Prea târziu te-am iubit…

(Unul singur este învăţătorul nostru, Cristos, iar noi toţi suntem fraţi!)

Archive for the ‘anul milostivirii’ Category

Un slujitor al milostivirii și al iertării

Posted by Paxlaur pe 05/04/2016

St. John Mary VianneyÎn

Un slujitor al Milostivirii Divine: sfântul paroh de Ars (1786-1859)

Anul Milostivirii Divine suntem chemați să ne îndreptăm privirea spre cei care au făcut „palpabilă” îndurarea Domnului. Istoria Bisericii ne oferă exemplul unor vieți trăite în simplitate, vieți în care strălucesc adevărați „ambasadori ai milostivirii”. Răsfoind trecutul pentru a ne consolida prezentul găsim oamenii „milostivirii divine”, oameni plini de îndurare față de cei aflați în suferință. Ne gândim într-un mod deosebit la cei cărora le-a fost încredințat sacramentul milostivirii divine: sfânta spovadă.

Printre ei se numără și sfântul Ioan Maria Vianney, paroh de Ars, cel care spunea: „Preoția este iubirea inimii lui Isus”. Și imediat adăuga: „Un bun păstor, un păstor după inima Domnului, este cea mai mare comoară pe care bunul Dumnezeu o poate oferi unei parohii; este unul dintre darurile cele mai prețioase ale milostivirii divine”. Un bun păstor trebuie invocat în rugăciune pentru orice comunitate, pentru că printr-un bun păstor se revarsă asupra omenirii toate harurile îndurării divine.

O alt caracteristică a sfântului Paroh de Ars este gingășia cu care îmbrăca imaginile luate din Sfânta Scriptură. Atunci când în predicile sau discuțiile sale se folosea de imagini tradiționale reușea să le prezinte într-o lumină nouă, plină de viață și gingășie. Totul în expunerea sa era atât de real, încât simțeai cum cineva îți atinge inima, îți îmbrățișează sufletul: „Domnul nostru – le explica el credincioșilor săi – este pe pământ ca o mamă care își poartă copilul în brațe. Acest copil este rău, o lovește cu piciorul pe mama sa, o mușcă, o zgârie, dar mama se comportă ca și cum nimic din toate acestea nu s-ar întâmpla. Ea știe că dacă îl lasă din brațele sale, copilul cade, nu poate merge singur. Iată cum este Domnul nostru! El suportă toată răutatea noastră, suportă toate mofturile noastre, iartă toate obrăzniciile noastre, are milă de noi în pofida răului din noi”.

Iar atunci când i se întâmpla să întâlnească un penitent neîncrezător în iertarea lui Dumnezeu, un penitent conștient de slăbiciunile sale și de faptul că va păcătui din nou, sfântul Ioan Maria Vianney îi oferea această mângâiere sublimă: „Bunul Dumnezeu știe tot. Mai înainte ca voi să vă fi spovedit, el deja știa că veți păcătui din nou, și cu toate acestea vă iartă. Cât este de mare iubirea Dumnezeului nostru că merge până acolo încât uită în mod voit viitorul, doar ca să ne ierte”.

Pentru modul său de a sluji în sacramentul milostivirii divine, din toată Franța veneau în parohia sa mulțimi imense de păcătoși în căutarea iertrii. Toți îi admirau pentru aceasta, însă el spunea: „Nu este păcătosul cel care se întoarce la Dumnzeu pentru a-i cere iertare, ci e însuși Dumnezeu care aleargă după păcătos și îl face să se întoarcă la el”.

Prin toată viața sa, sfântul Ioan Maria Vianney a vrut să câștige suflete pentru cer, pentru Dumnezeu. Celui care i-a arătat pentru prima dată drumul spre parohia din Ars, i-a spus: „Tu mi-ai arătat calea spre Ars, eu îți voi arăta calea spre cer. Te voi ajuta să devii un sfânt. Te voi scufunda în milostivirea lui Dumnezeu și în sfințenia sa”. Sunt cuvinte care sintetizează viața sa și totodată, în acest An Jubiliar, ne amintesc tuturor calea spre cer: milostivirea divină. Doar cine se încredințează total acestei milostiviri, doar cine se scufundă ca într-un ocean de har în divina îndurare, doar acela va cuoaște bucuria fără de sfârșit a Cerului[1].

[1] Cf. Pontificio Consiglio per la Promozione della Nuova Evangelizzazione, Santi nella Misericordia, Milano 2015, 31-33.

 

 

 

 

Anunțuri

Posted in anul milostivirii, Predici si meditatii | Etichetat: , , , , | Leave a Comment »

Mica Tereza: Milostivirea are chipul celui ce iubește cu inimă de copil

Posted by Paxlaur pe 02/04/2016

Sfanta Tereza a Pruncului IsusCând începi să citești Istoria unui suflet, observi imediat că ești în prezența unui „cântec” dedicat milostivirii divine, o minunată poveste de iubire care te fascinează cu simplitatea și prospețimea ea.

În timp ce Franța încă simțea povara influențelor iansenismului – cu un Dumnezeu care, însetat de dreptate, judecă și pedepsește – Tereza se simte chemată să descopere un alt chip al Domnului, acela al iubirii milostive. „Calea cea mică” spre sfințenie nu este altceva decât consecința pătrunderii în misterul iubirii lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu ne iubește atât de mult, pare să spună Tereza, atunci calea pentru a ajunge la mântuire devine scurtă și simplă: să primești această iubire.

Tereza s-a născut la 2 ianuarie 1873 la Alencon, în Franța. Este ultima dintre cei nouă copii ai soților Ludovic și Zelia Martin (declarați sfinți la 18 octombrie 2015). Moartea mamei sale, pe când avea doar patru ani, și intrarea în mănăstire a Paulinei, sora pe care o numise „a doua mamă”, au purtat-o pe mica Tereza spre o îmbolnăvire gravă. În preajma Paștelui din 1883 boala se manifesta atât de violent încât medicul declară că singura soluție pentru a se salva este o minune și o sfătuiește să se încredințeze Sfintei Fecioare, cerându-i vindecarea. La 13 mai 1883, pe când mortea părea inevitabilă, Tereza a văzut statuia sfintei Fecioare surâzându-i. Acest surâs a fost suficient pentru a o face să simtă cât este de iubită de cereasca sa Mamă care nu o va abandona niciodată. Nevoia unei legături materne o va ajuta pe Tereza să înțeleagă că Fecioara este imaginea prin care ajunge la noi o iubire maternă mult mai înaltă; acestea îi vor permite să descopere, într-un mod cu totul unic, bogățiile milostivirii divine. Iubirea milostivă și iubirea maternă, în reflecția sa spirituală, tind tot mai mult să se indentifice.

Deși vindecată prin intervenția Mariei, stabilitatea emotivă a Terezei este încă foarte slabă. Este asaltată de scrupule, de ideea obsesivă că acea iubire pe care a experimentat-o nu este reală, ci doar o autosugestie. La 14 ani, Tereza vrea să fie iubită. Lipsa iubirii o face foarte fragilă și suferindă, dar simte că nu este capabilă să iubească. Tereza este foarte conștientă de limitele sale, însă nu are forța pentru a lupta împotriva lor.

La sfânta Liturghie din noaptea de Crăciun din 1886, Tereza îi cere forță Pruncului abia născut. Iubirea o trăia în sens unic: ca dar de primit și nu ca pe o dăruire plină de bucurie. Pentru aceasta era suficientă și cea mai mică lipsă a iubirii celuilalt față de ea pentru a o face să se prăbușească. Întorcându-se de la sfânta Liturghie, aude din întâmplare cuvintele cu care tatăl spunea că este obosit să o mai trateze pe Tereza ca pe o copilă căreia i se mai dau cadouri de Crăciun. După un prim moment de neliniște, Tereza se descoperă diferită, schimbată, obține ceea ce ea numește harul „totalei convertiri”. Adică experimentează capacitatea și bucuria profundă de a-și iubi gratuit tatăl, surorile, toată lumea. Tereza a înțeles că a te converti înseamnă a învăța să iubești gratuit și cu generozitate: „Isus a făcut într-o clipă ceea ce eu nu am putut face în 10 ani” (manuscris A, 134). Tereza experimentează totala gratuitate a iubirii lui Dumnezeu, pe care începând din această clipă o va personaliza pentru tot restul vieții și o va numi: milostivire. Doar cine are bucuria de a experimenta această convertire descoperă frumusețea darului și bucuria care se experimentează devine adevărata nouă bogăție care-i permite să-l urmeze pe Domnul fără să se teamă de renunțările pe care acesta i le-ar putea cere.

În mod decisiv Tereza se simte inundată de iubirea lui Dumnezeu care o împinge să-i iubească pe ceilalți, dăruindu-i în același timp și forța de a o face: „Am simțit cum Iubirea îmi intra în inimă, obligându-mă să mă uit pe mine însămi pentru a face bucurie altora, și atunci am fost fericită”. În aceasta ea experimentează pentru prima dată ce înseamnă să fii cu adevărat liber: era liberă de ea însăși, de egoismul său, de frica de a nu fi iubită, de teama de a greși.

Aici se vede Tereza în întregime! Tot ceea ce va trăi în continuare, tot ceea ce va descoperi și revela în continuare, nu va fi altceva decât o detaliere a acestei experiențe.

Tereza a intuit setea de iubire pe care Dumnezeu o are în Isus care s-a făcut prunc pentru ea, dar încă nu simte clar consecințele acestei descoperiri. Câteva săptămâni mai târziu privirea i se oprește asupra unei imagini cu Isus răstignit: „Am fost impresionată de sângele care curgea din mâna sa divină. Am simțit o mare durere gândindu-mă că acel sânge cădea pe pământ fără ca cineva să aibă grijă să-l adune. Ca-ntr-un extaz m-am hotărât să rămân la picioarele crucii pentru a primi roua divină, înțelegând că apoi va trebui să o răspândesc asupra sufletelor… Strigătul lui Isus de pe cruce îmi răsuna continuu în inimă: „Mi-e sete!”. Aceste cuvinte aprindeau în mine o înflăcărare necunoscută și foarte vie. Voiam să-i dau Iubitului să bea și în același timp mă simțeam eu însămi devorată de setea pentru suflete” (Manuscris A, 134).

În acea imagine Tereza a înțeles că Isus ne iubește mult mai mult decât presupunem noi, însă oferta sa de iubire nu este primită de oameni. Acesta este sângele răstignirii care cade și se „risipește” pe pământ. Acum Tereza știe din propria experiență că oricine se lasă iubit de Isus este vindecat și devine la rândul său capabil să iubească. Astfel clarifică vocația sa: să reverse acest divin sânge îmbelșugat asupra rănilor deschise ale inimilor fraților, astfel încât să fie vindecate. Și cele mai mari răni sunt provocate de incapacitatea de a iubi și mai ales de a se lăsa iubiți de Dumnezeu.

Tereza află întâmplător dintr-un ziar că un criminal, Enrico Pranzini, este pe pragul de a fi judecat și condamnat. Jurnaliștii îl descriu ca fiind monstrul secolului și subliniează mai ales – ceea ce mișcă inima Terezei – că Pranzini nu vrea să-i ceară iertare lui Dumnezeu și să primească dezlegarea de păcate. Este exemplul clasic al omului care refuză să se lase salvat, al omului care lasă să se risipească sângele lui Cristos vărsat cu îmbelșugare pentru el. Tereza este cuprinsă de o dublă tristețe: pentru Isus și pentru un păcătos care nu vrea să-l întâlnească, să-l primească.

Începe să se roage, să ceară să se celebreze sfinte Liturghii, să invoce de la Tatăl cu toată fiiința sa harul convertirii pentru acel om. Cu îndrăzneala ce vine din credință, în dorința de a-i salva pe toți, cu mărturisirea profundă a întregii sale slăbiciuni care, oricât de mult și-ar dori, nu i-ar da posibilitatea să salveze pe nimeni și conștientă de iubirea imensă care îl leagă pe Tatăl de Fiul, îi prezintă lui Dumnezeu sângele lui Isus ca să nu permită ca acesta să fie risipit. Pranzini, învins de acest asediu de iubire, sărută picioarele crucifixului care îi este oferit ca într-o ultimă încercare în timp ce urca spre locul execuției. Tereza a obținut „semnul” cerut: „Acel semn era reproducerea fidelă a harului pe care Isus mi l-a dat pentru a mă atrage să mă rog pentru păcătoși. (…) Era un adevărat schimb de iubire; inimilor le dau sângele lui Isus, iar lui Isus îi ofer aceleași inimi însă învioarate cu roua divină; mi se părea că așa îi potolesc setea, și cu cât îi dădeam mai mult să bea cu atât setea sărmanului meu suflet creștea; era acea sete arzătoare pe care el mi-o dădea ca pe cea mai delicioasă băutură a iubuirii sale” (Manuscris A, 136).

Tereza a intuit nemăsurata profunzime a iubirii lui Dumnezeu, o iubire blocată de refuzul umanității, o iubire care suferă văzând risipită mântuirea oferită de Fiul ficărui om, un torent de iubire care este împiedicat să se reverse asupra omenirii incapabile să-l primiească.

Omenirea de ieri, dar și mai mult cea de astăzi, este neîncrezătoare în fața unei mântuiri atât de aproape, aceasta pentru că este orbită de mândrie. Mândria o determină să creadă că se poate salva de una singură și prin propriile merite. „Calea cea mică” merge în schimb într-o direcție cu totul diferită, opusă: mântuirea este darul generos și gratuit al lui Dumnezeu. Și Tereza, care este un „mic nimic”, s-a decis să-și dedice întreaga sa viață și toată energia pentru „a-l iubi pe Isus și a-l face iubit”.

Text adaptat după Santi nella Misericordia

Posted in anul milostivirii, E bine de ştiut, Predici si meditatii, Sfanta Tereza | Etichetat: , , , , , , , , | Leave a Comment »

Milostivirea și adrenalina! Dacă ești bun ești prost?

Posted by Paxlaur pe 17/02/2016

jump,-adrenaline,-silhouette-of-a-man,-clouds-164842

Uneori am impresia că toată treaba asta cu milotivirea, cu Tatăl milostiv, nu funcționează prea bine într-o lume ca a noastră. Pare un concept prea dulce, prea blând, prea soft, pentru o lume dură, o lume însetată de adrenalină. În milostivire, spun unii, lipsește adrenalina și lumea vrea tocmai adrenalină. Sursa? Nu contează, importante par doar palpitațiile, șocul, suspansul etc.

Poate că am ajuns (sau ne-am întors?) la un nivel în care omenirea se „trezește” mai ușor ascultându-l pe Iona decât meditând parabola Tatălui milostiv. Într-o lume crescută în/cu/pentru violență, un soi de violență (domestică/stradală/statală/internațională) având rădăcinile într-o răutate gratuită și de cele mai multe ori alimentată de tot soiul de jocuri, filme, întâmplări sângeroase și imagini apocaliptice, lumea are nevoie mai mult de duritate decât de blândețe pentru a se trezi. Sau dacă are nevoie de blândețe, de milostivire, acestea trebuie să vină într-o formă în care să conțină și minimul de adrenalină necesar pentru a supraviețui.

Lucrurile par atât de clar sintetizate de unii: „Dacă ești bun ești prost”… și pe nimeni nu interesează să fie prost! Ba mai mult, prostia/slăbiciunea nu pare legată doar de bunătatea care (se) oferă, dar și de bunătatea care (se) primește. Altfel spus, lumea nu vrea nici să dea, dar nici să primească milostivire, iertare. Pare prea riscant în fața unor „jocuri”/vieți bazate pe forță și violență. Deși acest risc ascunde în el o imensă doză de adrenalină. Dar cine mai riscă?

Am ajuns la tristul nivel în care ne trezim doar dacă vedem sânge, moarte. Așa a fost „Colectiv”, așa a fost „Franța”, așa este acum cazul bebelușilor care tot mor în maternitățile din țară infestați nu atât de bacterii, cât de incompetența/indiferența personalului de la minister/ministru până la femeia de serviciu/paznicul de la intrarea în spitale și alte instituții. Sângele, durerea, moartea ne trezesc mai repede decât milostivirea, blândețea, iertarea. Asta sună de parcă toți am cânta la unison: „Ultima soluție, încă o revoluție!”… Trist!

„Dar rămâne iubirea, nu?”, strigă unii aproape victorioși. Mă îndoiesc: iubirea presupune iertare, blândețe, milostivire, iar acestea, cum spuneam, nu prea mai interesează pe nimeni. Iubirea interesează și se face simțită la același nivel cu moartea și sângele: e căutată mai mult atunci când vine și cu ceva adrenalină la pachet. Poate de aici și setea unora după adrenalina din iubirile/aventurile interzise, interzise în toate formele și formulele celibatare și mai puțin celibatare. Însă acea iubire simplă, sinceră a bătrâneilor care și la 70 de ani se mai țin de mână și se sărută pare atât de incredibilă, imposibilă, neinteresantă.

Cu iubiri de-o viață și cu milostivire se pare că nu mai impresionezi pe nimeni. Pare atât de firesc, normal ca Dumnezeu să fie milostiv, bun. E problema lui că e așa! Însă lumea vrea un Dumnezeu care să-i semene, nu vrea să semene ea cu Dumnezeu: decât să fie ea milostivă ca Dumnezeu, mai bine să fie Dumnezeu rău ca ea.

Mă întreb: ce s-a schimbat în inima oamenilor din Roma, din București, din Iași, din Bacău etc. de când se vorbește de milostivire? Mai nimic. Ce s-a schimbat în inima mea? Mai nimic! În inima ta?… Dar ce s-ar întâmpla dacă acum aș ieși pe stradă și aș începe să le strig romanilor, ieșenilor, băcăuanilor etc.: „Încă trei zile și orașul vostru va fi nimicit… praf și cenușă se va alege de el și de locuitorii lui”? Toți m-ar considera nebun! Niniviteni l-au crezut pe Iona și s-au convertit. Eu cred că l-aș considera nebun pe cel care mi-ar spune astăzi acele cuvinte… Și totuși, dacă peste trei zile va fi așa? Dacă până la urmă și Domnul spune: adrenalină vreți, adrenalină vă dau! Salvarea noastră vine din faptul că el încă nu crede că dacă ești bun ești prost. Încă nu. Dar și răbdarea lui are o limită. Poate încă trei zile, trei ani, trei decenii… Poate mâine sau chiar astăzi!

Însă până atunci să ne întipărim în minte acest adevăr: milostivirea/iertarea/blândețea/bunătatea au în ele la fel de multă adrenalină ca moartea, sângele etc. Acesta pentru că toate cer un curaj pe care omul nu-l mai are. Doar Dumnezeu pare să mai aibă curaj să fie milostiv într-o lume care vrea doar adrenalina din violență, din răzbunare. Iartă! Privește la Tatăl milostiv! Privește și imită-l pe cel care este mai înțelept decât Solomon și mai mare decât Iona. Abia atunci vei simți în inima ta adrenalina care vine din curajul de a ierta. Abia atunci vei simți cum fierbi încercând să-ți stăpânești dorința de răzbunare. Asta da senzație! Abia atunci vei înțelege că bunătatea și prostia nu au nimic în comun, ci mai degrabă răutatea se ține scai de cei mai puțin deștepți/inteligenți/milostivi.

Pare să răsune atât de potrivit strigătul Domnului prin psalmistul care ne spune:

„Nu fiți asemenea calului și catârului,
lipsiți de pricepere,
ale căror fălci le strângi cu zăbală și frâu,
altfel nu vin după tine!” (Ps 32,9).

De fapt, cred că e mai potrivit să ne amintim și să ne rugăm/medităm tot psalmul:

Psalmul 32 (31)
1 Al lui David. Poem.
Fericit este [omul] căruia i s-a iertat fărădelegea,
căruia i s-a acoperit păcatul!
2 Fericit este omul
căruia Domnul nu-i ia în seamă greșeala
și în duhul căruia nu este prefăcătorie!
3 Câtă vreme am tăcut, mi se topeau oasele
și gemeam ziua întreagă.
4 Zi și noapte apăsa peste mine mâna ta,
vlaga mi se usca în dogoarea verii.                Selah
5 Eu ți-am făcut cunoscut păcatul meu,
nu ți-am ascuns fărădelegea mea.
Am zis: „Voi mărturisi Domnului fărădelegile mele”.
Și tu ai iertat vinovăția păcatului meu.          Selah
6 De aceea te roagă orice credincios
în timpul strâmtorării.
Chiar de s-ar dezlănțui potop de ape multe,
la el nu vor ajunge.
7 Tu ești pentru mine un adăpost,
tu mă scoți din strâmtorare,
mă înconjori cu cântări de bucurie pentru eliberare. Selah
8 Îți voi da succes
și îți voi arăta calea pe care să mergi;
te voi sfătui și ochii mei vor fi asupra ta.
9 Nu fiți asemenea calului și catârului,
lipsiți de pricepere,
ale căror fălci le strângi cu zăbală și frâu,
altfel nu vin după tine!
10 De multe dureri are parte cel nelegiuit,
dar pe cel care nădăjduiește în Domnul,
îndurarea îl va înconjura.
11 Bucurați-vă, drepților, în Domnul și veseliți-vă!
Strigați de bucurie, toți cei drepți cu inima!

17 februarie 2016 

Miercuri din săptămâna 1 din Post
Ss. Întemeietori ai Societăţii „Slujitorii Sf. Fc. Maria” *; Teodor, soldat m.
Iona 3,1-10; Ps 50; Lc 11,29-32

LECTURA I
Ninivitenii au părăsit calea lor cea rea.
Citire din cartea profetului Iona 3,1-10
În zilele acelea, cuvântul Domnului a fost către Iona a doua oară. „Ridică-te, mergi la Ninive, cetatea cea mare, şi vesteşte acolo vestea pe care ţi-o spun eu!” 3 Iona s-a ridicat şi a mers la Ninive, după cuvântul Domnului. Ninive era o cetate foarte mare, cât trei zile de mers. 4 Iona a intrat în cetate; mergând o zi întreagă, striga şi zicea. „Încă patruzeci de zile şi Ninive va fi distrus”. 5 Şi au crezut oamenii din Ninive în Dumnezeu: au vestit un post şi s-au îmbrăcat cu sac de la cel mai mare până la cel mai mic dintre ei. 6 Cuvântul a ajuns la regele din Ninive. S-a ridicat de pe tronul său, şi-a îndepărtat mantia de la el, s-a acoperit cu sac şi s-a aşezat pe cenuşă. 7 A făcut să se strige şi să se zică în Ninive un decret al regelui şi al mai-marilor lui: „Niciun om şi niciun animal din cireadă şi din turmă să nu guste nimic, să nu pască şi să nu bea apă! 8 Să se acopere oamenii şi animalele cu sac şi să-l invoce pe Dumnezeu cu putere, să se întoarcă fiecare de la calea lui cea rea şi de la violenţa lui! 9 Cine ştie dacă Dumnezeu nu se va întoarce şi se va îndura? Poate se va întoarce da la mânia lui aprinsă şi nu vom pieri”. 10 Dumnezeu a văzut faptele lor, că s-au întors de la calea lor cea rea, şi a regretat răul pe care spusese că li-l va fi făcut şi nu l-a mai făcut.

Cuvântul Domnului

PSALMUL RESPONSORIAL
Ps 50(51),3-4.12-13.18-19 (R.: 19b)
R.Inima căită şi smerită, Dumnezeule, n-o dispreţui!
3 Ai milă de mine, Dumnezeule, după marea ta bunătate,
şi, după mulţimea îndurărilor tale,
şterge fărădelegea mea!
4 Spală-mă cu desăvârşire de nelegiuirea mea
şi curăţă-mă de păcatul meu! R.

12 Creează în mine o inimă curată, Dumnezeule,
şi un duh statornic înnoieşte înlăuntrul meu!
13 Nu mă alunga de la faţa ta
şi duhul tău sfânt nu-l lua de la mine! R.

18 Pentru că jertfele nu-ţi sunt plăcute
şi, chiar dacă ţi-aş aduce,
arderile de tot nu te-ar mulţumi.
19 Jertfa mea, Dumnezeule, este duhul smerit,
inima căită şi smerită, Dumnezeule, n-o dispreţui! R.

ACLAMAŢIE LA EVANGHELIE Cf. Il 2,12-13
„Întoarceţi-vă la mine din toată inima, spune Domnul, căci eu sunt milostiv şi îndurător”!

EVANGHELIA
Acestei generaţii nu i se va da alt semn, decât semnul lui Iona.
Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Luca 11,29-32
În acel timp, pe când mulţimea se îngrămădea în jurul lui, Isus a început să le spună: „Această generaţie este o generaţie rea; caută un semn, dar nu i se va da alt semn decât semnul lui Iona. 30Căci aşa cum Iona a devenit un semn pentru niniviteni, tot aşa va fi Fiul Omului pentru această generaţie. 31 Regina din Sud se va ridica la judecată cu oamenii acestei generaţii şi-i va condamna, pentru că ea a venit de la marginile pământului ca să asculte înţelepciunea lui Solomon şi, iată, aici este unul mai mare decât Solomon! 32 Oamenii din Ninive se vor ridica la judecată cu generaţia aceasta şi o vor condamna, pentru că ei s-au convertit la predica lui Iona şi, iată, aici este unul mai mare decât Iona”.

Cuvântul Domnului

Posted in anul milostivirii, Predici si meditatii | Etichetat: , , , , , , , | Leave a Comment »

Atingerea dulce şi suavă a iertării

Posted by Paxlaur pe 10/12/2015

milostivi ca tatal_Jubileul MilostiviriiIubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Ieri am deschis aici, în bazilica „Sfântul Petru”, Poarta Sfântă a Jubileului Milostivirii, după ce am deschis-o deja în catedrala din Bangui, în Centrafrica. Astăzi aş vrea să reflectez împreună cu voi asupra semnificaţiei acestui An Sfânt, răspunzând la întrebarea: De ce un Jubileu al Milostivirii? Ce înseamnă asta?

Biserica are nevoie de acest moment extraordinar. Nu spun: este bun pentru Biserică acest moment extraordinar. Spun: Biserica are nevoie de acest moment extraordinar. În epoca noastră de schimbări profunde, Biserica este chemată să ofere contribuţia sa specială, făcând vizibile semnele prezenţei şi apropierii lui Dumnezeu. Şi Jubileul este un timp favorabil pentru noi toţi, deoarece contemplând Milostivirea Divină, care depăşeşte orice limită umană şi străluceşte în întunericul păcatului, putem deveni martori mai convinşi şi eficienţi.

A ne îndrepta privirea spre Dumnezeu, Tată milostiv, şi spre fraţii care au nevoie de milostivire înseamnă a ne îndrepta atenţia asupra conţinutului esenţial al Evangheliei: Isus, Milostivirea făcută trup, care face vizibil pentru ochii noştri marele mister al iubirii trinitare a lui Dumnezeu. A celebra un Jubileu al Milostivirii echivalează cu a pune din nou în centrul vieţii noastre personale şi a comunităţilor noastre specificul credinţei creştine, adică pe Isus Cristos, pe Dumnezeul cel milostiv.

Aşadar, un An Sfânt pentru a trăi milostivirea. Da, iubiţi fraţi şi surori, acest An Sfânt ne este oferit pentru a experimenta în viaţa noastră atingerea dulce şi suavă a iertării lui Dumnezeu, prezenţa sa alături de noi şi apropierea sa mai ales în momentele de necesitate mai mare.

Aşadar, acest Jubileu este un moment privilegiat pentru ca Biserica să înveţe să aleagă numai„ceea ce îi place mai mult lui Dumnezeu”. Şi, ce anume „îi place mai mult lui Dumnezeu”? A-i ierta pe fiii săi, a avea milostivire faţă de ei, pentru ca şi ei să poată ierta la rândul lor pe fraţi, strălucind ca făclii ale milostivirii lui Dumnezeu în lume. Asta e ceea ce îi place mai mult lui Dumnezeu. Sfântul Ambroziu, într-o carte de teologie pe care a scris-o despre Adam, ia istoria creaţiei lumii şi spune că Dumnezeu în fiecare zi, după ce a făcut un lucru – luna, soarele sau animalele – spune: „Şi Dumnezeu a văzut că acest lucru era bun”. Dar când l-a făcut pe bărbat şi pe femeie, Biblia spune: „A văzut că era foarte bun”. Sfântul Ambroziu se întreabă: „Dar de ce spune «foarte bun»? De ce Dumnezeu este atât de mulţumit după crearea bărbatului şi a femeii?”. Pentru că la sfârşit avea pe cineva să ierte. Este frumos acest lucru: bucuria lui Dumnezeu este să ierte, fiinţa lui Dumnezeu este milostivire. Pentru aceasta în acest an trebuie să deschidem inimile, pentru ca această iubire, această bucurie a lui Dumnezeu să ne umple pe toţi de această milostivire. Jubileul va fi un „timp favorabil” pentru Biserică dacă vom învăţa să alegem „ceea ce îi place mai mult lui Dumnezeu”, fără a ceda ispitei de a crede că există ceva care este mai important sau prioritar. Nimic nu este mai important decât a alege „ceea ce îi place mai mult lui Dumnezeu”, adică milostivirea sa, iubirea sa, duioşia sa, îmbrăţişarea sa, mângâierile sale!

Şi necesara operă de reînnoire a instituţiilor şi structurilor Bisericii este un mijloc care trebuie să ne conducă să trăim experienţa vie şi dătătoare de viaţă a milostivirii lui Dumnezeu care, singură, poate garanta Bisericii să fie acea cetate aşezată pe un munte care nu poate să rămână ascunsă (cf. Mt 5,14). Străluceşte numai o Biserică milostivă! Dacă, şi numai pentru un moment, ar trebui să uităm că milostivirea este „ceea ce îi place mai mult lui Dumnezeu”, orice efort al nostru ar fi zadarnic, pentru că am deveni sclavi ai instituţiilor noastre şi ai structurilor noastre, oricât de reînnoite ar putea să fie. Dar am fi mereu sclavi.

„A simţi puternic în noi bucuria că am fost regăsiţi de Isus, care ca Bun Păstor a venit ca să ne caute pentru că ne-am rătăcit” (Omilia la Primele Vespere ale Duminicii Îndurării Divine, 11 aprilie 2015): acesta este obiectivul pe care Biserica îl are în acest An Sfânt. Astfel vom întări în noi certitudinea că milostivirea poate contribui realmente la edificarea unei lumi mai umane. În special în aceste timpuri ale noastre, în care iertarea este un oaspete rar în locurile vieţii umane, chemarea la milostivire devine mai urgentă, şi asta în orice loc: în societate, în instituţii, în muncă precum şi în familie.

Desigur, cineva ar putea să obiecteze: „Dar, părinte, Biserica, în acest An, n-ar trebui să facă ceva mai mult? Este corect a contempla milostivirea lui Dumnezeu, dar există multe nevoi urgente!”. Este adevărat, este mult de făcut, şi eu cel dintâi nu încetez să amintesc asta. Însă trebuie ţinut cont că, la rădăcina uitării milostivirii, este mereu iubirea proprie. În lume, aceasta ia forma căutării exclusive a propriilor interese, a plăcerilor şi onorurilor unite cu voinţa de a acumula bogăţii, în timp ce în viaţa creştinilor se travesteşte adesea în ipocrizie şi în mondenitate. Toate aceste lucruri sunt contrare milostivirii. Mişcările iubirii proprii, care fac străină milostivirea în lume, sunt aşa de multe şi numeroase încât adesea nu mai suntem în stare nici măcar să le recunoaştem ca limite şi ca păcat. Iată pentru ce este necesar să recunoaştem că suntem păcătoşi, pentru a întări în noi certitudinea milostivirii divine. „Doamne, eu sunt un păcătos; Doamne, eu sunt o păcătoasă: vino cu milostivirea ta”. Aceasta este o rugăciune foarte frumoasă. Este un rugăciune uşor de spus în fiecare zi: „Doamne, eu sunt un păcătos; Doamne, eu sunt o păcătoasă: vino cu milostivirea ta”.

Iubiţi fraţi şi surori, îmi doresc ca, în acest An Sfânt, fiecare dintre noi să aibă experienţa milostivirii lui Dumnezeu, pentru a fi martori ai „ceea ce îi place mai mult Lui”. Sunt naivi cei care cred că asta poate să schimbe lumea? Da, omeneşte vorbind sunt nebuni, dar „nebunia lui Dumnezeu este mai înţeleaptă decât oamenii şi slăbiciunea lui Dumnezeu este mai puternică decât oamenii” (1Cor 1,25).

Franciscus

Audienţa generală de miercuri, 9 decembrie 2015

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe http://www.ercis.ro

Posted in anul milostivirii, Lecturi, Papa Francisc | Etichetat: , , , , , | 2 Comments »

Ce este un jubileu? Care sunt originile sale?

Posted by Paxlaur pe 09/12/2015

deschiderea portii sfinte in VaticanCe este un jubileu?

În vechime pentru evrei era un an declarat sfânt care cădea la fiecare 50 de ani, în care trebuia restituită egalitatea tuturor fiilor lui Israel, oferind noi posibilităţi familiilor care au pierdut proprietăţile lor şi libertatea personală. Acum se numeşte Jubileu universal. Biserica i-a dat o semnificaţie mai spirituală. Acum constă într-o iertare generală, o indulgenţă deschisă tuturor.

Care sunt originile sale?

Se leagă de Vechiul Testament, aşa cum explică situl Sfântului Scaun: „Legea lui Moise a fixat pentru poporul ebraic un an special: «Să consacraţi anul al cincizecilea şi să vestiţi libertatea în ţară pentru toţi locuitorii ei: să fie pentru voi an jubiliar; fiecare din voi să-şi primească înapoi proprietatea şi fiecare să se întoarcă în familia lui. Anul al cincizecilea să fie pentru voi an jubiliar: să nu semănaţi, să nu seceraţi ceea ce creşte de la sine şi să nu culegeţi via netăiată. Este jubileu: să fie sfânt pentru voi. Să mâncaţi din roadele câmpului. În acest an jubiliar, fiecare să se întoarcă la proprietatea lui» (Cartea Leviticului)”. Celebrarea Jubileului prevedea, printre altele, „restituirea pământurilor la vechii proprietari, iertarea datoriilor, eliberarea sclavilor şi chiar odihnirea pământului”.

Ce înseamnă cuvântul „jubileu”?

Derivă din ebraică, „jobel” (sau yobel), care înseamnă „ţap”, cu referinţă la cornul de berbec utilizat în ceremoniile sacre în timpul jubileelor antice.

De ce este numit An Sfânt?

Pentru că se desfăşoară cu rituri sacre solemne, dar şi pentru că are ca obiectiv sfinţenia oamenilor.

Cum începe?

Cu deschiderea Porţii Sfinte. Este vorba despre o poartă care este deschisă numai în timpul Anului Sfânt, în timp ce în ceilalţi ani rămâne zidită. Au o poartă sfântă cele patru bazilici majore din Roma: Sfântul Petru, Sfântul Ioan din Lateran, Sfântul Paul din afara Zidurilor şi Sfânta Maria cea Mare. Ritul exprimă simbolic conceptul că, în timpul Jubileului, este oferit credincioşilor un „parcurs extraordinar” spre mântuire. Porţile sfinte ale celorlalte bazilici sunt deschise după deschiderea Porţii Sfinte a bazilicii Sfântul Petru.

Atunci de ce se spune că Jubileul papei Francisc este celebrat în toată lumea?

Pentru că Bergoglio a stabilit deschiderea „Porţilor milostivirii” în toate diecezele din lume, în catedrale sau sanctuare.

Care este Jubileul catolic cel mai vechi?

A fost promulgat de papa Bonifaciu al VIII-lea în 1300.

Există un singur tip de Jubileu?

Nu. Poate să fie: ordinar, legat de date prestabilite (înainte la fiecare 50 de ani, acum la fiecare 25 de ani); extraordinar; particular, adică limitat la locuitorii unui oraş, provincii sau localităţi determinate.

Când are loc cel extraordinar?

Este convocat pentru vreun eveniment sau motiv de importanţă specială, sau când vreo necesitate este percepută mai puternică şi urgentă. Durata este diferită, de la puţine zile la un an.

Care au fost ultimele jubilee extraordinare?

Ultimul s-a deschis la 25 martie 1983: l-a promulgat Ioan Paul al II-lea pentru a celebra cei 1950 de ani de la moartea şi învierea lui Isus. Penultimul a fost cel al lui Pius al XI-lea la 6 ianuarie 1933 pentru acelaşi motiv.

Şi primul?

A fost acordat de Sixt al V-lea în 1585 pentru a inaugura pontificatul său, tradiţie continuată de alţi succesori ai săi.

În totalitate câte au fost?

Înainte de cel voit de Francisc despre milostivire, au fost 64 de jubilee extraordinare universale în istorie, cu diferite semnificaţii: a favoriza pacea între creştini; necesităţi deosebite ale ierarhiei ecleziastice; lupta împotriva turcilor; circumstanţe istorice speciale cum este rezultatul bun al unui Conciliu, a cincizecea aniversare a definirii dogmei Neprihănitei Zămisliri.

Care a fost ultimul Jubileu ordinar?

L-a convocat Papa Wojtyła în 2000. A asumat o semnificaţie specială pentru că, folosind aproape peste tot calcularea trecerii anilor începând de la naşterea lui Isus în lume, au fost celebraţi cei 2000 de ani de la venirea lui Cristos (făcând abstracţie de exactitatea calculării cronologice).

milostivi ca tatal_Jubileul Milostivirii_m(După Vatican Insider, 8 decembrie 2015,


Dintr-un antic obicei celebrarea solemnă actuală. La fiecare 25 de ani, dar cu excepţii

La Jubileele ordinare, începute în 1300, se adaugă cele extraordinare ca acela voit de Papa Bergoglio

de Domenico Agasso jr.)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe http://www.ercis.ro

Posted in anul milostivirii, Lecturi | Etichetat: , , , | 1 Comment »

 
%d blogeri au apreciat asta: