speranţă şi iubire după modelul patronului ales, sfântul Francisc din Assisi.

Cât de frumos exprimă acest adevăr atunci când ţine să precizeze despre tot ce au făcut înaintaşii săi, despre ceea ce a voit şi a ţinut să facă papa Benedict. „Succesorul lui Petru este chemat, de fapt, să-i «întărească pe fraţi» în acea incomensurabilă comoară a credinţei pe care Dumnezeu o dăruieşte ca lumină pe drumul fiecărui om. (7). Tezaurul credinţei rămâne mereu inalterabil şi valabil peste timpuri şi generaţii. El trebuie doar redescoperit şi aplicat în condiţii şi forme noi.

Aceasta a fost, este şi trebuie să rămână pentru om Lumen fidei, lumina credinţei: un ghid ce ni-l pune în mână pe Cristos pe care îl întâlnim şi prin care suntem chemaţi să fim lumină în lume (cf. Mt 5,13-16).

Avem aşadar motive să celebrăm, împreună cu întreaga Biserică, acest act de preamărire a lui Dumnezeu care a fost atât de generos cu noi dându-ne întâlnire, pe parcursul acestui an, cu iubirea sa pe care ne-a oferit-o în atâtea ocazii şi prin atâtea forme aşa încât drumul nostru de curaj şi de mărturie să crească şi să aducă noi roade în opera atât de importantă a noii evanghelizări.

În aceeaşi măsură suntem fericiţi că darul credinţei pe care l-am retrăit şi reînnoit pe parcursul anului pastoral pe care-l încheiem la Cristos, Rege, a adus în familiile noastre din dieceză o adevărată lumină şi un nou impuls în angajarea unei trăiri demne, conforme cu vocaţia încredinţată de Dumnezeu părinţilor şi copiilor în această lume.

În enciclica „Lumen fidei” există multe referinţe la faptul cum această lumină operează în familie şi luminează paşii părinţilor şi ai copiilor, fiind pentru toţi membrii acestei „biserici domestice” un far luminos. Ne bucurăm să ştim şi să vedem cum programul nostru pastoral dedicat familiei s-a îmbinat aşa de bine cu dorinţa şi gândul Sfântului Părinte de a face să strălucească şi mai mult lumina credinţei în familie şi prin familie.

Iată cuvintele Sfântului Părinte Francisc: „Primul loc în care credinţa luminează cetatea oamenilor se află în familie. Înainte de toate, mă gândesc la unirea stabilă a bărbatului şi a femeii în căsătorie. Ea se naşte din iubirea lor, semn şi prezenţă a iubirii lui Dumnezeu, din recunoaşterea şi acceptarea bunătăţii diferenţei sexuale, prin care soţii se pot uni într-un singur trup (cf. Gen 2,24) şi sunt capabili să dea naştere unei noi vieţi, manifestare a bunătăţii Creatorului, a înţelepciunii şi a planului său de iubire. În familie, credinţa însoţeşte toate vârstele vieţii, începând de la pruncie: copiii învaţă să se încreadă în iubirea părinţilor lor. Pentru aceasta este important ca părinţii să cultive practici comune de credinţă în familie, care să însoţească maturizarea credinţei copiilor. Mai ales tinerii, care străbat o vârstă a vieţii atât de complexă, bogată şi importantă pentru credinţă, trebuie să simtă apropierea şi atenţia familiei şi a comunităţii ecleziale în drumul lor de creştere în credinţă” (LF 52-53).

O minunată simbioză între credinţă şi familie, familia devenind o adevărată şcoală şi un veritabil laborator al credinţei.

Sfinţiile voastre, dragi fraţi şi surori în Cristos, preaiubite familii,

Anul Credinţei şi al Familiei se încheie în solemnitatea lui Cristos, Rege.

Vom face sărbătoare, mulţumindu-i lui Dumnezeu pentru acest timp binecuvântat şi pentru această revărsare de lumină cerească.

Tot în acest sens, cerem ca în toate Bisericile noastre, la celebrările liturgice, mai ales la celebrarea sfintei Liturghii să subliniaţi marea binefacere pe care a trăit-o Biserica în acest an special, făcând un triduum de pregătire cu rugăciuni, adoraţii, cateheze şi alte diferite devoţiuni în biserici, mănăstiri, capele, institute teologice şi de formare, case de educaţie şi caritate, dar mai ales în familii, ca prinos de mulţumire şi recunoştinţă faţă de Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, invocând ajutorul sfintei familii din Nazaret şi a sfinţilor noştri protectori.

Unindu-ne cu Sfântul Părinte papa Francisc şi cu întreaga Biserică în catedrala noastră „Sfânta Fecioară Maria, Regină” vom celebra, la ora 11.00. în mod solemn o sfântă Liturghie pontificală cu participarea tuturor preoţilor din Iaşi, a tuturor familiilor religioase şi a tuturor structurilor bisericeşti.

Nu uităm însă că drumul de credinţă şi misiunea noastră în Biserica locală ca şi în fiecare familie în parte nu se termină, ci continuă. Suntem chemaţi să facem vie credinţa pe care am redescoperit-o şi să devenim purtătorii acestei lumini pe cărările vieţii la cei care încă n-au întâlnit-o.

Vă îndemnăm cu iubire părintească şi frăţească să nu încetăm să implorăm împreună cu Sfântul Părinte, cu toţi păstorii Bisericii acelaşi dar ceresc: Doamne, măreşte-ne credinţa! Doamne, fă ca familia creştină să fie mereu şcoală de credinţă în lume şi să rămână mereu aşa cum a fost instituită după planul şi voinţa lui Dumnezeu.

Întrucât în dieceza noastră am trăit şi un program cu totul special dedicat familiei şi căsătoriei creştine, pe parcursul a trei ani, vă facem cunoscut că dată fiind importanţa acestui proiect, vom adresa înaintea sărbătorii Crăciunului, sărbătoarea vieţii şi a familiei prin excelenţă, o scrisoare pastorală tuturor familiilor noastre cu un mesaj pentru fiecare persoană în parte.

Tuturor îmbrăţişarea noastră părintească şi dorinţa binecuvântării cereşti, „ca toţi să fie una” (In 17,21).

Iaşi, 1 noiembrie 2013,

Solemnitatea Tuturor Sfinţilor

Petru Gherghel, episcop de Iaşi

Preluat de pe www.ercis.ro

Anunțuri

Posted in Anul credinţei | Etichetat: , , , | Leave a Comment »

Statornicia în credinţă – dacă nu ne convertim gândurile, vom sfârși prin a le transforma în fapte!

Posted by Paxlaur pe 17/11/2013

Rămâneți statornici și veți dobândi viața!

20131117duminica33jpgCât de plini de speranță suntem la fiecare început. Fiecare por al ființei noastre transpiră sub impulsul entuziasmului și al dorinței de mai bine. Însă abia la sfârșit, când timpul hărăzit s-a scurs, putem cuantifica rezultatele entuziasmului nostru. Iată că suntem la finalul anului liturgic. Duminica viitoare vom încheia acest an cu solemnitatea „Domnul nostru Isus Cristos, Regele Universului”. Tot duminica viitoare vom încheia și Anul Credinței. Iată că a trecut acest timp în care speram să consolidăm credința noastră și a celor din jurul nostru. Și…cum a fost? Cum am fost? Cum l-am trăit? Ce-am făcut bine, ce am îmbunătățit în acest timp? Acum suntem la final și putem face contabilitatea. Și evanghelia din această duminică vorbește despre un sfârșit al lucrurilor frumoase (cum era Templu!), dar și a unor realități legate de lumea aceasta. Putem întrezări sfârșitul lumii care se va întâmpla; când și cum se va întâmpla, nu ne privește pe noi și nici nu avem cum să știm. Însă ceea ce ne interesează pe noi, ceea ce ar trebui să ne intereseze în fiecare zi și să devină preocuparea noastră esențială, este cum ne pregătim pentru această mare zi. Cum ne pregătim pentru întâlnirea cu Domnul care va fi la împlinirea timpului?

Cred că despre această pregătire pe care (nu) o facem vorbește foarte mult pregătirea pe care (nu) o facem înainte de sfânta Liturghie și mai ales înainte de a prima sfânta Euharistie. Dacă ne pregătim pentru întâlnirea cu Isus prezent în cuvântul său și în sfânta Euharistie, cu siguranță atunci ne pregătim și pentru marea întâlnire, față către față. Dar dacă acum tratăm cu răceală prezența lui Cristos în mijlocul nostru, atunci e clar că avem motive să ne temem de acea zi a judecății. Dacă nu ne pregătim este clar că în loc să cântăm MaranathaVino, Doamne, Isuse, privim cu spaimă spre acea zi pe care o vedem ca Dies irae, ziua mâniei lui Dumnezeu asupra noastră. Dacă am căuta acum prezența lui Dumnezeu în mijlocul nostru – în taina altarului, în cuvântul Sfintei Scripturi, în cei săraci și suferinzi – ziua acea am privi-o ca pe cea mai mare mângâiere a sufletului, ca pe cea mai râvnită întâlnire dintre două inimi care se iubesc. Dacă…

Cei care au ascultat și meditat lecturile de ieri, sâmbătă, au putut asculta întrebarea lui Isus: „Fiului Omului, când va veni, va găsi el credință pe pământ?” (Lc 18,8). Și același Isus ne spune astăzi: „rămâneți statornici și veți dobândi viața”. Avem două cuvinte esențiale pentru veșnicia noastră: credință și statornicie. Aceste cuvinte trebuie să le punem mereu împreună și să vorbim despre statornicia în credință sau despre credința statornică. Ne este necesară statornicia în credință pentru a putea rămâne pe calea care ne poartă spre viața cea veșnică.

Și aș vrea să subliniez trei puncte legate de această statornicie în credință.

În primul rând, statornicia în credință nu înseamnă stagnare, blocare. De fapt, este imposibil să rămânem mereu la același nivel în ceea ce privește credința noastră. În credință, așa cum bine știm și repetăm deseori, ori creștem ori scădem. În credință, așa cum spun unii și despre iubire, astăzi trebuie să fim mai buni decât ieri și mâine mai buni decât astăzi, mâine trebuie să avem o credință mai puternică, mai mare. Zi de zi, toată viața, trebuie să creștem, altfel pierdem din credința noastră. Așadar, ori avem mai multă credință, ori mai puțină. De aceasta depinde fidelitatea noastră față de cuvântul lui Dumnezeu, depinde felul în care stăm în așteptarea Domnului, felul în care ne pregătim pentru întâlnirea cu el. Noi decidem, noi alegem: mai mult sau mai puțin pentru astăzi?!

În al doilea rând, meditând lecturile de astăzi, în special prima și a două, cred că două cuvinte atât de mult cunoscute în lumea creștină, mai ales în lumea monastică, ar putea rezuma bogăția mesajului și să-l pună pe linia acestei statornicii în credință: ora et labora. Roagă-te și muncește, spunea sfântul Benedict. Roagă-te pentru statornicia ta în credință pentru că ea este darul lui Dumnezeu. Iar acest dar trebuie cerut în rugăciune. Și aici simt că se împlinește cuvântul primei lecturi: cei care în zbuciumul vieții caută să lupte, caută să fie statornici în credință și cer ajutorul Domunlui, vor simți cum Domnul „va aduce vindecare pe aripile lui”, vor simți cum Domnul le oferă ajutorul de care au nevoie în suferință și în încercări. Pentru ei va răsări Soarele dreptății! Este un mare har să te bucuri în fiecare zi de răsăritul soarelui. Este o splendoare despre care mulți doar aud povestindu-se, pentru că nu văd, iar noi neglijăm lumina ce intră în viața noastră și uităm să mulțumim…sau măcar să ne bucurăm. Ba mai mult: uităm să cerem răsăritul! La fel este și în viața spirituală: dacă cerem în rugăciune acest har, îl vom primi. Soarele dreptății  va răsări în viața noastră și noi ne vom bucura de lumină pentru a păși doar pe calea cea bună, de lumina necesară pentru a rămâne statornici în credință. Trebuie să cerem și ni se va da. Statornicia este în primul rând darul lui Dumnezeu.

Însă, după ora, nu trebuie să uităm labora. Și sfântul Paul ne amintește acest lucru: „cine nu vrea să muncească, nici să nu mănânce”. Însă nu trebuie să muncim doar pentru pâinea cea de toate zilele (care nu trebuie să uităm că este tot un dar divin pe care trebuie să-l cerem în rugăciune și-l cerem zi de zi când spunem Tatăl nostru…) sau doar pentru binele nostru, al familiilor noastre și al celor dragi. Trebuie la fel de mult să muncim și pentru viața noastră spirituală. În fiecare zi trebuie să vedem ce putem îmbunătăți în viața noastră de credință. Atenție: cine nu muncește (pentru viața spirituală, pentru statornicia în credință) nici să nu mănânce (să nu se apropie de masa euharistică)! Riscăm să banalizăm ospățul euharistic atunci când nu depunem nici un efort pentru ca întâlnirea cu Isus să fie una purificată de orice păcat, fie el și păcat venial. Ora et labora, roagă-te și muncește. Sau cum spunea atât de încurajator sfântul Iganțiu de Loyola: „Roagă-te ca și cum totul ar depinde de Dumnezeu și muncește ca și cum totul ar depinde de tine”.

În al treilea și ultimul rând (și poate cel mai important la nivel practic!) este bine să fim convinși de acest adevăr: adevărata statornicie în credință începe cu gândurile. Da, cu gândul, nu cu faptele mărețe. Dacă vrem o viață lipsită de superficialitate, trebuie să începem să schimbăm modul nostru de a gândi, trebuie să reînnoim gândurile noastre care ne sunt izvor de acțiune. Trebuie să începem cu gândul, după cum în fiecare zi (în special seara) când facem cercetarea cugetului sau actul penitențial spunem: „Mărturisesc lui Dumnezeu atotputernicul că am păcătuit prea mult cu gândul…”. Prima dată spunem cu gândul și apoi adăugăm „cuvântul, fapta și omisiunea”. Spun aceasta pentru că sunt convins că dacă vom reuși să facem gândurile noastre statornice în credință, cu siguranță și faptele noastre vor fi desăvârșite. Însă altfel ne amenință pericolul fariseismului: facem fapte mărețe, dar în inima noastră avem gânduri nedemne de numele pe care-l purtăm! Și apoi să nu uităm un lucru foarte important: în privința faptelor noastre de multe ori suntem constrânși să acționăm bine, frumos, creștinește pentru că suntem văzuți, apreciați. Sau pentru că dacă nu acționăm bine suntem pedepsiți de lege. Orice gest este supus unui control din exterior și în consecință poate fi sancționat sau apreciat. Însă gândurile nu pot fi sancționate. În inima noastră putem să facem orice: nimeni nu știe, nimeni nu vede (în afară de Domnul). Putem fi inimaginabil de murdari și răi și lipsiți de credință, chiar dacă zi de zi stăm cu mâinile împreunate și „derulăm” de zeci de ori bobițele preasfântului Rozariu. De aceea, adevărat judecată a Domnului va fi emisă după inima noastră, după ceea ce se află în ea, după sentimentele și gândurile noastre. Știm prea bine: Domnul nu privește la ceea ce facem, ci la inima noastră; Domnul nu judecă după înfățișare. Oare chiar înțelegem acest lucru?! Trebuie să fim convinși de gravitatea cuvintelor lui Isus, cuvinte atât de dure, dar pline de adevăr: „Ați auzit că s-a spus celor din vechime: Să nu ucizi! Dacă cineva comite o crimă, va fi condamnat la judecată. Dar eu vă spun că oricine se mânie pe fratele său va fi condamnat la judecată… Ați auzit că s-a spus: Să nu comiți adulter! Eu însă vă spun că oricine privește o femeie dorind-o a și comis adulter cu ea în inima lui (Mt 5,21-22.27-28). Totul este atât de clar spus. Știm prea bine că în inima noastră de atâtea ori am făcut rău celor din jur, am gândit rău despre ei, poate le-am dorit și moartea (unii, mai „pasionați”, poate au mers până acolo încât au făcut și scenarii pline de răutate, de răzbunare), dar totul a rămas la nivel de gând, totul a rămas în inima noastră pentru că ne temem de legi, de pușcărie, de vorbele celor din jur care ne știu de oameni buni etc. Așa suntem noi: îl ucidem de mii de ori pe cel de lângă noi, dar doar în inima noastră, că în rest ne e teamă de lege. Și dacă avem astfel de gânduri, dar fapte care sunt „zâmbărețe”, care este adevăratul nostru chip? Cel al faptelor (care sunt constrânse de lege, de frică şi sunt „zâmbărețe”) sau cel al gândurilor pline de răutate?! Dacă nu ne convertim gândurile, vom sfârși prin a le transforma în fapte!

Așadar „munca” pentru statornicia noastră în credinţă nu e uşoară şi nu e nici puţină. Însă nu trebuie să ne temem nici măcar în faţa celor mai mai încercări sau provocări. Trebuie să nu uităm că în timp ce muncim pentru statornicia noastră, dacă cerem vom beneficia mereu de sprijinul Soarelui Dreptății, sprijinul celui care ne mângâie cu aceste cuvinte: „Veți fi dușmăniți de toți din cauza numelui meu. Dar nici un fir de păr de pe capul vostru nu se va pierde. Rămâneți statornici și veți dobândi viața”. Domnul este de partea noastră, el ne pune pe buze cuvintele potrivite și ne dă forța de a face binele. Să-i cerem să pună și în inima gândurile cele mai nobile pentru a fi mereu statornici în credință, pentru a ne apropia de împărăția sa care va veni și nu va avea sfârșit. Amin!

Duminică, 17 noiembrie 2013 

† DUMINICA a 33-a de peste an Ss. Elisabeta a Ungariei, calug, Florin, pr.

LECTURA I Va răsări pentru voi Soarele dreptăţii.

Citire din cartea profetului Malahia 3,19-20 1 Iată, vine ziua Domnului, care va arde ca un cuptor. Toţi cei trufaşi şi toţi cei care săvârşesc fărădelegea, vor fi ca paiele. Ziua care vine îi va mistui, spune Domnul universului, şi nu va rămâne din ei nici rădăcină, nici ramură, 2a dar pentru voi, care vă temeţi de numele meu, va răsări Soarele dreptăţii; el va aduce vindecarea pe aripile lui.

Cuvântul Domnului

PSALMUL RESPONSORIAL Ps 97,5-6.7-9a.9bc (R.: cf. 9)

R.: Domnul va veni să judece toate popoarele cu dreptate.

5 Cântaţi Domnului din harpă, să răsune harpa împreună cu toate instrumentele. 6 Sunând din trompetă şi din corn, strigaţi de bucurie în faţa Domnului, regele nostru. R.

7 Să vuiască marea şi tot ce cuprinde ea, lumea şi toţi cei ce locuiesc într-însa. 8 Toate râurile să bată din palme şi munţii să tresalte de bucurie în faţa Domnului 9a căci el vine să judece pământul. R.

9bc El va judeca lumea cu dreptate şi popoarele fără părtinire. R.

LECTURA A II-A Cine nu vrea să muncească să nu mănânce.

Citire din Scrisoarea a doua a sfântului apostol Paul către Tesaloniceni 3,7-12 Fraţilor, 7 voi ştiţi bine ce trebuie să faceţi ca să ne urmaţi exemplul. 8 Noi n-am trăit printre voi în trândăvie şi pâinea, pe care am mâncat-o, n-am aşteptat-o pe gratis de la nimeni. Dimpotrivă, am lucrat ostenindu-ne din greu, zi şi noapte, ca să nu fim povară niciunuia dintre voi. 9 Desigur, nu că nu am fi avut acest drept, însă am vrut să fim pentru voi un exemplu de urmat. 10 Şi când eram la voi v-am dat această normă: cine nu vrea să muncească, nici să nu mănânce. 11 Am auzit că unii dintre voi trăiesc în trândăvie, umblă încolo şi încoace, fără să facă nimic. 12 În Domnul Isus Cristos acestora le poruncim şi le punem în vedere: să muncească în linişte şi să mănânce pâinea agonisită de ei!

Cuvântul Domnului

ALELUIA Lc 21,28 (Aleluia) Ridicaţi-vă privirea spre ceruri, căci se apropie mântuirea voastră. (Aleluia)

EVANGHELIA Rămâneţi statornici şi veţi dobândi viaţa.

Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Luca 21,5-19 În acel timp, 5 unii vorbeau despre templu, că este împodobit cu pietre frumoase şi daruri. 6 Isus le-a zis: „Vor veni zile în care din tot ce vedeţi nu va rămâne piatră peste piatră; totul va fi distrus!” 7 Ei l-au întrebat: „Învăţătorule, când se va întâmpla aceasta şi după care semn se va putea cunoaşte că este pe cale să se împlinească?” 8 Isus le-a răspuns: „Fiţi atenţi să nu fiţi duşi în eroare; căci mulţi vor veni purtând numele meu şi spunând: «Eu sunt», sau «Timpul este aproape!». Nu vă luaţi după ei. 9 Când veţi auzi vorbindu-se despre războaie şi răscoale, nu vă înspăimântaţi; căci trebuie să se întâmple acestea mai întâi, dar nu va fi încă sfârşitul”. 10 Isus a adăugat: „Un popor se va ridica împotriva altui popor şi o împărăţie împotriva alteia. 11 Vor fi mari cutremure de pământ, pe alocuri epidemii şi foamete; vor avea loc fapte înfricoşătoare şi semne mari în cer. 12 Dar mai înainte de acestea, vor pune mâinile pe voi şi vă vor prigoni, vă vor duce în faţa tribunalelor sinagogii, vă vor arunca în închisoare, vă vor duce în faţa regilor şi guvernatorilor pentru numele meu. 13 Aceasta va fi pentru voi prilej de a da mărturie. 14 Întipăriţi-vă bine în inimă, că nu trebuie să vă îngrijiţi de apărarea voastră; 15 eu însumi vă voi inspira acele cuvinte şi acea înţelepciune, cărora potrivnicii voştri nu vor putea să le ţină piept şi nici să le contrazică. 16 Vă vor trăda chiar părinţii, fraţii, familia, rudele şi prietenii voştri şi-i vor da la moarte pe unii dintre voi. 17 Veţi fi duşmăniţi de toţi din cauza numelui meu. 18 Dar nici un fir de păr de pe capul vostru nu se va pierde. 19 Rămâneţi statornici şi veţi dobândi viaţa”.

Cuvântul Domnului

Posted in Anul credinţei, Predici si meditatii | Etichetat: , , , , , , , | 1 Comment »

Ce (cum) este (trebuie sa fie) credinta.

Posted by Paxlaur pe 06/11/2013

Simbolul credinteiCredința este una singură, dar genul său este dublu. Există o credință care se referă la dogme și este cunoaș­terea și asentimentul intelectului la adevărurile revelate. Această credință este necesară pentru mântuire, după cum spune Domnul: Cine ascultă cuvântul meu și crede în cel care m-a trimis are viața veșnică și nu ajunge la judecată (In 5,24), de asemenea: Cine crede în Fiul nu este judecat, ci a trecut de la moarte la viață (cf. In 3,18; 5,24).
O, bunătate a lui Dumnezeu față de oameni! Cei drepți i-au plăcut lui Dumnezeu în trudele de ani mulți. Însă ceea ce ei au ajuns să obțină printr-o slujire continuă și eroică plăcută lui Dumnezeu, Isus îți dă într-un spațiu scurt de timp. Dacă tu crezi că Isus Cristos este Dom­nul și că Dumnezeu l-a înviat din morți, vei fi mântuit și vei fi admis în paradis de cel care l-a făcut să intre acolo pe tâlharul căit. Să nu ai nici o îndoială în această privință, deoarece acela care, pe acest sfânt munte, Gol­gota, a dat mântuire tâlharului, datorită credinței de un moment, el însuși te va mântui și pe tine, dacă vei crede.
Există un alt gen de credință, și acesta este un dar al lui Cristos. Este scris: Unuia îi este dat, prin Duhul, cuvântul înțelepciunii, altuia, datorită aceluiași Duh, darul științei; unuia, credința prin același Duh, altuia, darul vindecărilor (1Cor 12,8-9). Prin urmare, această credință dăruită de Duhul ca un dar nu se referă numai la dogme, ci este și cauză a minunilor care depășesc toate puterile omului. Cel care are această credință va putea să spună acestui munte: Mută-te de aici acolo și el se va muta (Mt 17,20). Dacă într-adevăr cineva, fără a se îndoi înlăuntrul său, spune aceste cuvinte mișcat de credință, crezând că așa se va întâmpla, atunci primește acel har.
Tocmai despre această credință este spus: Dacă ați avea credință cât un grăunte de muștar (Mt 17,20). Grăuntele de muștar în sine este foarte mic, însă are o eficacitate deosebită. Fiind semănat într-o mică porțiune de teren, își întinde împrejur ramurile lungi și atunci când a crescut poate să facă umbră păsărilor cerului. Tot așa, credința, într-un timp foarte scurt, săvârșește în suflet lucruri minunate. Credința este o reprezentare interioară care îl are ca obiect pe Dumnezeu. Este o înțe­legere intimă, pe care mintea, luminată de Dumnezeu, reușește să o aibă cu privire la esența sa, într-o măsură permisă. Credința parcurge pământul de la un capăt la altul și, chiar mai înainte de sfârșitul ordinii prezente, vede deja ca realizată judecata și gustă de pe acum răsplata promisă.    Așadar, să ai acea credință care depinde de tine și se îndreaptă spre Dumnezeu, pentru ca el să ți-o poată da și pe aceea care lucrează dincolo de puterile umane.

Text preluat din Breviar: Din Catehezele sfântului Ciril de Ierusalim, episcop(Cat. 5, De Fide et symbolo, 10-11: PG 33, 518-519)Virtutea credinței lucrează dincolo de puterile umane.

Posted in Anul credinţei | Etichetat: , | 4 Comments »

Cui i se potrivesc cel mai bine aceste cuvinte?

Posted by Paxlaur pe 25/10/2013

Decalog pt Anul credinteiAstăzi am putea face un experiment. Să ieşim în stradă şi să oprim primul om pe care îl întâlnim şi să-l întrebăm cui crede că i se potrivesc cel mai bine aceste cuvinte: „am dorinţa de a face binele, dar n-am puterea să-l fac. Căci nu fac binele pe care îl vreau, ci răul pe care nu-l vreau. Eu, care vreau să fac binele, constat în mine această lege; că răul se ţine de mine”. Îi va fi greu să aleagă din multitudinea de persoane care-i vin în minte şi printre care cu siguranţă că se regăseşte chiar şi cel întrebat. Ba chiar nici nu cred că e nevoie să ieşim pe stradă. Putem rămâne în casă şi cu siguranţă şi acolo vom găsi oameni cărora aceste cuvinte li se potrivesc ca o mănuşă. Noi înşine suntem astfel de oameni. Zilnic simţim cum răul se ţine de noi, zilnic consimţim răului să se ţină de noi şi nu reuşim să facem binele pe care ni-l dorim, ni-l propunem şi pe care îl tot amânăm.

De exemplu, pentru că am intrat deja în ultima lună din „Anul credinţei”, ne putem cerceta cu privire la dorinţele noastre bune de la începutul anului. Ce s-a ales de propunerile noastre de a face binele, de a fi mai credincioşi? Am avut la dispoziţie acest timp în care trebuia să ne revizuim credinţa şi să o intensificăm, lăsându-ne ajutaţi de sacramente şi de învăţătura Bisericii. Ne pregătim să tragem linie şi fiecare ştie unde a ajuns şi cam cât mai poate face în timpul rămas. Cum ne simţim după acest timp de „evaluare” a credinţei? Am ştiut anul acesta să „interpretăm semnele timpului în care ne aflăm” şi să le valorificăm? Cred că de fiecare dată când ne analizăm cu sinceritate înaintea lui Dumnezeu, ne dăm seama că ne pricepem şi facem multe lucruri nesemnificative care nu au nimic de-a face cu credinţa, cu viaţa veşnică sau cu Dumnezeu, dar facem atât de puţine pentru a descoperi misterele împărăţiei lui Dumnezeu.

Dacă astăzi consimţim că e timpul pentru o schimbare în viaţa noastră, psalmistul ne invită să ne lăsăm învăţaţi de însuşi Dumnezeu. Să ne înălţăm inimile şi viaţa noastră să strige: învaţă-ne, Doamne, să pricepem şi să judecăm bine, învaţă-ne îndreptările tale, învaţă-ne să împlinim poruncile tale, învaţă-ne să citim semnele timpului ca să fim de folos Bisericii şi fraţilor noştri. Fericit este omul pe care îl înveţi tu, Doamne.

Reţine

Este adevărat că răul se ţine de noi, dar noi ştim în cine ne-am pus încrederea, ştim cine este Domnul şi învăţătorul nostru. Bunătatea lui ne va fi mângâiere în această zi.

Vineri, 25 octombrie 2013 

Vineri din saptamâna a 29-a de peste an Ss. Crisant si Daria, soti m.; Mina, ostas m.

LECTURA I Cine mă va elibera de acest trup destinat morţii?

Citire din Scrisoarea sfântului apostol Paul către Romani 7,18-25a Fraţilor, 18 eu ştiu că în mine, adică în fiinţa mea de carne nu locuieşte binele; am dorinţa de a face binele, dar n-am puterea să-l fac. 19 Căci nu fac binele pe care îl vreau, ci răul pe care nu-l vreau. 20 Dacă fac ceea ce nu vreau, atunci nu mai sunt eu cel care fac acest lucru, ci păcatul care locuieşte în mine. 21 Eu, care vreau să fac binele, constat în mine această lege; că răul se ţine de mine. 22 În adâncul fiinţei mele mă bucur de legea lui Dumnezeu, 23 dar în mădularele trupului meu descopăr o altă lege; ea luptă împotriva legii pe care o urmează mintea mea şi mă face prizonierul legii păcatului care este în trupul meu. 24 Nenorocitul de mine! Cine mă va elibera de acest trup destinat morţii? 25a Cu toate acestea se cuvine să-i aduc mulţumiri lui Dumnezeu prin Isus Cristos Domnul nostru.

Cuvântul Domnului

PSALMUL RESPONSORIAL Ps 118,66.68.76.77.93.94 (R.: cf. 68b) R.: Învaţă-mă, Doamne, să împlinesc poruncile tale! 66 Învaţă-mă să pricep şi să judec bine, căci am încredere în poruncile tale. R.

68 Tu eşti bun şi împarţi cele bune, învaţă-mă îndreptările tale. R.

76 Bunătatea ta să-mi fie mângâiere, aşa cum ai promis slujitorului tău. R.

77 Să coboare asupra mea îndurarea ta ca să am viaţă, pentru că legea ta e desfătarea mea. R.

93 Niciodată nu voi uita poruncile tale, pentru că prin ele îmi dai viaţă. R.

94 Sunt al tău, salvează-mă, căci eu caut poruncile tale. R.

ALELUIA Mt 11,25 (Aleluia) Te preamăresc pe tine, Părinte, stăpânul cerului şi al pământului, pentru că ai descoperit celor mici misterele împărăţiei tale. (Aleluia)

EVANGHELIA Înfăţişarea pământului şi a cerului ştiţi s-o interpretaţi, dar nu şi semnele timpului de faţă.

Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Luca 12,54-59 În acel timp, 54 Isus spunea mulţimii: „Când vedeţi un nor ridicându-se la asfinţit, spuneţi: «Va ploua», şi aşa se întâmplă. 55 Iar când suflă vântul de la miazăzi, spuneţi: «Va fi arşiţă», şi aşa se întâmplă. 56 Făţarnicilor, înfăţişarea pământului şi a cerului ştiţi s-o interpretaţi, dar semnele timpului în care ne aflăm de ce nu ştiţi să le interpretaţi? 57 Şi de ce nu judecaţi voi înşivă ceea ce este drept? 58 Când mergi cu potrivnicul tău înaintea judecătorului, încă pe drum străduieşte-te să ajungi cu el la învoială, altfel te va târî în faţa judecătorului şi judecătorul te va da pe mâna executorului judecătoresc, iar acesta te va arunca în închisoare. 59 Îţi spun: nu vei ieşi de acolo până nu vei plăti şi ultimul bănuţ”.

Cuvântul Domnului

Posted in Anul credinţei, Predici si meditatii | Etichetat: , , , , | 4 Comments »

Unitatea de măsură

Posted by Paxlaur pe 04/02/2013

credinta trebuie maritaŞtim că există unităţi de măsură pentru toate. Ştim că în sistemul internaţional lungimea se măsoară în metri, greutatea în newtoni (exprimarea greutăţii în kilograme îi cam supără pe oamenii de ştiinţă, deşi nu e chiar la îndemâna noastră să fim toţi fizicieni!), viteza în metri pe secundă, iar în kilograme, că tot am amintit, se măsoară masa. Sper să nu fi strecurat erori printre puţinele mele cunoştinţe din domeniul aceasta. Însă plecând de aici, voiam să ajung la prima lectură de astăzi şi la tema specifică acestui an declarat de Biserică „anul credinţei”: care este unitatea de măsură pentru credinţă? Cum poţi măsura credinţa cuiva? Cum o poţi evalua? Cum o putem compara? etc.

Văzusem mai devreme o fotografie pe facebook care m-a emoţionat şi m-a dus cu gândul la mama. Nu prea ştiam multe despre calculul durerii şi unitatea de măsură pentru durere – dolul, şi aparatul care măsoară intensitatea durerii – dolorimetru. În fotografie erau scrise aceste cuvinte: „Corpul uman poate suporta doar 45 dol de durere. Totuşi, în timpul naşterii, o mamă simte o durere de 57 dol. Această durere este echivalentă cu 20 de oase care se rup în acelaşi timp în corp”. Emoţionant acest gând care ne poartă cu mintea spre mamele noastre, spre durerile care le-au suportat pentru noi. Merită să înălţăm astăzi o rugăciune pentru ele şi să le mulţumim pentru acest mare dar al vieţii.

Revenind la măsurarea credinţei, lectura întâi de astăzi ne arată binefacerile credinţei. Această virtute are o forţă deosebită în viaţa celor care este prezentă. Autorul Scrisorii către evrei enumeră doar câteva minuni care vorbesc despre puterea credinţei. Alături de ele pune şi forţa care izvorăşte din credinţă atunci când cei drepţi sunt puşi la încercare. Psalmistul este atât de entuziasmat de darul credinţei şi de binefacerile ei încât proclamă: „Fericiţi sunt cei care se încred în Domnul”. Fericiţi sunt cei care cred, care cântă:

Cât de mari sunt binefacerile tale, Doamne,
pe care le pregăteşti pentru cei care se tem de tine
şi cu care îi copleşeşti pe cei care se încred în tine
înaintea ochilor tuturor.

Tu îi ascunzi într-un adăpost, aproape de faţa ta,
departe de intrigile oamenilor,
îi ocroteşti în cortul tău,
departe de limbile care îi clevetesc.

Binecuvântat să fie Domnul,
căci a făcut pentru mine lucruri minunate…

Iubiţi, aşadar, pe Domnul, voi sfinţii lui!
Domnul păzeşte pe cei credincioşi (Ps 30,20-22.24).

Cum am putea măsura credinţa acestor oameni? Ce putem spune despre credinţa autorilor sacri sau despre credinţa celor care sunt menţionaţi în prima lectură ca beneficiari ai credinţei? Îmi amintesc de o unitate de măsură „comparativă” menţionată de Isus: „Dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, aţi spune muntelui acestuia: Mută-te de aici acolo, şi el s-ar muta. Şi nimic nu v-ar fi imposibil” (Mt 17,20). Iar din alt loc, tot din evanghelie, ştim că grăuntele de muştar, atunci când este semănat în pământ, este mai mic decât toate seminţele de pe pământ, „dar după ce a fost semănat, creşte şi devine mai mare decât toate legumele şi face ramuri mari aşa încât păsările cerului se pot adăposti la umbra lui” (cf. Mc 4,31-32).

Aşadar, o credinţă mică, foarte mică, cea mai mică, dar autentică, ar putea muta munţii, ar putea fi beneficiara tuturor harurilor despre care vorbeşte prima lectură. Şi sunt amintite o mulţime de haruri şi cu siguranţă mulţi dintre noi tânjim măcar după unele dintre ele. Chiar dacă este impresionant ce poate face o credinţă de dimensiunile unui grăunte muştar, nu putem spune că aceasta este unitatea de măsură cu care ne putem calcula credinţa. Ar fi imposibil de măsurat. Şi nici nu putem calcula după munţii sau copacii mutaţi din loc prin credinţa noastră (cf. şi Lc 17,6, unde nu se menţionează mutarea muntelui, ci a unui copac!). Nu o putem măsura nici prin minunile pe care le facem sau la care suntem martori. Unii văd zeci de minuni în fiecare zi (prin spitale, prin centre de cercetare, prin locurile de pelerinaj etc.) şi tot nu cred. Ba chiar avem şi exemplul grăitor din evanghelie: deşi au fost martori unei minuni, deşi Isus i-a scăpat de o povară, ei nu vor să mai beneficieze de ajutorul lui şi-i cer să plece din ţinutul lor (cf. Mc 5,17).

Este greu de zis în ce ne-am putea măsura credinţa. În primul rând trebuie să o identificăm, să vedem dacă o avem. Apoi cred că fiecare îşi poate găsi unitatea de măsură potrivită sufletului propriu. Pentru unii unitatea de măsura este rugăciunea; pentru alţii faptele de milostenie trupească sau sufletească; pentru alţii participarea la sacramente, în special spovada şi împărtăşania; pentru alţii poate fi evanghelizarea: modul în care vorbeşte despre Dumnezeu şi-l mărturiseşte pe Cristos în faţa celorlalţi. Deşi sunt unităţi de măsură diferite, cred că toţi, absolut toţi, trebuie să ne măsurăm din când în când credinţa şi să verificăm dacă ea creşte. Nu cred că e atât de important câtă credinţă avem, pe cât de important este ca ea să crească, asemenea grăuntelui de muştar care devine mare, devine arbore ocrotitor şi adăpost pentru păsări. O credinţă care nu creşte sigur nu staţionează: credinţa nu are cum să rămână aceeaşi. Situaţia e simplă: creşte sau descreşte! Variantele credinţei sunt simple: creşte până se maturizează şi aduce roade bogate sau descreşte până dispare de tot.

Suntem la începutul săptămânii. Să ne alegem o unitate de măsură a credinţei noastre şi să vedem cum se prezintă situaţia noastră. Putem face un grafic al credinţei în fiecare zi şi să vedem dacă şi cum creştem noi în credinţă. Şi asta nu doar astăzi, ci tot anul credinţei, ba chiar tot restul vieţii.

Doamne, măreşte credinţa noastră!

Doamne, tu eşti începutul şi sfârşitul,

stăpânul timpului şi al istoriei,

cârmuitorul vieţii noastre!

În mâinile tale, Domnul şi Dumnezeul nostru,

punem începutul acestei săptămâni.

Prin mijlocirea Preacuratei Fecioare

rânduieşte zilele noastre în pace,

în credinţă, în bucurie şi în iubire.

Mila ta, Doamne, să fie asupra noastră

şi asupra tuturor celor dragi ai noştri

în această săptămână pe care o începem

în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

O, Marie, ajutorul creştinilor, roagă-te pentru noi!

Luni, 4 februarie 2013 

Luni din saptamâna a 4-a de peste an
Sf. Gilbert, pr.

 

LECTURA I
Prin credinţa lor au învins împărăţii. Dumnezeu a prevăzut pentru noi ceva mai bun.

Citire din Scrisoarea către Evrei 11,32-40
Fraţilor, 32 despre puterea credinţei, ce să vă mai spun? N-aş avea timp să vă povestesc cu de-amănuntul despre Ghedeon, Barac, Samson, Iefte, David, Samuel şi profeţi. 33 Prin credinţa lor, ei au învins împărăţii, au înfăptuit dreptatea, au obţinut ceea ce le-a promis Dumnezeu, au închis gura leilor, 34 au biruit puterea focului, au scăpat de tăişul sabiei, şi-au recăpătat puterile după boală, au dovedit curaj în luptă, au pus pe fugă armatele străine. 35 Unele femei au primit înapoi, înviaţi, pe copiii lor care muriseră. Alţii, apoi, au fost schingiuiţi şi n-au acceptat eliberarea, pentru că voiau să obţină un lucru mai bun: învierea. 36 Alţii, puşi la încercare, au îndurat batjocuri, lovituri de bici, lanţuri şi închisoare. 37 Au fost ucişi cu pietre, au fost arşi, au fost tăiaţi cu ferăstrăul, au fost ucişi de sabie; au pribegit îmbrăcaţi în piei de oaie şi de capră, ducând lipsă de toate, hărţuiţi şi maltrataţi, 38şi aceasta pentru că lumea era nevrednică de ei. Au trăit prin deşerturi şi munţi, peşteri şi văgăuni. 39Deşi toţi au primit de la Dumnezeu o strălucită mărturie datorită credinţei lor, ei n-au ajuns să vadă împlinirea promisiunii: 40 căci Dumnezeu prevăzuse mai înainte, pentru noi, ceva mai bun şi n-a voit ca ei să ajungă la perfecţiune fără noi.

Cuvântul Domnului

PSALMUL RESPONSORIAL Ps 30,20.21.22.23.24 (R.: 25)
R.: Fericiţi sunt cei care se încred în Domnul.
20 Cât de mari sunt binefacerile tale, Doamne,
pe care le pregăteşti pentru cei care se tem de tine
şi cu care îi copleşeşti pe cei care se încred în tine
înaintea ochilor tuturor. R.

21 Tu îi ascunzi într-un adăpost, aproape de faţa ta,
departe de intrigile oamenilor,
îi ocroteşti în cortul tău,
departe de limbile care îi clevetesc. R.

22 Binecuvântat să fie Domnul,
căci a făcut pentru mine lucruri minunate,
el a fost pentru mine o cetate întărită. R.

23 În neliniştea mea ziceam:
„Sunt izgonit dinaintea ta”,
dar tu ai auzit glasul rugăciunii mele,
când am strigat către tine. R.

24 Iubiţi, aşadar, pe Domnul, voi sfinţii lui!
Domnul păzeşte pe cei credincioşi
şi pedepseşte cu vârf şi îndesat pe cei mândri. R.

ALELUIA Lc 7,16
(Aleluia) Un profet mare s-a ridicat între noi; Dumnezeu a vizitat poporul său. (Aleluia)

EVANGHELIA
Duh necurat, ieşi din omul acesta.

Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Marcu 5,1-20
În acel timp, 1 Isus şi ucenicii săi au sosit pe celălalt mal al lacului, în ţinutul gherasenilor. 2 Îndată ce Isus a coborât din barcă, un om stăpânit de un duh necurat, ieşind dintr-un mormânt, i-a venit în întâmpinare. 3 El locuia în morminte şi nimeni nu-l putea lega, nici chiar cu lanţul. 4 Într-adevăr, de multe ori l-au pus în fiare, dar el a rupt lanţurile şi a sfărâmat cătuşele, încât nimeni nu-l putea stăpâni. 5 Fără încetare, zi şi noapte, stătea printre morminte şi pe coline, striga necontenit şi se rănea cu pietre. 6 Văzându-l pe Isus de departe, a alergat la el, s-a aruncat la pământ în faţa lui 7 şi a strigat cât îl ţineau puterile: „Ce ai cu mine, Isuse, Fiul Dumnezeului Preaînalt? Te implor pe Dumnezeu, nu mă chinui!” 8 Căci Isus îi spusese: „Duh necurat, ieşi din omul acesta!” 9 Şi l-a întrebat: „Care ţi-e numele?” I-a răspuns: „Numele meu este Legiune, căci suntem mulţi”. 10 Şi-l ruga pe Isus cu insistenţă să nu-l alunge în afara acelui ţinut. 11 Cum pe colina din apropiere păştea o mare turmă de porci, 12 duhurile necurate l-au rugat pe Isus: „Trimite-ne la aceşti porci şi vom intra în ei”. 13 Şi el le-a permis. Atunci ei au ieşit din omul acela şi au intrat în porci; apoi turma s-a aruncat în mare de pe ţărmul înalt; au fost aproximativ două mii de porci care s-au înecat în mare. 14 Cei care îi păzeau au luat-o la fugă, au dat de ştire în cetate şi în sate şi oamenii au venit să vadă ce s-a întâmplat. 15 S-au dus la Isus, l-au văzut pe cel stăpânit de diavol aşezat îmbrăcat şi cu mintea întreagă, el care avusese o legiune de diavoli, şi i-a cuprins frica. 16 Martorii le-au povestit întâmplarea cu cel posedat şi cazul cu porcii. 17 Atunci ei l-au rugat pe Isus să plece din ţinutul lor.18 Când Isus s-a urcat în barcă, cel care fusese posedat l-a rugat pe Isus să-i permită să rămână cu el. 19 Isus nu i-a permis, ci i-a spus: „Du-te acasă la ai tăi şi spune-le tot ce a făcut Domnul pentru tine, în îndurarea sa”. 20 Omul s-a dus şi a început să vestească în toată regiunea Decapole, tot ce a făcut Isus pentru el; şi toţi erau uimiţi.

Cuvântul Domnului

Posted in Anul credinţei, Predici si meditatii | Etichetat: , | 4 Comments »

 
%d blogeri au apreciat asta: