În
Un slujitor al Milostivirii Divine: sfântul paroh de Ars (1786-1859)
Anul Milostivirii Divine suntem chemați să ne îndreptăm privirea spre cei care au făcut „palpabilă” îndurarea Domnului. Istoria Bisericii ne oferă exemplul unor vieți trăite în simplitate, vieți în care strălucesc adevărați „ambasadori ai milostivirii”. Răsfoind trecutul pentru a ne consolida prezentul găsim oamenii „milostivirii divine”, oameni plini de îndurare față de cei aflați în suferință. Ne gândim într-un mod deosebit la cei cărora le-a fost încredințat sacramentul milostivirii divine: sfânta spovadă.
Printre ei se numără și sfântul Ioan Maria Vianney, paroh de Ars, cel care spunea: „Preoția este iubirea inimii lui Isus”. Și imediat adăuga: „Un bun păstor, un păstor după inima Domnului, este cea mai mare comoară pe care bunul Dumnezeu o poate oferi unei parohii; este unul dintre darurile cele mai prețioase ale milostivirii divine”. Un bun păstor trebuie invocat în rugăciune pentru orice comunitate, pentru că printr-un bun păstor se revarsă asupra omenirii toate harurile îndurării divine.
O alt caracteristică a sfântului Paroh de Ars este gingășia cu care îmbrăca imaginile luate din Sfânta Scriptură. Atunci când în predicile sau discuțiile sale se folosea de imagini tradiționale reușea să le prezinte într-o lumină nouă, plină de viață și gingășie. Totul în expunerea sa era atât de real, încât simțeai cum cineva îți atinge inima, îți îmbrățișează sufletul: „Domnul nostru – le explica el credincioșilor săi – este pe pământ ca o mamă care își poartă copilul în brațe. Acest copil este rău, o lovește cu piciorul pe mama sa, o mușcă, o zgârie, dar mama se comportă ca și cum nimic din toate acestea nu s-ar întâmpla. Ea știe că dacă îl lasă din brațele sale, copilul cade, nu poate merge singur. Iată cum este Domnul nostru! El suportă toată răutatea noastră, suportă toate mofturile noastre, iartă toate obrăzniciile noastre, are milă de noi în pofida răului din noi”.
Iar atunci când i se întâmpla să întâlnească un penitent neîncrezător în iertarea lui Dumnezeu, un penitent conștient de slăbiciunile sale și de faptul că va păcătui din nou, sfântul Ioan Maria Vianney îi oferea această mângâiere sublimă: „Bunul Dumnezeu știe tot. Mai înainte ca voi să vă fi spovedit, el deja știa că veți păcătui din nou, și cu toate acestea vă iartă. Cât este de mare iubirea Dumnezeului nostru că merge până acolo încât uită în mod voit viitorul, doar ca să ne ierte”.
Pentru modul său de a sluji în sacramentul milostivirii divine, din toată Franța veneau în parohia sa mulțimi imense de păcătoși în căutarea iertrii. Toți îi admirau pentru aceasta, însă el spunea: „Nu este păcătosul cel care se întoarce la Dumnzeu pentru a-i cere iertare, ci e însuși Dumnezeu care aleargă după păcătos și îl face să se întoarcă la el”.
Prin toată viața sa, sfântul Ioan Maria Vianney a vrut să câștige suflete pentru cer, pentru Dumnezeu. Celui care i-a arătat pentru prima dată drumul spre parohia din Ars, i-a spus: „Tu mi-ai arătat calea spre Ars, eu îți voi arăta calea spre cer. Te voi ajuta să devii un sfânt. Te voi scufunda în milostivirea lui Dumnezeu și în sfințenia sa”. Sunt cuvinte care sintetizează viața sa și totodată, în acest An Jubiliar, ne amintesc tuturor calea spre cer: milostivirea divină. Doar cine se încredințează total acestei milostiviri, doar cine se scufundă ca într-un ocean de har în divina îndurare, doar acela va cuoaște bucuria fără de sfârșit a Cerului[1].
[1] Cf. Pontificio Consiglio per la Promozione della Nuova Evangelizzazione, Santi nella Misericordia, Milano 2015, 31-33.
